ICCJ. Decizia nr. 3063/2013. Penal. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art.266 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3063/2013
Dosar nr. 432/33/2012
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 121 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-a dispus condamnarea inculpatului S.S.F. - în baza art. 266 alin. 2 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.S.M. - de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. 2 C. pen.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. a fost obligat inculpatul S.S.F. în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - I.P.J. Cluj la plata despăgubirilor în sumă de 5.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii la cursul B.N.R.) cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile T.N., domiciliat în comuna Petreştii de Jos., sat Petreştii de Mijloc, jud. Cluj şi la plata sumei de 39,10 lei despăgubiri materiale.
A fost respins restul pretenţiilor civile formulate în cauză.
În baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul S.S.F. în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.P.J. Cluj la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului, din care suma de 100 lei reprezintă onorariu avocaţial parţial avansat din F.M.J. în favoarea avocatului din oficiu, P.A.M. prin încheierea penală din data de 25 aprilie 2012, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 354/P/2010 din data de 26 martie 2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj au fost trimişi în judecată inculpaţii S.S.F. şi P.S.M. pentru săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) din C. pen.
S-a reţinut că, în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, inculpaţii au negat comiterea infracţiunii reţinute în sarcina lor.
Curtea a procedat la audierea inculpaţilor (f. 61-67), a părţii vătămate T.N. (f.68-70), precum şi a martorilor L.M. (f.77-78), O.N.C. (f.79-80), N.A.S. (f. 81-86), Ş.M.C. (f.99), M.R. (f. 100-101), L.I.V. (f. 102-103), R.I.I. (f. 104-105), T.F. (f.118), S.V. (f. 119) şi T.M. (f. 120).
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că la data de 18 iunie 2010 martorul O.N.C. a depus o plângere la Poliţia Municipiului Turda prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a autorului necunoscut care în noaptea de 17/18 iunie 2010 a sustras din dependinţele locuinţei sale din Turda, str. Cheii, diferite scule în valoare de 5.000 euro.
În urma acestei plângeri s-a format Dosarul nr. 1844/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda în care începând din luna iulie 2010, efectuarea cercetărilor a fost preluată de numitul N.A.S. Acesta din urmă a luat legătura cu soţia numitului O.N.C. care i-a comunicat că înainte de comiterea faptei de mai sus, la domiciliul lor s-a prezentat partea vătămată T.N. pe care-l cunoaşte din comuna Petreşti şi care i-a cerut împrumut 100 euro, însă ea a refuzat cererea acestuia.
Pe baza acestor informaţii, agentul şef N.A.S. a ajuns la concluzia că un autor prezumtiv al faptei de mai sus ar putea fi partea vătămată T.N., motiv pentru care prin intermediul lucrătorilor de poliţie din cadrul Postului de Poliţie din comuna Petreşti, l-a invitat pe acesta la sediul Poliţia Municipiului Turda pentru data de 20 iulie 2010 ora 08:30.
Din declaraţia martorului M.R.V., agent şef în cadrul Poliţia Municipiului Turda care în data de 20 iulie 2010 era de serviciu în calitate de ajutor al ofiţerului de serviciu, rezultă că partea vătămată s-a prezentat la sediul Poliţia Municipiului Turda întâi dimineaţa, când a spus că îl caută pe agentul N., fără a specifica prenumele acestuia. Deoarece în cadrul Poliţiei Turda mai există un agent cu numele de N., martorul a discutat cu acesta care i-a spus că el nu a citat pe nimeni astfel încât partea vătămată a plecat, dar a revenit „în jurul amiezii” (f. 74 d.u.p., 100-101 dosar instanţă) când l-a căutat pe numitul N.A.S.
Partea vătămată T.N. a fost preluată de la poartă de numitul N.A.S., care a arătat că T.N. s-a prezentat la poarta Poliţia Municipiului Turda în jurul orei 14:15.
Partea vătămată T.N. a fost condusă de agentul de poliţie N.A.S. într-un birou aflat la etajul 2 din sediul Poliţia Municipiului Turda, unde agentul i-a cerut să recunoască faptul că ar fi furat mai multe unelte de la domiciliul numitului O.N.C., punându-i în vedere că i-au fost găsite amprentele la locul faptei (f. 22, 24 d.u.p, f. 81 şi urm. dosar instanţă.). În realitate, aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la 18 iunie 2010, de la locul comiterii faptei nu au fost ridicate urme dactiloscopice, cu atât mai puţin urme care să aparţină numitului T.N. (f. 37-38 d.u.p.).
Partea vătămată nu a recunoscut comiterea faptei pentru care era cercetat, motiv pentru care agentul N.A.S. i-a spus că o să-i arate amprentele sale găsite la locul faptei, după care a ieşit din birou şi la scurt timp s-a întors însoţit de inculpatul S.S.F. care s-a prezentat ca fiind „locţiitorul comandantului” şi era îmbrăcat în haine civile.
Potrivit declaraţiilor părţii vătămate rezultă că inculpatul S.S.F. l-a încătuşat cu mâinile la spate şi l-a pus să stea îngenuncheat pe un scaun cu spatele la el, după care a luat un baston de cauciuc şi a început să-l lovească peste tălpile picioarelor, partea vătămată fiind încălţată cu o pereche de „pantofi de lac”, cerându-i să recunoască comiterea furtului (f. 27 d.u.p.).
Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit actului de sesizare, după aplicarea mai multor lovituri, inculpatul S.S.F. a plecat şi la scurt timp a intrat în birou inculpatul P.S.M., îmbrăcat în uniformă de poliţist, care la rândul lui a început să-l lovească pe T.N. cu bastonul peste tălpi, omoplaţi şi coaste până când cel agresat şi-a pierdut cunoştinţa. La fel ca şi celălalt inculpat, P.S.M. i-a solicitat părţii vătămate în timpul loviturilor aplicate să recunoască furtul comis.
Partea vătămată T.N. a susţinut că nu este autorul furtului sus amintit, motiv pentru care iniţial nici nu a recunoscut comiterea acestuia, dar după bătaia primită, din cauza durerii a semnat o declaraţie scrisă de agentul şef N.A.S. din care rezulta că ar fi comis furtul împreună cu numitul P.A. În declaraţiile sale partea vătămată a susţinut că deşi N.A.S. a fost cel care a consemnat declaraţia prin care recunoştea comiterea faptei, nu a fost agresat de acesta pentru a da această declaraţie ci de către inculpaţii S.S.F. şi P.S.M.
După consemnarea „declaraţiei de recunoaştere” obţinută prin agresiune, lucrătorii de poliţie au luat măsuri în vederea găsirii bunurilor sustrase.
Astfel, iniţial partea vătămată a fost condusă de agenţii N.A.S. şi L.I. în mai multe locaţii din municipiul Turda, printre care şi pe str. Poiana din Turda, însă nu s-au găsit bunurile sustrase.
Ulterior, după ieşirea din tură a martorului L.I., ancheta a fost coordonată direct de către inculpatul S.S.F., care împreună cu agentul N.A.S. l-au dus pe T.N. pe str. Florilor din Turda pentru a identifica locul unde au fost vândute sculele sustrase, însă aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat cu această ocazie partea vătămată nu a putut arăta un loc anume în care ar fi ajuns bunurile (f. 48 d.u.p.). La fiecare deplasare „la faţa locului” au fost încheiate procese-verbale de către lucrătorii de poliţie (f. 47- 48 d.u.p.).
Văzând că nu găsesc bunurile sustrase, agenţii N.A.S. şi R.I. cu maşina de serviciu s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate T.N. din comuna Petreştii de Jos, judeţul Cluj, în timp ce acesta era ţinut în continuare de inculpatul S.S.F. în sediul Poliţia Municipiului Turda.
După ce cei doi agenţi s-au prezentat la domiciliul părţii vătămate unde au luat legătura cu părinţii acestuia, T.N. în timp ce se afla în sediul Poliţia Municipiului Turda a fost lăsat să discute la telefon cu tatăl lui T.F. pentru a comunica acestuia locul unde s-ar afla bunurile sustrase. Deşi T.N. a indicat câteva locuri unde s-ar găsi bunurile şi tatăl acestuia a permis poliţiştilor să caute în acele locuri sculele sustrase, cei din urmă nu au putut identifica bunurile sustrase, motiv pentru care s-au întors la sediul Poliţia Municipiului Turda, unde au încheiat un nou proces-verbal (f. 49 d.u.p.).
Între timp a fost convocat la sediul Poliţia Municipiului Turda şi martorul O.N.C., în faţa căruia şi în prezenţa inculpatului S.S.F., respectiv în prezenţa martorului N.A.S., partea vătămată T.N. a promis că va restitui bunurile sustrase a doua zi.
După ce nu au fost găsite bunurile sustrase, tot în data de 20 iulie 2010 agentul şef N.A.S. în completarea declaraţiei părţii vătămate T.N. a consemnat că acesta din urmă nu recunoaşte fapta comisă şi că a recunoscut săvârşirea faptei la început pentru că i-ar fi fost frică din cauza emoţiilor, deoarece nu a fost niciodată la poliţie. Prin aceeaşi declaraţie T.N. mai arăta că a recunoscut acuzaţiile în fata lui O.N.C. deoarece i-a fost frică de acesta (f. 25, 46 d.u.p., f. 68-70 dosar instanţă).
După orele 20 :00 partea vătămată T.N. a părăsit sediul Poliţia Municipiului Turda, însă din cauza leziunilor suferite în zona tălpilor se deplasa anevoios, motiv pentru care l-a sunat pe martorul Ş.M.C., rugându-l să îl transporte cu autoturismul la domiciliu. Martorul Ş.M.C. s-a întâlnit cu partea vătămată pe ruta dintre sediul Poliţia Municipiului Turda şi clădirea Liceului Mihai Viteazu din Turda, ocazie cu care partea vătămată T.N. i-a cerut să-l ducă la spital. Cei doi s-au deplasat la Spitalul Municipal Turda unde partea vătămată a fost consultată la ora 21:40. Din documentele medicale întocmite de medicul primar chirurg dr. M.L. rezultă că T.N. prezenta „contuzii multiple şi echimoze la nivelul picioarelor bilateral (regiune plantară), genunchilor bilateral şi hemitoracelui stâng”. În privinţa cauzei producerii leziunilor medicul a consemnat „prin agresiune”. Din declaraţia martorului Ş.M.C. rezultă că T.N. s-a aflat în sediul spitalului circa 40 min.
După ce a fost consultată, partea vătămată a fost transportată de la spital în comuna Petreştii de Jos, la domiciliu, de către martorul Ş.M.C. care arată că partea vătămată mergea foarte greu şi şchiopăta, spunând că a fost bătut la poliţie.
În jurul orelor 23 :00 mama părţii vătămate l-a contactat telefonic pe numitul S.V., domiciliat în Petreştii de Mijloc, rugându-l să-l transporte pe T.N. în municipiul Cluj-Napoca, unde urma să fie preluat de mătuşa sa L.M. Martorul S.V. a arătat că a fost de acord cu solicitarea de mai sus, s-a deplasat la domiciliul părţii vătămate constatând că T.N. avea picioarele umflate încât nu-i mai încăpeau în pantofi şi nu se putea deplasa, susţinând că a fost bătut de către doi poliţişti la Poliţia Municipiului Turda. T.N. susţinut de martor şi de tatăl lui a fost urcat în autoturismul martorului care l-a transportat în mun. Cluj-Napoca unde în apropierea Teatrului National îl aştepta cu autoturismul mătuşa sa L.M.
Martora L.M. în noaptea respectivă 20/ 21 iulie 2010 l-a transportat pe T.N. la U.P.U. 1 Cluj, unde la ora 03 :30 medicul rezident chirurgie generală dr. C.I., a constatat că are echimoze la nivelul genunchilor bilateral, gambe bilateral şi i-a aplicat un tratament antialgic.
În data de 21 iulie 2010 partea vătămată a fost consultată de medicul legist, iar din certificatul medico-legal din 21 iulie 2010 al I.M.L. Cluj rezultă că acesta prezenta echimoză violacee la nivelul genunchilor bilateral, pe faţa anterioară, pe faţa anterioară a ambelor gambe, respectiv avea ambele picioare tumefiate şi prezenta pe faţa plantară corespunzător antepiciorului echimoză violacee. Din certificatul medico-legal mai rezultă că partea vătămată acuza dureri la nivelul hemitoracelui stâng. Din concluziile medicului legist rezultă că leziunile corporale suferite de T.N. s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi cădere, necesitând 11-12 zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii.
Existenţa leziunilor de mai sus şi numărul zilelor de îngrijiri medicale au fost confirmate şi prin raportul de expertiză medico-legală din 14 februarie 2012 al I.M.L. Cluj din concluziile căruia mai rezultă şi faptul că mecanismul de producere al tuturor leziunilor a fost cel de lovire activă cu corp dur.
Instanţa de fond a arătat că inculpaţii în cursul urmăririi penale au recunoscut că în ziua de 20 iulie 2010 s-au aflat la sediul Poliţia Municipiului Turda, însă nu au recunoscut niciunul comiterea actelor de agresiune, susţinând că partea vătămată a plecat din sediul poliţiei nevătămat. S-a considerat de către instanţă că s-a încercat astfel să se contracareze acuzaţiile formulate de partea vătămată, lăsându-se, de către apărare, să se înţeleagă faptul că partea vătămată putea deveni victima unei agresiuni după ce a plecat din sediul poliţiei.
S-a reţinut, din analiza coroborată a declaraţiilor inculpaţilor, ale părţii vătămate şi ale martorilor, că se desprinde o stare de fapt oarecum diferită de cea reliefată în rechizitoriu, dar care confirmă indubitabil împrejurarea că la data de 20 iulie 2010 partea vătămată a fost victima unei agresiuni în sediul poliţiei municipiului Turda, jud. Cluj, comisă însă cu certitudine doar de către inculpatul S.S.F., unica persoană care timp de câteva ore s-a aflat singur cu partea vătămată în biroul în care acesta era audiat.
Astfel, a reţinut instanţa, partea vătămată care nu are antecedente penale s-a prezentat singur şi de bunăvoie la sediul poliţiei în dimineaţa acelei zile, deşi avea o citaţie pentru ziua următoare, respectiv cea de 21 iulie 2010, căutându-l pe agentul şef N., nefurnizând astfel nici un motiv pentru a se recurge la utilizarea forţei şi dorind să afle pentru ce a fost chemat. Negăsindu-l pe acesta şi existând o confuzie între N.A. şi un alt lucrător de poliţie de la serviciul rutier, partea vătămată a plecat, fiind apoi apelat de către fratele său sau (potrivit susţinerilor martorului N. de către şeful de post din comuna Petreştii de Jos) care i-a spus că trebuie să se întoarcă la sediul poliţiei pentru a da nişte lămuriri. Aceste aspecte au fost confirmate şi de către martorul N.A., partea vătămată reîntorcându-se după orele amiezii şi fiind preluat la intrare de către N.A., fără a fi înregistrat în registrul de intrări al unităţii.
Ancheta a fost iniţiată de către martorul N.A., în birou aflându-se şi L.E., aceştia aducându-i la cunoştinţă învinuirea, pe care partea vătămată nu a recunoscut-o. Instanţa a reţinut că, indiferent dacă acesta a fost calm sau a devenit, potrivit susţinerilor martorului N.A., iritat, cert este că la scurt timp în birou şi-a făcut apariţia inculpatul S.S.F. şi că în acel moment au început agresiunile asupra părţii vătămate. S-a remarcat faptul că martorul N.A.S. (despre care partea vătămată arată că nu l-a agresat dar ar fi fost martor la loviturile aplicate de ceilalţi doi inculpaţi) deşi în declaraţiile sale neagă că ar fi văzut aplicarea loviturilor, recunoaşte că inculpatul S.S.F. a preluat controlul anchetei (f. 81 d.u.p.). In declaraţia din faza de urmărire penală martorul a arătat că în timpul anchetei l-a lăsat pe T.N. timp de aproximativ 5 minute, în birou, singur cu S.S.F., lăsând să se înţeleagă că nu ştie ce s-a întâmplat în acest interval de timp (f. 82), în timp ce în declaraţia din faţa instanţei admite că inculpatul S. a preluat controlul anchetei deoarece colegul său L.E. ieşea din schimb iar el a fost nevoit să se deplaseze la locuinţa părţii vătămate, unde susţinea acesta că s-ar afla sculele (f. 83, dosar instanţă).
Prima instanţă a precizat că alte indicii din care rezultă că în timpul „anchetei” partea vătămată a fost agresată sunt cele legate de forma şi conţinutul declaraţiei iniţiale de recunoaştere a faptei, pe care acesta susţine că a dat-o sub imperiul fricii şi a loviturilor primite, comparativ cu declaraţia de completare de nerecunoaştere, ambele consemnate de N.A.S., respectiv modalitatea participării numitului T.N. la acţiunile de căutare a bunurilor. Mai precis agentul şef N.A.S. în declaraţiile luate lui T.N. a menţionat doar ora începerii (15 :00) nu şi ora încheierii declaraţiilor, iar în timp ce la sfârşitul declaraţiei de recunoaştere nu a făcut nici o menţiune privind nefolosirea forţei la obţinerea acesteia, la finalul declaraţiei de completare în care T.N. neagă cu desăvârşire comiterea furtului martorul N.A.S. a adăugat propoziţia „In timpul cercetărilor nu am fost constrâns fizic sau moral”, acesta constituind un indiciu clar în scopul contracarării acuzaţiilor ce urmau să fie formulate în mod aproape previzibil de către cel agresat.
În ceea ce priveşte prezenţa părţii vătămate la primele acţiuni de căutare a bunurilor sustrase, instanţa de fond a observat că aceasta a fost dusă de lucrătorii de poliţie în mai multe locaţii din Turda, însă nu a fost condusă tocmai la domiciliul lui unde putea să arate locul unde se află bunurile sustrase, deoarece aceştia erau conştienţi de faptul că dacă va ajunge acasă, membrii familiei acesteia vor descoperi faptele comise de ei precum şi leziunile pe care acesta le prezenta deja.
Astfel, la momentul efectuării percheziţiei domiciliare, partea vătămată nu a fost trimisă însoţită de poliţişti pentru a indica unde se află bunurile, aspect explicat de către inculpatul S.S.F. prin aceea că aceasta se impunea pentru bunul mers al anchetei şi pentru a preîntâmpina eventuale scandaluri care se iscă uneori la locuinţele aparţinătorilor în astfel de situaţii, mai ales în mediul rural. Prin propriile percepţii, instanţa a constatat că partea vătămată şi aparţinătorii acesteia nu par a fi deloc genul de oameni care ar putea stârni cu temei temerea unui eventual conflict între autorităţi şi aceştia.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat ca fiind oarecum exagerată susţinerea apărării că partea vătămată are un intelect limitat şi că prezintă alte carenţe comportamentale (viclenie), că nu sunt probe în acuzare şi că declaraţia acesteia nu este utilă, veridică şi necesară procesului penal.
Despre apărările inculpatului S.S.F. care a arătat că nu are în dotare pe inventar în calitate de poliţist cătuşe, respectiv baston de cauciuc şi astfel nu putea folosi la comiterea agresiunii astfel de obiecte, instanţa arătat că nu pot fi luate în considerare şi pot fi apreciate ca frizând chiar cinismul, având în vedere că este greu de închipuit că în sediul Poliţia Municipiului Turda în timpul serviciului, şeful biroului de investigaţii criminale nu are acces la astfel instrumente, indiferent în inventarul cui s-ar afla acestea sau nu.
Instanţa a mai menţionat şi împrejurarea că dosarul în care partea vătămată T.N. a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de furt şi în care în urma agresiunii a recunoscut că ar fi comis fapta împreună cu numitul P.A., aşa cum rezultă din datele obţinute de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda (f. 51 d.u.p.) şi declaraţiile inculpatului S.S.F. precum şi ale martorului O.N.C., din lipsă de probe, nu a fost soluţionat nici până în prezent, iar persoana „indicată” de T.N. ca şi coautor, nu a putut fi identificată.
În prezenta cauză, a arătat instanţa, dincolo de analiza probatorie care trebuie efectuată în orice cauză penală în vederea coroborării probelor, pentru a se putea concluziona caracterul de concludentă şi de indubitabilă dovadă a vinovăţiei acuzaţilor, trebuie făcută o analiză pornind de la principiile şi practica cristalizată de CEDO, prin raportare la încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană, care interzice tortura, tratamentele inumane sau degradante.
S-a precizat că un tratament de natura celui la care a fost supusă partea vătămată se circumscrie perfect noţiunii de tratament inuman şi degradant, astfel încât o analiză din această perspectivă este perfect pertinentă, fiind efectuată de altfel şi prin actul de sesizare, aceasta fiind, în opinia instanţei, perspectiva din care trebuie analizat probatoriul din prezenta cauză. În acest sens, a arătat instanţa de fond, ceea ce se impune a se constata pentru a se stabili vinovăţia, sunt următoarele elemente: dacă partea vătămată T.N. s-a deplasat la poliţie în stare de deplină sănătate, aspect care este incontestabil, şi dacă s-a stabilit existenţa leziunilor.
Prima instanţă a reţinut că, conform certificatului medico-legal şi expertizei medico-legale, leziunile au fost provocate în mod indubitabil, fiind situate în zona membrelor inferioare, cu precădere în zona plantară şi în zona spatelui, prin lovire cu un corp dur ca mecanism de producere.
S-a arătat că, dacă cele două elemente sunt constatate în mod cert, jurisprudenţa CEDO arată unanim că se naşte o prezumţie simplă cu privire la raportul de cauzalitate între leziunile produse şi conduita autorităţilor, respectiv se prezumă că aceste leziuni au fost produse de către autorităţi în perioada în care suspectul, într-o stare evidentă de vulnerabilitate, se afla la dispoziţia totală a acestora. Totodată, conform aceleiaşi jurisprudenţe CEDO, prezumţia este una simplă, care nu funcţionează automat, sens în care revine autorităţilor obligaţia de a da o explicaţie plauzibilă, rezonabilă cu privire la o altă posibilă cauză de producere a leziunilor decât cea prezumată în modul arătat anterior.
În prezenta speţă, a reţinut instanţa, nu a putut fi furnizată o altă explicaţie pertinentă şi rezonabilă, condiţii în care devine evidentă incidenţa prezumţiei.
Instanţa de fond a menţionat că, potrivit hotărârii Dikme/ Turcia nr. 20.869/1992 autorităţilor le incumbă sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la cauza şi originea producerii leziunilor. În speţă, s-a reţinut că nu au putut fi furnizate astfel de „explicaţii plauzibile” în condiţiile în care partea vătămată T.N. a fost ţinută în sediul poliţiei de la „amiaza” zilei de 20 iulie 2010 până aproximativ la ora 21 :00, timp de aproximativ 8-9 ore, fără să fie învinuit, fără să fie reţinut procedural şi fără a i se atrage măcar atenţia că are dreptul la apărător. In cauze similare (Akkurt/ Turcia nr. 47938/99 din 04 mai 2006) CEDO a arătat că statul este responsabil pentru orice persoană aflată în detenţie întrucât în mâinile funcţionarilor poliţiei aceasta este într-o situaţie de vulnerabilitate şi autorităţile au obligaţia să o protejeze.
Alături de prezumţia evocată, instanţa a arătat că, în cauză se însumează şi o serie de probe testimoniale foarte relevante cu privire la faptul că imediat după ce partea vătămată a părăsit sediul poliţiei a fost văzută în această stare de unul din martorii audiaţi, respectiv de către martorul Ş.M.C., aceasta s-a prezentat la Spitalul de Urgenţă din Turda la ora 21:40, fiind examinată de un medic din cadrul unităţii sanitare şi că ulterior, aceasta s-a aflat fie în prezenţa martorului, fie a membrilor familiei sale până în momentul în care a fost transportată în municipiul Cluj-Napoca pentru a-i fi acordate îngrijiri medicale de specialitate. Astfel, a doua zi s-a constatat medico-legal existenţa leziunilor şi mecanismul de producere a acestora.
Raportat la intervalul de timp în care partea vătămată s-a aflat în sediul poliţiei, instanţa a arătat că au existat aspecte contradictorii atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, fiind greu de stabilit cu exactitate o oră la care partea vătămată a părăsit sediul poliţiei, câtă vreme inculpatul P.S.M., deşi avea această obligaţie, nu a consemnat în registrul unităţii ora la care partea vătămată a părăsit sediul poliţiei.
Cu toate acestea, instanţa a reţinut că, momentul la care partea vătămată a părăsit sediul Poliţiei municipiului Turda nu se poate situa decât undeva după orele 20:30-21:00 întrucât din procesul verbal întocmit de către agenţii N. şi R. (f. 49, d.u.p.), care au efectuat acea percheziţie domiciliară, rezultă că la orele 20:30 s-au reîntors la sediul poliţiei. Ora 20:30 este consemnată în conţinutul procesului verbal întocmit de cei doi agenţi de poliţie în 20 iulie 2010, momentul evenimentelor. Astfel, de la ora indicată de către cei doi agenţi, toate declaraţiile concordă în sensul că s-a mai continuat audierea părţii vătămate, a fost prezent şi martorul O. pentru a purta o discuţie cu partea vătămată T.N., după care cu toţii au părăsit sediul poliţiei. In acest context, se poate constata că nu există un interval de timp în care partea vătămată să fi fost singură şi să se fi putut produce în alte circumstanţe leziunile pe care le-a prezentat în mod cert şi care datează cu certitudine din 20 iulie 2010. Având în vedere că în cauză nu este furnizată nicio altă explicaţie cu privire la producerea leziunilor, instanţa a precizat că nu se poate susţine nicidecum eventualitatea că partea vătămată s-a auto-agresat, fiind greu de crezut că şi-ar fi putut aplica lovituri în zona plantară sau că cineva l-ar fi agresat într-un scurt interval de timp exact în acea zonă.
Astfel, a constatat instanţa, primul certificat medico-legal arată că leziunile s-au produs prin lovire sau cădere dar raportul de expertiză medico-legală aflat la fila 20-21 d.u.p. indică un singur mecanism de producere a tuturor leziunilor, respectiv cel de lovire activă cu corp dur, aşa încât cu privire la mecanismul de producere, instanţa a considerat că nu există niciun dubiu.
Prima instanţă a considerat că leziunile suferite de partea vătămată sunt urmări specifice ale unor agresiuni folosite în mod regulat de organele de miliţie în perioada anterioară anilor 1989, având în vedere că se prezintă mai ales la nivelul tălpilor părţii vătămate, după ce a fost lovit de mai multe ori cu un corp dur. Ţinând cont de faptul că partea vătămată T.N. la data consultării sale de către medicul legist prezenta leziuni la nivelul genunchilor, gambelor şi tălpilor în mod bilateral, instanţa a arătat că afirmaţiile acesteia potrivit cărora a fost bătut în tălpi în timp ce stătea în genunchi pe un scaun devin absolut plauzibile.
De asemenea, chiar dacă apărarea a încercat să acrediteze ideea că partea vătămată nu a fost constantă în declaraţii, Curtea a constatat că declaraţiile părţii vătămate nu sunt neconcordante întrucât începând cu cea dată în data de 27 iulie 2010 şi toate celelalte succesive, în mod constant partea vătămată a arătat acelaşi lucru, respectiv că inculpatul S.S.F. (după ce partea vătămată a reuşit să identifice persoanele care au exercitat agresiunile) este cel care l-a încătuşat pe scaun şi l-a lovit, după care inculpatul P.S.M., care era în ţinută de poliţist, a intrat în respectivul birou, a exercitat şi acesta acte de agresiune.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că sunt contradicţii mult mai numeroase în tot ceea ce înseamnă probatoriu testimonial provenit de la martorii audiaţi - colegi ai celor doi inculpaţi, respectiv cu privire la ore, cu privire la momentul în care partea vătămată a părăsit sediul poliţiei, cu privire la modul în care s-a părăsit sediul poliţiei, cu privire la momentul în care partea vătămată a ieşit, dacă a ieşit singură, dacă a ieşit însoţită, care erau grupurile cu care a ieşit, la ce oră s-a ieşit. Instanţa a arătat că s-a încercat inducerea ipotezei că s-a ieşit din sediu iniţial la ora 15:00, dar faptul că partea vătămată nu i-a însoţit pe cei doi lucrători R. şi N. la momentul efectuării percheziţiei este un indiciu suplimentar cu privire la starea în care se afla partea vătămată.
Raportat şi la declaraţiile aparţinătorilor părţii vătămate date la termenul de judecată din data de 31 octombrie 2012 (f. 118-120), fratele părţii vătămate arătând că a fost contactat telefonic de partea vătămată în timp ce aceasta se afla în sediul poliţiei dar acea convorbire nu a putut fi finalizată întrucât partea vătămată i-a comunicat că i se ia telefonul, instanţa a menţionat că se poate concluziona că sunt reale susţinerile părţii vătămate în sensul că în acel interval de timp era supus unor acte de agresiune.
În acelaşi timp, a arătat instanţa, martorii propuşi de apărare, M.R.V., L.I., R.I., N.A.S., toţi lucrători de poliţie şi colegi ai inculpaţilor, respectiv O. Nicolaie (persoana păgubită prin furtul imputat părţii vătămate) au arătat în declaraţiile lor că nu au văzut că partea vătămată ar fi şchiopătat şi toţi au declarat că acesta nu prezenta nici o urmă de leziune la ieşirea din sediul Poliţiei Municipiului Turda, în timp ce la scurt timp după ieşirea din sediul poliţiei leziunile părţii vătămate sunt constatate nu numai de către medici, dar şi de către martorii S.V. şi Ş.M., care l-au transportat pe T.N. cu autoturismele lor.
Curtea a înlăturat însă susţinerile martorilor sus-menţionaţi în acest sens, deoarece acestea sunt contrazise de restul probelor administrate în cauză şi în special de constatările medico-legale. In plus, a subliniat prima instanţă, subiectivitatea martorilor în acesta privinţă poate proveni atât din raporturile de subordonare în care se află martorii faţă de inculpatul S.S.F., cât şi din împrejurarea că, mai mult sau mai puţin, în cursul zilei respective, fiecare dintre ei s-a aflat în preajma părţii vătămate ori, a accepta că acesta prezenta urme de lovituri, înseamnă a recunoaşte implicit o complicitate, cel puţin morală, la infracţiunea care face obiectul prezentului dosar.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului O. Nicolaie,instanţa a considerat că, în mod evident, aceasta este subiectivă, acesta fiind persoana păgubită a furtului pentru care era cercetat partea vătămată (care a spus că martorul i-a dat şi o palmă în sediul poliţiei).
Concluzionând, instanţa a precizat că era foarte puţin probabil ca martorii sus-menţionaţi să depună mărturie împotriva colegilor lor, aceştia având de apărat şi de consolidat o anumită poziţie chiar instituţională, raportat la astfel de infracţiuni.
Curtea a arătata că, dacă vinovăţia inculpatului S.S.F. a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, pentru considerentele expuse anterior (acesta preluând controlul anchetei, aflându-se singur timp de câteva ore în prezenţa părţii vătămate şi nepermiţând deplasarea acestuia la efectuarea percheziţiei domiciliare după cum era firesc), nu acelaşi lucru s-a reţinut în situaţia coinculpatului P.S.M., a cărui participare la comiterea faptei, instanţa a constatat că nu a fost dovedită, fără niciun dubiu.
În acest sens, Curtea a reţinut că singurele probe care îl incriminează pe acesta sunt declaraţiile părţii vătămate, care a susţinut de la început că a fost bătut de două persoane şi care ulterior prin propriile declaraţii l-a exclus pe N.A. din cercul suspecţilor, deşi cu excepţia inculpatului S.S.F., acesta a fost cel care s-a aflat cel mai mult în ziua respectivă în preajma părţii vătămate, fiind şi persoana care a consemnat declaraţiile, cel care l-a audiat şi cel care împreună cu L.I. l-au condus prima dată prin Turda pentru a indica locul unde ar putea fi găsite bunurile sustrase.
De această dată şi sub acest aspect, a precizat instanţa, declaraţiile părţii vătămate sunt contrabalansate serios de restul probelor administrate în cauză.
În toate declaraţiile date în mod constant inculpatul P.S.M. a arătat că la acea dată începând cu orele 14 :00 a fost ofiţer de serviciu, ajutorul de ofiţer fiind martorul M.R.. Acesta a oferit o explicaţie plauzibilă pentru faptul că nu a înregistrat în registru plecările şi sosirile din/ în sediul poliţiei ale părţii vătămate, deoarece aceasta a fost însoţită în permanenţă de către colegii săi, astfel încât a dedus că era anchetată pentru comiterea unei infracţiuni. Tot inculpatul arată că în după amiaza aceleiaşi zile în sediul poliţiei nu se aflau decât patru lucrători, adică el, coinculpatul S., martorul N. (aceştia doi fiind în biroul de la etajul doi împreună cu partea vătămată) şi ajutorul de ofiţer de serviciu, martorul Moldovan.
Inculpatul a arătat că el nu putea părăsi postul şi nici nu a făcut-o cu atât mai mult cu cât în intervalul de timp 16:00-18:00 colegul său Moldovan se odihnea, postul de ofiţer de serviciu prin natura sa neputând fi părăsit.
Prima instanţă a arătat că susţinerile inculpatului P. sunt confirmate chiar de către inculpatul S.S.F. care în declaraţia sa a susţinut în mod clar că în tot timpul cât s-a aflat în biroul lui N. acesta nu a intrat acolo niciodată (f. 63).
Totodată, martorul M.R. (f. 100-101) confirmă susţinerile inculpatului P., în sensul că s-a aflat în permanenţă împreună cu acesta în post şi că îşi aminteşte că acesta a urcat sus doar pentru a duce un fax la cabinetul comandantului poliţiei şi că nu a stat deloc acolo, coborând imediat după ce a lăsat acel înscris.
În acelaşi sens, nici martorii N. sau L. nu au putut furniza niciun indiciu cu referire la prezenţa inculpatului P.S.M. în biroul unde se afla partea vătămată.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că, chiar dacă partea vătămată a susţinut în mod constant că inculpatul P.S.M. a fost cea de a doua persoană care l-a agresat, susţinerile sale sunt singulare, combătute de toate celelalte depoziţii ale persoanelor prezente în sediul poliţiei la acea dată şi nu pot fundamenta prin ele singure o hotărâre de condamnare, Curtea făcând aplicarea principiului in dubio pro reo, neputându-se stabili cu certitudine că, dacă într-adevăr partea vătămată ar fi fost agresată de doi lucrători de poliţie, cel de al doilea ar fi fost inculpatul P.S.M.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului S.S.F., Curtea a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei concret comise, urmăririle produse, modul şi mijloacele de comitere a acesteia precum şi persoana inculpatului.
Astfel, Curtea a reţinut prin prisma acestor criterii că fapta comisă are un grad de pericol social deosebit de ridicat, fiind vorba de exercitarea unor acte de agresiune deosebit de violente, la limita torturii, asupra unei persoane cercetate penal (care s-a prezentat de bună-voie la sediul poliţiei la chemarea acestora şi care nu avea antecedente penale) în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu de către inculpat care, cu atât mai mult în calitatea pe care o avea (comisar - şef), era chemat în primul rând să garanteze echitatea procedurilor derulate şi să asigure cercetarea oricărei persoane bănuite de comiterea unei fapte penale în condiţii decente, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale şi, mai ales, ale drepturilor fundamentale ale omului.
Acţionând în acest mod, s-a apreciat că inculpatul a comis deservicii atât sistemului din care face parte, un sistem care trebuie în primul rând să funcţioneze în interesul cetăţeanului şi să protejeze drepturile acestuia, cât şi în general, în ansamblu, sistemelor chemate să contribuie la derularea în condiţii normale, fireşti şi decente a actului de justiţie (referindu-ne aici la organele poliţiei judiciare, parchete şi instanţe judecătoreşti) de o asemenea manieră încât să fie percepute ca fiind eficiente şi de natură a conferi siguranţă şi încredere cetăţenilor în înfăptuirea justiţiei.
S-a precizat că lipsa antecedentelor penale în acest caz nu contrabalansează gravitatea faptei comise, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru ca inculpatul să îşi fi putut desfăşura activitatea.
Din aceste considerente, Curtea a apreciat că scopul educativ şi exemplificativ al pedepsei nu poate fi atins în acest caz decât prin executarea pedepsei în regim de detenţie.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând cu titlu de daune morale echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 10.000 de euro şi cu titlul de daune materiale suma de 39.10 lei reprezentând costul examinării medico-legale.
Raportat la gravitatea leziunilor suferite, la tratamentul inuman la care a fost supusă partea vătămată, fiind ţinută încătuşată mai multe ore în sediul poliţiei, timp în care sistematic i-au fost aplicate lovituri cu un baston de cauciuc la tălpi, ţinând cont de starea de vulnerabilitate majoră în care se afla văzându-se agresată chiar de oamenii legii, având în vedere numărul relativ mare de îngrijiri medicale necesare vindecării (leziunile suferite împiedicându-l timp de circa două săptămâni să se deplaseze), instanţa a constatat că este indubitabil că se impune repararea pecuniară a traumelor fizice şi psihice resimţite de aceasta.
Chiar dacă este greu de cuantificat pretium doloris, în prezenta cauză, instanţa de fond a arătat că trebuie să se ţină cont şi de împrejurarea că partea vătămată a fost supusă nu doar unor agresiuni fizice extrem de violente, ci şi unei stări umilitoare şi degradante, în condiţiile în care a fost cercetată abuziv timp de mai multe ore pentru un furt pe care nu l-a comis şi în tot acest timp practic a fost lipsită de libertate.
În aceste condiţii, ţinând cont şi de împrejurarea că daunele morale nu trebuie să conducă la o îmbogăţire fără just temei a victimei, dar trebuie în acelaşi timp să constituie o reparaţie echitabilă, Curtea a apreciat că echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 5.000 de euro este de natură să asigure o justă şi integrală reparaţie a prejudiciilor fizice şi morale cauzate părţii vătămate.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. (varianta în vigoare la data săvârşirii faptei) Curtea a dispus obligarea inculpatului S.S.F. în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.P.J. Cluj la plata despăgubirilor în sumă de 5.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii la cursul B.N.R.) cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile T.N. şi la plata sumei de 39,10 lei cu titlu de despăgubiri materiale (costul examinării medico-legale), respingând restul pretenţiilor civile formulate în cauză.
În cauză, a arătat instanţa, pentru opozabilitatea hotărârii au fost citate ca şi părţi responsabile civilmente Inspectorul General al Poliţiei Române, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj şi M.A.I., care a solicitat „scoaterea din cauza” pe considerentul că această calitate revine I.G.P.R. şi I.P.J. Cluj, ministerul neavând atribuţii în domeniul cercetării penale (f. 48-50,52) şi nici legături directe de prepuşenie cu inculpaţii.
Curtea a constatat că M.A.I. are calitatea de ordonator principal de credite, I.G.P.R. aceea de ordonator secundar, iar I.P.J. Cluj calitatea de ordonator terţiar de credite, potrivit dispoziţiilor Legii 218/2002 cu modificările ulterioare.
Cu toate acestea, a precizat instanţa, raportul de prepuşenie direct există numai între I.P.J. Cluj ca şi angajator al inculpatului S.S.F., astfel încât doar acesta va fi obligat în solidar cu inculpatul la repararea prejudiciului, subliniindu-se că hotărârea este însă opozabilă în caz de imposibilitate de executare şi I.G.P.R. precum şi M.A.I., în calitatea lor de ordonatori secundar, respectiv principal de credite.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul S.S.F. şi părţile responsabile civilmente Ministerul Afacerilor Interne (fostul Minister al Administraţiei şi Internelor), Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.
Prin recursul promovat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., a apreciat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică sub aspectul pronunţării soluţiei de achitare a inculpatului P.S.M., solicitând condamnarea acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen.
Recurentul inculpat S.S.F., în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi achitarea în baza art. 1 alin. (2) lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) sau art. 10 lit. c) (fapta nu a fost săvârşită de inculpat) C. proc. pen.
Ministerul Afacerilor Interne (fostul Minister al Administraţiei şi Internelor) a invocat lipsa calităţii de parte responsabilă civilmente arătând că nu are atribuţii în domeniul cercetării penale, potrivit O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea M.A.I., precum şi că răspunderea acestei instituţii nu poate fi angajată nici pentru fapta proprie şi nici pentru fapta unei alte persoane deoarece nu există un raport de prepuşenie cu inculpaţii, concluzionând că instituţia care are calitatea de comitent al inculpaţilor este Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj. S-a subliniat că Ministerul Afacerilor Interne exercită controlul şi coordonarea structurilor din subordine, fapt ce nu poate fi considerat un temei al dobândirii calităţii de comitent al prepuşilor întrucât calitatea de comitent presupune atribuţii de stabilire în mod concret a sarcinilor prepusului, precum şi un raport de subordonare directă.
Prin motivele scrise de recurs, Inspectoratul General al Poliţiei Române a invocat lipsa calităţii de parte responsabilă civilmente şi a susţinut, în esenţă, că numirea în funcţie a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie din cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie este în competenţa şefului inspectoratului, iar inculpaţii au fost încadraţi la nivelul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, unitate cu personalitate juridică, astfel că I.G.P.R. nu poate avea calitate de comitent, deoarece raporturile de serviciu ale inculpaţilor existente la momentul presupusei infracţiuni se desfăşurau faţă de I.P.J. Cluj, aceştia exercitând atribuţii de serviciu în cadrul Poliţiei Municipiului Turda.
Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj a susţinut că, prin sentinţa pronunţată în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii, solicitând scutirea de la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, întrucât prin înscrisul de constituire de parte civilă, partea vătămată T.N. s-a îndreptat împotriva Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Cu prioritate, se precizează că sentinţa pronunţată în cauză nu poate fi atacată cu apel, aşa încât motivele de recurs invocate de părţi nu vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., instanţa urmând să examineze cauza sub toate aspectele.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs apreciază că probele administrate dovedesc fără putinţă de tăgadă că recurentul inculpat S.S.F. a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat de prima instanţă constând în faptul că, în calitate de comisar şef, şef al Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Turda, la data de 20 iulie 2010, i-a aplicat mai multe lovituri cu bastonul în zona omoplaţilor şi în special la zona tălpilor picioarelor părţii vătămate T.N., în sediul Poliţiei Municipiului Turda, pentru a-l determina să recunoască comiterea unui furt, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale.
În acord cu instanţa de fond, se consideră că fapta inculpatului S.S.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte constată, mai întâi, că potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, partea vătămată T.N. s-a prezentat la Poliţia Turda, în data de 20 iulie 2010, fără a prezenta urmele vreunei violenţe fizice.
Pe de altă parte, potrivit declaraţiei părţii vătămate T.N., la 20 iulie 2010, la sediul Poliţiei Turda, în timpul cercetării sale în legătură cu o faptă de furt comisă în dauna lui O.N.C., în timp ce era încătuşat, inculpaţii S.S.F. şi P.S.M. l-au ţinut pe un scaun în genunchi şi l-au lovit peste tălpile picioarelor încălţate, cu un baston de cauciuc, fiindu-i aplicate lovituri cu bastonul şi peste omoplaţi şi peste coaste, pentru a recunoaşte că este autorul furtului.
Cu declaraţia părţii vătămate T.N. se coroborează declaraţia martorului Ş.M.C. care a menţionat că, într-o seară din iulie 2010, a fost sunat de partea vătămată pe care a luat-o cu maşina din faţa Liceului Mihai Viteazul care se află la circa 1 km de sediul poliţiei şi a dus-o la spitalul din Turda aflând de la partea vătămată că a fost la poliţie unde a fost bătută, observând că aceasta mergea foarte greu şi şchiopăta.
Martora L.M., mătuşa părţii vătămate T.N., a declarat că în seara de 20 iulie 2010, în jurul orei 21,00, partea vătămată a sunat-o şi i-a spus că a fost bătută foarte rău la poliţie şi că în jurul orei 1,30, după ce în prealabil a fost dusă de martorul S. la Spitalul din Turda, a condus-o pe partea vătămată la UPU Cluj unde a primit îngrijiri medicale, aceasta având picioarele umflate, iar în dimineaţa zilei următoare, în jurul orei 8,30 au fost la I.M.L. Cluj pentru examinare medico-legală, ştiind de la nepotul său că a fost agresat fiind aşezat în genunchi pe un scaun şi lovit cu un baston.
Leziunile pe care partea vătămată le prezenta în seara de 20 iulie 2010 precum şi localizarea acestora sunt descrise şi de martorul T.F. care a declarat că fiul său a fost adus acasă de o cunoştinţă pe nume Şandru şi era bătut, picioarele îi erau umflate, vinete şi din talpă îi curgea sânge, aflând că a fost lovit la poliţie, motiv pentru care două săptămâni nu a putut să umble.
Martorul S.V. a declarat că în vara anului 2010, în jurul orei 23,00 a fost sunat de mama părţii vătămate care l-a rugat să îl transporte pe T.N., la Cluj, unde îl aşteaptă mătuşa acestuia, L.M., constatând cu acea ocazie că partea vătămată avea picioarele umflate încât nu-l mai încăpeau pantofii, nu putea să umble şi, cu ajutor, l-au urcat în maşină, partea vătămată povestindu-i că la poliţie a fost pusă pe un scaun şi bătută la tălpi.
Raportul de expertiză medico legală din 14 februarie 2012 întocmit de I.M.L. Cluj Napoca a concluzionat că: T.N. a prezentat leziuni traumatice la nivelul membrelor inferioare, leziunile s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi pot data din 20 iulie 2010 şi au necesitat 11-12 zile de îngrijiri medicale, iar leziunile constatate la nivelul membrelor inferioare şi la nivelul genunchilor şi gambelor s-au putut produce prin mecanism de lovire activă cu corp dur. La întocmirea acestui raport medico legal s-au avut în vedere consemnările din Registrul de consultaţii al Spitalului Municipal Turda din 20 iulie 2010, biletul de examinare din 21 iulie 2010 a U.P.U. Cluj Napoca, examenul obiectiv medico legal din 21 iulie 2010 şi fişa de consultaţii din 21 iulie 2010.
Martorul N.A.S. a declarat că, după ce colegul său L.I. a plecat acasă, a continuat cercetările în dosarul având ca obiect bunurile sustrase de la martorul O.N.C. împreună cu şeful său, inculpatul S.S.F., în acelaşi sens fiind şi declaraţia martorului R.I., agent de poliţie.
Nu lipsită de relevanţă este chiar declaraţia inculpatului S.S.F. dată în primă instanţă, prin care a arătat că, după ce a permis agentului L.I. să iasă din tură şi să plece acasă, a rămas cu N.A. să-l ajute în continuare cu interogarea suspectului T.N. şi că, ulterior, începând cu orele 16,30-17,00, a rămas singur cu partea vătămată T.N., în biroul agentului N.A.S., în timp ce acesta cu R.I. au plecat la domiciliul părinţilor părţii vătămate, cu care aceasta locuia, pentru căutarea bunurilor sustrase de la martorul O.N.C.
Instanţa de recurs constată că declaraţiile inculpaţilor S.S.F., P.S.M., ale martorilor N.A.S., O.N.C. şi M.R. scot în evidenţă neconcordanţe la nivelul detaliilor ce privesc împrejurările comiterii faptei, ceea ce evidenţiază încercarea denaturării realităţii desfăşurării evenimentelor.
În acest sens, este de remarcat că N.A.S. a declarat, în primă instanţă, că cea de a doua declaraţie a părţii vătămate T.N. prin care aceasta revenea asupra declaraţiei de recunoaştere a comiterii furtului a fost luată la iniţiativa inculpatului S.S.F., în timp ce acesta din urmă, tot în timpul cercetării judecătoreşti, a arătat că a văzut la dosar numai declaraţia părţii vătămate T.N. prin care recunoştea detaliat fapta de furt, şi niciodată în prezenţa sa partea vătămată nu ar fi afirmat că cele declarate nu ar fi reale, neavând cunoştinţă în ce condiţii a fost consemnată cea de a doua declaraţie a lui T.N. prin care nu mai recunoştea comiterea furtului.
De asemenea, în timp ce inculpatul S.S.F. a menţionat că la plecarea din sediul poliţiei, l-a luat deoparte pe O.N.C., şi i-a spus cum să procedeze în ipoteza în care T.N. i-ar fi restituit bunurile reclamate ca furate, martorul O.N.C. a precizat că după ce a plecat T.N. din sediul poliţiei, el a mai rămas circa 10 minute deoarece organele de poliţie s-au gândit că dacă pleacă împreună s-ar putea isca vreo ceartă, timp în care a avut discuţii cu inculpatul S.S.F. însă acesta nu i-a dat niciun sfat concret în care să procedeze dacă T.N. i-ar fi returnat bunurile sustrase.
Cât priveşte ora la care partea vătămată T.N. ar fi părăsit sediul Poliţiei Turda, se constată că aceasta este indicată diferit de inculpaţi şi martorii agenţi de poliţie. Astfel, inculpaţii S.S.F. şi P.S.M., ca şi martorul O.N.C. au declarat că partea vătămată a părăsit sediul poliţiei în jurul orei 18,30-19,00, în timp ce potrivit depoziţiei martorului N.A.S. aceasta s-ar fi întâmplat în jurul orei 20,30 (după ce s-au încheiat procesele verbale în care au consemnat că, la cele trei locaţii indicate de T.N., nu au fost găsite bunurile sustrase de la O.). Sub acelaşi aspect, martorul M.R. a relatat că, fiind ajutorul ofiţerului de serviciu P.S.M., a avut program de somn între orele 16,30-17,30 iar imediat după ce s-a trezit a văzut-o pe partea vătămată T.N. ieşind din sediu.
Se constată, aşadar, că inculpaţii şi martorii oculari, anterior menţionaţi, au dat declaraţii prin care au situat momentul plecării părţii vătămate T.N., din incinta Poliţiei Turda, pe parcursul unui interval mare de timp, cuprins între ora 17,30 şi ora 20,30. Situaţia scoate în evidenţă lipsa de sinceritate şi preocuparea acestora de a plasa părăsirea sediului poliţiei, de către T.N., la o oră cât mai îndepărtată de prezentarea acestuia la Spitalul Municipal Turda, unde sosirea lui a fost înregistrată ca fiind la ora 21,40 (file 14-15 dos. urm. pen.), pentru a crea convingerea veridicităţii apărării că exista posibilitatea temporală ca partea vătămată să fi fost implicată într-o altercaţie, ulterior plecării sale de la poliţie.
Relevantă sub aspectul urmărit este declaraţia olografa a martorului N.A.S. care a indicat că partea vătămată a părăsit sediul poliţiei în jurul orei 20,10.
Apoi, partea vătămată T.N. a susţinut că a fost lăsat să plece acasă pe la ora 21,30, iar martorul Ş.M. a declarat că a fost sunat de partea vătămată, în seara zilei de 20 iulie 2010, cu aproximaţie în jurul orelor 21,00-22,00, aflând că aceasta a fost bătută, şi a transportat-o cu autoturismul la Spitalul Municipal Turda unde l-a aşteptat aproximativ 40 de minute şi apoi l-a dus la domiciliu.
Cu susţinerea părţii vătămate T.N. se coroborează şi procesul verbal din 20 iulie 2010 semnat de martorii N.A. şi R.I., întocmit în urma deplasării la locuinţa părinţilor părţii vătămate, în care s-a consemnat că, după finalizarea căutării bunurilor furate, în acea locaţie, s-au întors la sediul poliţiei, în jurul orelor 20,30. Ora consemnată în procesul-verbal nu poate fi pusă la îndoială şi realitatea acesteia derivă din împrejurarea că la momentul întocmirii actului procedural, partea vătămată nu efectuase niciun demers faţă de tratamentul la care fusese supusă.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că martorul N.A. a declarat că, cele trei procese verbale privind rezultatul verificării locurilor unde partea vătămată a susţinut că s-ar afla lucrurile reclamate furate, au fost întocmite după întoarcerea de la ultima locaţie (ceea ce înseamnă, cu necesitate, scurgerea unui interval de timp, după ora 20,30, pentru realizarea acestei operaţiuni), iar din sediul poliţiei acest martor a plecat aproape în acelaşi timp cu partea vătămată T.N., conform materialului probator administrat în cauză. Astfel, inculpatul S.S.F. a declarat că a plecat din sediul Poliţiei împreună cu N.A., T.N. şi O.N.C., martorul N.A. a relatat că au coborât toţi patru, l-au lăsat pe T.N. să plece înainte pentru a preveni un posibil conflict cu O., iar după 20-30 de secunde a plecat şi el spre autoturismul său, O. a pornit în aceeaşi direcţie cu partea vătămată şi S.S.F. s-a deplasat la staţia de autobuz, iar martorul O.N.C. a menţionat că din biroul lui N. au plecat toţi patru, T.N. fiind lăsat să plece primul, înaintea sa.
Faţă de cele expuse, instanţa de recurs constată că cererea de achitare formulată de recurentul inculpat S.S.F. este neîntemeiată, prin mijloacele de probă administrate în cursul procesului fiind dovedit fără tăgadă că fapta de care este acuzat există şi a fost săvârşită de acesta.
Relativ la soluţia de achitare dispusă faţă de inculpatul P.S.M., Înalta Curte constată, în raport de materialul probator, că este legală şi temeinică, neexistând dovezi care să demonstreze dincolo de orice îndoială că acest inculpat a comis infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C. pen.
Astfel, martorul N.A.S. a declarat în timpul cercetării judecătoreşti că în ziua de 20 iulie 2010 nu l-a observat pe inculpatul P.S.M., iar la urmărire penală a susţinut că nu l-a văzut pe acest inculpat intrând în biroul său, mai ales că era ofiţer de serviciu.
În cursul cercetării judecătoreşti, martorul M.R. a precizat că la data de 20 iulie 2010 a fost ajutorul ofiţerului de servici inculpatul P.S.M., că în acea zi, între orele 14,00-16,00, acest inculpat a părăsit postul doar o singură dată pentru a duce comandantului un înscris primit prin fax dar că nu a lipsit mai mult decât ar fi fost necesar pentru a lăsa acel document şi că inculpatul P.S.M. a rămas ofiţer de serviciu între orele 16,30-17,30 cât el a avut program de somn.
Prin declaraţia dată în primă instanţă, inculpatul S.S.F. a precizat că în tot timpul cât a fost în biroul agentului N.A. cu partea vătămată T.N., agentul P.S.M. nu a venit în acel birou întrucât acesta din urmă era ofiţer de serviciu iar potrivit atribuţiilor de serviciu şi a modului de organizare nu putea să părăsească postul de la intrare deoarece între orele 16-18 este perioada în care ajutorul şefului de serviciu (la acea dată M.R.) trebuia să se odihnească. Totodată, a mai arătat că, dată fiind poziţia de ofiţer de serviciu a inculpatului P.S.M., nu exista în niciun fel posibilitatea ca acesta să se întâlnească în vreun birou, în acea împrejurare, cu partea vătămată T.N.
Ţinând seama de aceste depoziţii şi de împrejurarea că afirmaţia părţii vătămate T.N., că a fost lovit şi de inculpatul P.S.M., nu se coroborează cu alte probe, instanţa de recurs constată că recursul promovat de procuror este nefondat, urmând a fi respins.
Cât priveşte individualizarea pedepsei, se menţionează că aceasta nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Având în vedere aceste criterii, se consideră că, în procesul de individualizare a pedepsei, instanţa de fond a stabilit în mod just un cuantum al pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare inculpatului S.S.F., aceasta fiind de natură a reflecta gradul de pericol social concret al faptei şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Se apreciază, însă, analizând conjugat criteriile generale de individualizare a pedepsei, că nivelul de instrucţie al inculpatului S.S.F. şi faptul că este integrat în societate constituie motive temeinice a se considera că scopul preventiv-educativ şi de prevenţie al pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în stare de detenţie, prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen.
Cât priveşte soluţionarea laturii civile, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. anterior (în vigoare la data faptei), comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care decurge posibilitatea pentru prima persoană - denumită comitent, de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus, aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
În cauză, inculpatul S.S.F. şi-a desfăşurat, la data de 20 iulie 2010, atribuţiile de serviciu în calitate de comisar şef, la Poliţia Municipiului Turda - Biroul Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, unitate cu personalitate juridică, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2000 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Prin urmare, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj avea calitatea de comitent la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, de către inculpatul S.S.F., în calitate de prepus, întrucât acest inspectorat de poliţie avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive inculpatului care îndeplinea atribuţiile încredinţate, de a-i supraveghea, îndruma, controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii.
Având în vedere că raportul de prepuşenie exista între inculpatul S.S.F. şi partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj, numai aceste părţi trebuiau obligate în solidar la plata despăgubirilor materiale şi morale, în cuantumul fixat de prima instanţă, către partea vătămată T.N.
Înalta Curte mai reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. proc. pen., introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
Cu respectarea acestor dispoziţii legale, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj a fost introdus în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, la termenul din 25 mai 2012, înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, urmare precizărilor formulate în scris de Ministerul Administraţiei şi Internelor (actual Ministrul Afacerilor Interne), situaţie în care nu s-a făcut o greşită aplicare a legii prin obligarea în solidar a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj cu inculpatul S.S.F. la plata despăgubirilor civile către partea civilă T.N.
Partea vătămată T.N. a solicitat să fie despăgubită material şi moral nu doar de inculpat, dar şi de partea responsabilă civilmente, prima instanţă dând eficienţă principiului disponibilităţii, iar pe de altă parte, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj a fost introdus în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, în termenul prevăzut de lege.
În aceste condiţii, urmează a fi admis recursul promovat de Ministerul Administraţiei şi Internelor (actual Ministerul Afacerilor Interne), neexistând între această persoană juridică şi inculpatul S.S.F. acea subordonare, dependenţă funcţională, caracteristică raporturilor de prepuşenie, ministerul constituind organul de specialitate al administraţiei publice cu atribuţii la nivel central în domeniul ordinii, siguranţei publice şi securităţii naţionale, în conformitate cu dispoziţiile art. l din O.U.G. 30/2007.
Totodată este neîntemeiat recursul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care nu a fost obligat, prin sentinţa atacată, în solidar cu inculpatul S.S.F. la plata despăgubirilor civile. De altfel, potrivit art. 7 din Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, I.G.P.R. reprezintă unitatea centrală a Poliţiei Române cu personalitate juridică şi competenţă centrală, generală, care conduce, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor din subordine.
Verificând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de recurs constată că nu există alte motive care să impună casarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de inculpatul S.S.F. şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei penale nr. 121 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Va casa în parte sentinţa penală recurată şi, rejudecând:
În baza art. 81 C. pen. va suspenda condiţionat executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului S.S.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.
Conform art. 359 C. proc. pen. va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii va suspenda executarea pedepsei accesorii în baza art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. (în vigoare la data săvârşirii faptei) va obliga pe inculpatul S.S.F. în solidar cu partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj la plata despăgubirilor în sumă de 5.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii la cursul B.N.R.) cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile T.N., domiciliat în comuna Petreştii de Jos, sat Petreştii de Mijloc jud. Cluj şi la plata sumei de 39,10 lei despăgubiri materiale.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind pe inculpatul P.S.M., de partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta parte responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, la plata sumei de câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţi în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpatul S.S.F. şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei penale nr. 121 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează în parte sentinţa penală recurată şi, rejudecând:
În baza art. 81 C. pen. suspendă condiţionat executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului S.S.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.
Conform art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii suspendă executarea pedepsei accesorii în baza art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. (în vigoare la data săvârşirii faptei) obligă pe inculpatul S.S.F. în solidar cu partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj la plata despăgubirilor în sumă de 5.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii la cursul B.N.R.) cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile T.N., domiciliat în comuna Petreştii de Jos, sat Petreştii de Mijloc, jud. Cluj şi la plata sumei de 39,10 lei despăgubiri materiale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind pe inculpatul P.S.M., de partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Obligă recurenta parte responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, la plata sumei de câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţi în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3023/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3065/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
