ICCJ. Decizia nr. 3178/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3178/2013

Dosar nr. 34793/3/2012

Şedinţa publică din 18 octombrie 2013

Deliberând asupra recursului formulat, constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 1033 din data de 5 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 34793/3/2012, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (2), (5) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin nerecurare, pe care a cumulat-o aritmetic cu pedeapsa de 10 ani închisoare şi a aplicat inculpatului pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. a contopit pedepsele de 10 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 10 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 11 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.

Pedeapsa s-a executat în regim de detenţie conform art. 57 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului S.R.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa de 11 ani închisoare durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la zi.

A admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi a obligat inculpatul la plata sumei de 863,4 RON, cu titlu de daune materiale, în favoarea părţii civile.

A luat act că partea vătămată P.B. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 2513/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 3 septembrie 2012 sub nr. 34793/3/2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.R. sub aspectul infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi 176 lit. f) C. pen. şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la data de 8 iunie 2012 a circulat pe drumurile publice cu autoturismul marca X. fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule şi l-a lovit, cu intenţie, cu autoturismul menţionat pe partea vătămată P.B., agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Brigada de Poliţie Rutieră, aflat în timpul serviciului, rezultând vătămarea corporală a acestuia, fiind necesară acordarea de îngrijiri medicale la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

Situaţia de fapt expusă în rechizitoriu a fost reţinută pe baza următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 9 iunie 2012 la care au fost ataşate planşe fotografice, raport de expertiză medico-legală şi acte medicale, declaraţii parte vătămată P.B., declaraţiile martorilor M.D., E.E., C.C., S.S., S.G.S., declaraţii martor cu identitate atribuită P.I., procese-verbale de prezentare pentru recunoaştere de pe planşe fotografice, raport de expertiză tehnică judiciară, raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 25 iulie 2012, proces-verbal de depistare din data de 8 iunie 2012, proces-verbal din data de 8 iunie 2012 de conducere în teren, proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 8 iunie 2012, întocmit de către D.G.P.M.B., Brigada Poliţiei Rutiere, la care au fost ataşate planşe fotografice şi schiţa locului accidentului, raport de expertiză medico-legală psihiatrică, declaraţiile inculpatului S.R.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpatul S.R., partea vătămată P.B. şi martorii M.D., E.E., C.C., S.S. şi martorul cu identitate atribuită P.I.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 8 iunie 2012, mama inculpatului S.G.S. şi cumnatul său, martorul E.E. s-au deplasat la locuinţa acestuia pentru a-i ajuta la transportul unei maşini de spălat. Nemulţumit de aspectul autovehiculului cu care se deplasau martorii, marca Y., inculpatul a urcat la volanul autoturismului marca X. aparţinând soţiei sale, S.S., deşi nu poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. Pe locul din faţă dreapta a urcat martorul E.E., iar mama inculpatului, S.G.S. a plecat separat cu autoturismul marca Y., către aceeaşi adresă din Bucureşti, str. D.T.

Traseul stabilit de către inculpat a fost C.B.-B-dul. I.M., apoi str. V.C. şi în final str. D.T.

La intersecţia str. I.M. şi V.C., inculpatul a depăşit coloana de vehicule oprite în mod regulamentar la semafor pentru efectuarea manevrei de virare la stânga, realizând aceeaşi manevră, dar de pe banda a doua a B-dului I.M. către prima bandă a str. V.C. În acelaşi mod au procedat şi alte trei autoturisme, care s-au încadrat pe banda a doua a str. V.C.

S-a precizat că partea carosabilă a str. V.C. este împărţită în trei benzi pe fiecare sens de deplasare, prima dintre acestea fiind folosită în exclusivitate pentru parcare, circulaţia autoturismelor efectuându-se pe celelalte două benzi.

Manevrele neregulamentare de schimbare a direcţiei de deplasare au fost sesizate de către agenţii de poliţie P.B. şi M.D., aflaţi în exercitarea atribuţiilor privind dirijarea traficului rutier.

În acest context, lucrătorii de poliţie au executat celor patru autoturisme, inclusiv celui condus de către inculpat, semnale de oprire explicite. Iniţial inculpatul a încetinit, după care a accelerat şi virat brusc stânga, către mediana carosabilului unde era poziţionată partea vătămată, P.B.

Observând că autoturismul condus de către inculpat măreşte viteza de deplasare şi anticipând iminenţa coliziunii, agentul de poliţie P.B. s-a retras mai mulţi paşi în lateral pentru a evita să fie acroşat. Cu toate acestea, pe fondul vitezei relativ mare de deplasare a autoturismului şi a imprevizibilităţii manevrei efectuate, agentul de poliţie P.B. a fost lovit cu partea stângă a autoturismului, acesta sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe capotă. Din cauza vitezei de deplasare, mâna dreaptă a agentului de poliţie a ricoşat, intrând în contact violent cu partea stângă a parbrizului, rezultând înfundarea acestuia. Agentul de poliţie s-a lovit apoi cu umărul de partea lateral stânga a autoturismului, iar în final a fost proiectat pe carosabil.

Inculpatul a mărit viteza de rulare a autoturismului, deplasându-se pe str. V.C. apoi pe bd. P.

Concomitent, agentul de poliţie P.B. s-a ridicat de pe asfalt şi împreună cu celălalt agent de poliţie, au urcat în autospeciala de serviciu, pornind în urmărirea autoturismului condus de către inculpat. Totodată aceştia au raportat dispeceratului Biroului Poliţiei Rutiere producerea evenimentului, solicitând intervenţia unor efective suplimentare.

Inculpatul a parcurs cu autoturismul câteva sute de metri pe bd. P. apoi a pătruns pe o stradă situată lateral dreapta. După alte câteva sute de metri a parcat autoturismul pe un spaţiu verde aflat în lateralul ultimului bloc pe partea stângă a imobilelor de pe str. P. Inculpatul şi martorul E.E. au coborât din maşină, iar inculpatul a asigurat sistemul de închidere cu cheia. Cei doi s-au deplasat pe jos către imobilul lângă care au parcat autoturismul, respectiv un bloc cu patru niveluri, fost cămin de nefamilişti, pătrunzând în una dintre scări. Aici s-au întâlnit cu martorul C.C., care asigura paza clădirii, acesta punându-le în vedere că intrarea persoanelor străine nu este permisă. Inculpatul i-a relatat martorului că este urmărit de organele de poliţie, urmare producerii unui accident de circulaţie rutieră, şi cu acordul acestuia, inculpatul şi martorul E.E. au urcat la etajele superioare ale clădirii. La un moment dat, au observat de la o fereastră că lângă autoturismul X. se aflau deja mai mulţi lucrători de poliţie. Ajungând la al treilea nivel, inculpatul a aruncat cheia autoturismului în vasul unei toalete. Apoi cei doi au accesat o trapă şi s-au refugiat pe terasa imobilului, unde în poziţia culcat au aşteptat plecarea lucrătorilor de poliţie.

În timp ce se afla pe terasa imobilului, inculpatul a contactat-o în mai multe rânduri pe soţia sa, relatându-i că a fost implicat într-un eveniment rutier şi a determinat-o să sesizeze în mod nereal, în scopul inducerii în eroare şi ascunderii faptelor, organele de poliţie, cu privire la sustragerea autoturismului marca X., de către persoane necunoscute, din parcarea situată în faţa blocului unde aceştia locuiau. Astfel, martora S.S., a sesizat la orele 19 prin Serviciul Unic de Urgenţă 112 furtul autoturismului, la locul presupusei fapte deplasându-se un echipaj de poliţie din cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, care a efectuat o cercetare la faţa locului.

În acelaşi timp, lucrători de poliţie din cadrul D.G.P.M.B., Brigada de Poliţie Rutieră, Serviciul de Accidente Rutiere, au efectuat cercetarea la locul unde a avut loc accidentarea agentului de poliţie P.B., împrejurare în care au fost efectuate măsurători, fotografii judiciare iar ulterior s-a întocmit o schiţă a locului unde a avut loc evenimentul rutier.

Urmare activităţii de căutare, agenţii de poliţie M.D. şi P.B. au reuşit să identifice autoturismul abandonat de către inculpat şi au solicitat sprijin, iar lucrătorii de poliţie care s-au deplasat şi au întreprins demersuri pentru găsirea conducătorului auto. După mai multe minute, prezenţa inculpatului şi a martorului E.E. a fost semnalată pe acoperişul clădirii, unde aceştia se ascundeau, fapt pentru care s-a solicitat intervenţia lucrătorilor de poliţie din cadrul D.G.P.M.B., S.S.I.R., care i-au imobilizat pe cei doi. Ulterior, martorul E.E. a indicat organelor de poliţie locul unde inculpatul a abandonat cheia de contact a autoturismului, aceasta fiind ridicată pentru cercetări.

În continuare, partea vătămată a fost transportată cu o ambulanţă la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti pentru îngrijiri medicale.

Expertiza medico-legală efectuată a concluzionat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţă a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 9 iunie 2012 la care au fost ataşate planşe fotografice, raport de expertiză medico-legală şi acte medicale, declaraţii parte vătămată P.B., declaraţiile martorilor M.D., E.E., C.C., S.S., S.G.S., declaraţii martor cu identitate atribuită P.I., procese-verbale de prezentare pentru recunoaştere de pe planşe fotografice, raport de expertiză tehnică judiciară, raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 25 iulie 2012, proces-verbal de depistare din data de 8 iunie 2012, proces-verbal din data de 8 iunie 2012 de conducere în teren, proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 8 iunie 2012, întocmit de către D.G.P.M.B., Brigada Poliţiei Rutiere, la care au fost ataşate planşe fotografice şi schiţa locului accidentului, raport de expertiză medico-legală psihiatrică.

Cât priveşte apărările inculpatului, acestea au suferit o serie de modificări pe parcursul procedurilor, inculpatul revenind asupra susţinerilor sale în mai multe rânduri, chiar pe parcursul aceleiaşi declaraţii.

În final, s-a oprit asupra variantei că i-a observat pe ambii lucrători de poliţie care executau semnale de oprire, nu şi-a dat seama dacă respectivele semnale îl vizau şi pe el, a frânat, momente în care a lovit partea vătămată, după care a accelerat şi a părăsit locul faptei.

Referitor la faptul că nu a înţeles dacă semnalele poliţiştilor i se adresau în mod direct sau îi vizau pe ceilalţi conducători auto, Tribunalul a reţinut că partea vătămată şi martorul M.D. au afirmat că au intenţionat să oprească toate cele patru autoturisme care efectuaseră manevra necorespunzătoare de virare la stânga prin depăşirea coloanei staţionate la semafor, sens în care au executat o serie de semnale specifice prin mişcări ale braţelor.

În acest context, inculpatul şi-a exprimat nedumerirea motiv pentru care martorul M.D. a reluat semnalele pentru ca intenţia sa să fie clar înţeleasă de către inculpat.

Această împrejurare a fost confirmată şi de martorul E.E., pasager în autoturismul condus de inculpat, care a susţinut la urmărirea penală că agentul de poliţie a executat încă o dată semnale de oprire, indicându-i inculpatului partea dreaptă a carosabilului.

Mai mult, nu ar fi existat nicio logică pentru ca agenţii de poliţie să oprească numai trei autoturisme, iar inculpatul să fie scuzat, în condiţiile în care cu toţii efectuaseră aceeaşi manevră neregulamentară de depăşire a coloanei şi virare la stânga. A fost surprinzător că inculpatul a înţeles cu claritate semnalele de oprire adresate celorlalţi trei conducători, însă numai în ceea ce îl priveşte susţine că nu au fost suficient de precise, deşi erau aceleaşi pentru toate autoturismele.

Pe de altă parte, Tribunalul a observat că inculpatul a avut în mai multe rânduri contacte cu agenţii poliţiei rutiere, aşa cum rezultă din fişa sa de cazier, astfel că avea experienţa necesară care să-i permită să interpreteze corect semnalele poliţiştilor.

Referitor la susţinerile inculpatului că a redus viteza de deplasare moment în care a lovit agentul de poliţie, acestea sunt infirmate de raportul de expertiză tehnică judiciară care a concluzionat că iniţial autoturismul condus de către inculpat a încetinit, după care a accelerat şi virat brusc stânga, către mediana carosabilului unde se afla în poziţie ortostatică agentul de poliţie rutieră P.B.

Această concluzie a fost susţinută şi de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor M.D. şi E.E.

În consecinţă, Tribunalul a constatat că apărările inculpatului nu au fost verosimile, fiind infirmate de ansamblul probelor administrate în cauză şi făcute cu unicul scop de a atenua, eventual a evita tragerea la răspundere penală pentru fapta săvârşită.

Modul în care a fost concepută activitatea infracţională, inculpatul accelerând şi virând brusc la stânga în direcţia părţii vătămate, deşi banda sa de deplasare era liberă, urmată de lovirea părţii vătămate cu autoturismul, împrejurări apte să conducă la deces, care însă nu s-a produs datorită mişcărilor efectuate de partea vătămată pentru a evita să fie prinsă sub roţile autoturismului, relevă intenţia indirectă de a ucide specifică infracţiunilor de omor.

La acestea s-au adăugat şi elementele ulterioare comiterii faptei, respectiv părăsirea locului, parcurgerea mai multor drumuri publice intens circulate în mare viteză, fără preocupare că ar putea accidenta pe cineva, ascunderea într-un bloc dezafectat, aruncarea cheilor autoturismului şi contactarea telefonică a soţiei pentru a declara în mod mincinos furtul autoturismului, ceea ce denotă că inculpatul era perfect conştient de gravitatea faptei săvârşite şi de consecinţele acesteia.

Au fost neconforme cu realitatea susţinerile că inculpatul nu a avut intenţia să lovească partea vătămată atâta vreme cât, deşi avea posibilitatea să-şi continue deplasarea pe propria bandă de circulaţie, a virat brusc stânga, a tăiat banda a doua şi s-a îndreptat direct către partea vătămată, poziţionată pe axul drumului. S-a mai observat şi faptul că inculpatul nu a efectuat un minim de manevre pentru a evita impactul şi lovirea părţii vătămate.

În consecinţă, a respins cererea inculpatului, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. în infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2), (5) C. pen.

Sub aspect obiectiv, fapta inculpatului S.R. care la data de 8 iunie 2012 a condus autoturismul marca X. pe mai multe drumuri publice din municipiul Bucureşti, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule şi l-a lovit cu autoturismul menţionat pe partea vătămată P.B., agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Brigada de Poliţie Rutieră, aflat în timpul serviciului, rezultând vătămarea corporală a acestuia a realizat conţinutul infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Sub aspect subiectiv, inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie indirectă.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., şi anume: dispoziţiile din partea generală a C. pen. privind regimul sancţionator al tentativei, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a C. pen., respectiv în legea specială pentru infracţiunile săvârşite de inculpat, gradul de pericol social al faptelor pe care instanţa l-a apreciat ca foarte ridicat şi care a rezultat din împrejurarea că inculpatul a condus autoturismul pe mai multe drumuri publice din municipiul Bucureşti, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule, fapt ce nu l-a împiedicat să efectueze manevre neregulamentare de schimbare a direcţiei de deplasare, a lovit cu intenţie un agent de poliţie aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care a încercat să-l oprească, după care a părăsit locul faptei, parcurgând mai multe drumuri publice intens circulate în mare viteză, fără preocupare că ar putea accidenta pe cineva, s-a ascuns într-un bloc dezafectat, unde a aruncat cheile autoturismului şi a contactat-o telefonic pe soţia sa, îndemnând-o să declare autorităţilor în mod mincinos furtul autoturismului.

Nu s-ar putea reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante având în vedere că nu a adoptat o atitudine sinceră pe parcursul procedurilor, invocând chiar la un moment dat presiunile organelor de urmărire penală care l-ar fi determinat să consemneze în cuprinsul declaraţiilor aspecte nereale, cu un cazier impresionant pentru vârsta sa, respectiv 21 de ani, condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, sancţionat administrativ în şase rânduri pentru fapte de conducere pe drumurile publice fără permis de conducere şi furt calificat, trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat şi tâlhărie.

De altfel, în opinia Tribunalului, lipsa de fermitate a parchetelor care în mod nejustificat au aplicat şase sancţiuni administrative pentru conducere fără permis şi furt calificat, deşi ar fi trebuit să dispună trimiterea în judecată cel puţin după a doua faptă, a contribuit la repetarea şi amplificarea comportamentului infracţional, inculpatul având impresia că beneficiază de o oarecare impunitate în raport cu legea penală.

Cât priveşte înscrisurile depuse în circumstanţiere, acestea nu ar putea conduce la concluzia că inculpatul este o persoană integrată social şi faptele care fac obiectul prezentei judecăţi constituie incidente izolate ce nu îl caracterizează. În acest context, Tribunalul a remarcat că inculpatul s-a înscris la o serie de cursuri de calificare, fără a fi absolvit însă vreunul.

Nici identificarea unor tulburări de personalitate caracterizate prin instabilitate emoţională şi lipsa controlului asupra impulsului nu justifică aplicarea unor pedepse în cuantum redus.

Pentru aceste considerente, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, în raport de elementele indicate în cuprinsul prezentei hotărâri, natura şi gravitatea infracţiunii, circumstanţele reale în care a acţionat, atentând la viaţa unui agent al autorităţii de stat, făcându-l nedemn să-şi exercite drepturile electorale şi dreptul de a fi tutore sau curator.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. a contopit pedepsele de 10 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 10 ani şi 6 luni închisoare, pe care o apreciază insuficientă în raport de ansamblul infracţional, astfel că a sporit-o cu 6 luni, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 11 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., raportat la circumstanţele reale în care a acţionat, împotriva unui agent de poliţie aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în legătură cu aceste atribuţii, fiind astfel nedemn să-şi exercite drepturile electorale şi dreptul de a fi tutore sau curator.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, raportat la circumstanţele reale ale comiterii infracţiunilor, la circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. poate fi atins doar prin executarea în regim de detenţie a pedepsei de către inculpat.

În raport de elementele menţionate mai sus (natura şi gravitatea infracţiunii, circumstanţele reale şi personale), ţinând cont şi de pronunţarea prezentei hotărâri de condamnare, instanţa a apreciat că prin lăsarea în libertate a inculpatului s-ar crea pericol pentru ordinea publică, astfel că, în baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa de 11 ani închisoare durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la zi.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa a constatat că în termen legal a formulat pretenţii civile în cuantum de 863,4 RON, cu titlu de daune materiale, partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

Tribunalul a considerat că, în cauză, au fost îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a inculpatului de lovire a părţii vătămate P.B. cu autoturismul, urmarea imediată constând în vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, aceasta necesitând îngrijiri medicale pentru recuperarea stării de sănătate, raportul de cauzalitate directă între fapta ilicită şi urmarea produsă, vinovăţia dovedită a inculpatului.

În consecinţă, s-a constatat că au fost dovedite pretenţiile formulate de partea civilă şi a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 863,4 RON cu titlu de daune materiale (reprezentând contravaloarea consultaţiilor, analizelor medicale, medicamentelor şi altor materiale sanitare) în favoarea părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

A luat act că partea vătămată P.B. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, inculpatul S.R. care, prin motivele de apel depuse în scris, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) şi (3) C. pen. şi în baza art. 72, art. 74 C. pen. reindividualizarea sancţiunilor şi în conformitate cu art. 76 C. pen. aplicarea unor pedepse îndreptate spre minimul special prevăzut de lege, arătând, în esenţă, că lipsesc elementele constitutive, respectiv intenţia de a ucide, întrucât nu a avut niciun moment intenţia de a ucide, ci aceea de a părăsi locul incidentului, sustrăgându-se de la controlul organelor de poliţie deoarece nu poseda permis de conducere, făcându-se astfel vinovat de săvârşirea infracţiunilor de ultraj cu violenţă şi vătămare corporală prevăzute de art. 239 şi art. 181 C. pen., că nu este recidivist, că a avut o conduită bună înainte de săvârşirea faptei, a urmat cursuri de specializare în profesie, că a recunoscut constant fapta sub aspectul infracţiunii de ultraj cu violenţă, solicitând înlăturarea circumstanţelor agravante reţinute de instanţa de fond, că este căsătorit şi că nu este de neglijat nici diagnosticul stabilit prin expertiza medico-legală dispusă în faza de urmărire penală, maladia de care suferă având un rol major şi determinant în comiterea faptei.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al apelantului inculpat a solicitat admiterea apelului, casarea în totalitate a sentinţei penale atacate şi, rejudecând, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 C. pen. în infracţiunea de ultraj cu violenţe prevăzută de art. 239 alin. (3) şi (5) C. pen., arătând că nu există latura subiectivă, întrucât inculpatul nu a avut în nici un moment intenţia de a ucide, ci aceea de a părăsi locul faptei, sustrăgându-se de la controlul organului de poliţie, deoarece nu poseda permis de conducere, că inculpatul se opreşte la semnalul organului de poliţie, încetineşte, iar în momentul în care se întoarce organul de poliţie atunci el pleacă, îl atinge şi poliţistul cade, în consecinţă, apreciind că nu se poate reţine intenţia de a ucide, întrucât inculpatul a lovit organul de poliţie din partea laterală, şi nu frontal şi că este posibil ca afecţiunile de care suferă inculpatul să fie cele care au determinat săvârşirea infracţiunii, însă nu în încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu, ci aceea de ultraj.

Totodată, a menţionat că nu poate fi reţinută tentativa la omor deosebit de grav şi din considerentul că potrivit art. 20 C. pen. tentativa presupune intenţia de pune în executare hotărârea infracţională, executare care însă este întreruptă, iar în această situaţie nu a avut loc o intenţie de a ucide, deoarece astfel cum rezultă din materialul probator intenţia inculpatului a fost aceea de a părăsi zona şi ceea ce s-a consumat a fost infracţiunea de ultraj.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost mult prea severă, solicitând reducerea cuantumului pedepsei spre minimul special prevăzut de lege, precizând că inculpatul nu a prezentat pericol social, deşi are un cazier în care au fost consemnate şase infracţiuni de conducere fără permis, magistraţii au dovedit clemenţă, aplicând art. 18¹ C. proc. pen., că toată activitatea sa infracţională s-a petrecut în perioada ultimului an când a săvârşit toate faptele relatate, influenţat fiind de mediul înconjurător, până în momentul de faţă el neavând nicio condamnare, respectiv o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru conducere fără permis a unei motociclete la Sinaia, că inculpatul a dorit să-i facă o surpriză soţiei sale, aducându-i o maşină de spălat, sens în care a luat maşina acesteia şi pe fondul teribilismului specific vârstei şi a mediului în care a trăit a săvârşit infracţiunea, că a urmat cursuri de specializare şi s-a căsătorit recent.

Prin decizia penală nr. 120 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus:

În temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului declarat de inculpatul S.R. împotriva sentinţei penale nr. 1033 din data de 5 decembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă stabilită şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

În temeiul art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 8 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. inculpatul S.R. a executat pedeapsa principală cea mai grea, de 8 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (1¹) şi alin. (2) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului S.R. şi a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la zi.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa penală apelată, în conformitate cu dispoziţiile art. 361 şi urm. C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Situaţia de fapt, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatului S.R. au fost corect reţinute şi stabilite de instanţa de fond, care a acordat semnificaţia cuvenită tuturor datelor relevate de actele dosarului.

Soluţia de condamnare a inculpatului S.R. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. şi art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, adoptată de prima instanţă, a fost în opinia Curţii, pe deplin justificată de întregul material probator existent la dosarul cauzei.

Astfel, din probele administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond, respectiv procesele-verbale de cercetare la faţa locului, planşele foto şi schiţa locului faptei, raportul de expertiză medico-legală din data de 21 august 2012 întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti, declaraţiile părţii vătămate, raportul de expertiză tehnică judiciară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică întocmit de D.G.P.M.B., Serviciul Criminalistic, declaraţiile martorilor M.D.,E.E. şi P.I., martor cu identitate protejată, procesele-verbale de recunoaştere după planşa foto şi planşele foto anexă, procesul-verbal de verificare permis a rezultat, fără dubiu, că , la data de 8 iunie 2012, inculpatul S.R. a condus pe drumurile publice autoturismul marca X. fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule şi l-a lovit, cu intenţie, cu autoturismul menţionat pe partea vătămată P.B., agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Brigada de Poliţie Rutieră, aflat în timpul serviciului, rezultând vătămarea corporală a acestuia, fiind necesară pentru vindecarea leziunilor traumatice astfel produse 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Potrivit art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. a constituit infracţiunea de omor deosebit de grav, uciderea unei persoane în public, săvârşită aspra unui poliţist.

Din punctul de vedere al laturii subiective a acestei infracţiuni, omorul s-a săvârşit cu intenţie directă sau indirectă, după cum autorul faptei, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat.

Extrem de important pentru caracterizarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de rezultat au fost împrejurările concrete în care s-a produs actul de violenţă şi care pot confirma sau infirma intenţia de ucidere.

Tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav se pedepseşte, iar aceasta există atunci când activitatea infracţională a fost întreruptă din cauze exterioare voinţei făptuitorului, indiferent de ce natură ar fi acestea.

În prezenta cauză, Curtea a constatat că, în mod corect şi justificat, instanţa de fond a reţinut săvârşirea de către inculpatul S.R. a infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen., cu intenţie indirectă.

Astfel, a fost adevărat că apelantul inculpat S.R. a susţinut că nu a avut intenţia de a ucide pe partea vătămată P.B., agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Brigada de Poliţie Rutieră, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, însă declaraţiile date de acesta până în prezent, în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, sunt contradictorii, susţinând fie că nu i-au văzut pe lucrătorii de poliţie şi că partea vătămată a ţâşnit în faţa maşinii pe care o conducea şi nu a avut posibilitatea să evite accidentul, fie că i-a văzut pe ambii poliţişti şi că aceştia făceau semne, însă nu ştie dacă i se adresau, că a văzut-o pe partea vătămată venind spre maşina sa, că nu a accelerat şi că maşina s-a dus către aceasta din inerţie, fie că a observat doi agenţi de poliţie care i-au făcut semn, însă din cauza vitezei de deplasare a maşinii pe care o conducea nu a putut frâna în timp util, astfel că autoturismul s-a îndreptat spre poliţist care s-a ferit din calea maşinii.

De asemenea, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă inculpatul a declarat că deşi unul dintre poliţişti poziţionat pe axul drumului i-a făcut semn să oprească, a refuzat să facă acest lucru, acroşând agentul de poliţie, timp în care şi-a continuat drumul fără a opri.

Din declaraţiile părţii vătămate P.B. a rezultat că atât partea vătămată cât şi colegul său le-a făcut şoferilor semn să oprească, asigurându-se că sunt văzuţi, că alte trei vehicule aflate pe banda a doua au oprit, în schimb inculpatul şi-a continuat deplasarea şi a venit direct spre partea vătămată care se afla poziţionată pe axul drumului, accidentând-o, că atunci când a observat că se îndreaptă spre el a făcut doi paşi în spate, însă inculpatul s-a apropiat mult prea repede, precizând că din punctul său de vedere inculpatul a intenţionat să-l lovească, acesta având posibilitatea să-l evite.

De asemenea, martorul E.E. a declarat că a văzut că inculpatul a avut un schimb de gesturi cu partea vătămată, aceasta făcându-i semne cu mâna, pe care le-a interpretat ca fiind un semn prin care agentul de poliţie îl atenţiona să reducă viteza, inculpatul aproape că se oprise, moment în care l-a întrebat dacă pe el îl opreşte, după care şi-a răspuns singur că nu şi a crescut viteza de deplasare, trăgând de volan stânga pentru a reveni pe banda a doua, moment în care a auzit un zgomot şi a sesizat că lovise pe cineva, precizând că inculpatul a accelerat brusc, moment în care l-a lovit pe poliţist.

Totodată, din declaraţiile martorului M.D. a reieşit că la data de 8 iunie 2012 se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu împreună cu colegul său P.B. şi constatând că trei autoturisme printre care şi cel condus de inculpatul S.R. au depăşit coloana aflată la semafor şi s-au încadrat neregulamentar pentru efectuarea virajului la stânga, a făcut semnale de oprire, inclusiv inculpatului care a încetinit părând că intenţionează să oprească, însă după ce a trecut de martor a observat cum inculpatul a accelerat, a tras de volan stânga şi l-a luat pe colegul său, partea vătămată P.B., pe capotă, menţionând martorul că dacă inculpatul s-ar fi deplasat pe direcţia înainte, nu ar fi lovit nici-o persoană şi niciun obstacol, precizând că din punctul său de vedere inculpatul a avut intenţia să o lovească pe partea vătămată.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, probele anterior menţionate, respectiv declaraţiile părţii vătămate şi declaraţiile martorilor M.D. şi E.E., ce s-au coroborat cu procesele-verbale de cercetare la faţa locului şi planşele foto, raportul de expertiză medico-legală, raportul de expertiză tehnico-juridică şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică au relevat cu certitudine intenţia indirectă a inculpatului S.R. de a ucide pe partea vătămată P.B.

Pentru modalitatea intenţiei indirecte a fost necesar ca făptuitorul care a prevăzut rezultatul faptei, deşi nu a urmărit realizarea acestui rezultat, a acceptat posibilitatea producerii acelui rezultat.

A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit, înseamnă deci, adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea producerii acelui rezultat, atitudine ce constituie intenţie indirectă.

A existat intenţie indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut ca posibilă producerea unui alt rezultat decât cel urmărit de el şi totuşi nu s-a abţinut de la efectuarea acţiunii respective.

În prezenta cauză a fost evident că inculpatul S.R., ce conducea un autoturism marca X., accelerând brusc şi virând în direcţia părţii vătămate, deşi avea posibilitatea să o evite şi lovind partea vătămată cu autoturismul respectiv, a acţionat cu intenţie indirectă, acceptând, în mod cert, în raport de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei, posibilitatea uciderii părţii vătămate, acest rezultat neproducându-se efectiv datorită prezentei de spirit a părţii vătămate care prin acţiunile sale (s-a retras mai mulţi paşi în lateral pentru a evita să fie acroşat) a reuşit să preîntâmpine rezultatul mai grav.

De altfel, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, atitudinea ulterioară comiterii faptei a inculpatului şi anume fuga în viteză de la locul faptei, ascunderea într-un unui imobil dezafectat, aruncarea cheilor autoturismului şi contactarea telefonică a soţiei pentru a declara mincinos sustragerea autoturismului a relevat că inculpatul a conştientizat pe deplin gravitatea faptei comise şi consecinţele acesteia.

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate, Curtea a constatat că au fost greşit individualizate, în ceea ce priveşte cuantumul şi că se impune reducerea acestora, însă nu prin aplicarea dispoziţiilor art. 74 C. pen., în opinia Curţii nejustificându-se în prezenta cauză reţinerea în favoarea apelantului inculpat a vreuneia dintre circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

Potrivit art. 72 C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pentru ca pedeapsa să-şi realizeze funcţiile şi scopul, definite de legiuitor în art. 52 C. pen. trebuie să corespundă sub aspectul duratei şi naturii sale (privativă sau neprivativă de libertate, executabilă sau nu) gravităţii faptei comise, potenţialului de pericol social pe care în mod real, l-a prezentat persoana infractorului, dar şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Pedeapsa nu şi-a îndeplinit integral funcţiile, nu şi-a realizat scopul decât dacă a fost adaptată cazului individual concret, adică gradului de pericol social al faptei şi al făptuitorului şi necesităţilor reale de îndreptare şi reeducare a acestuia.

Pedeapsa este o măsură de constrângere cu caracter strict personal şi se aplică persoanei infractorului cu scopul de a împiedica comiterea de noi infracţiuni din partea acestuia, persoana infractorului fiind aceea asupra căruia trebuie să acţioneze pedeapsa prin funcţiile sale.

Aptitudinea funcţională a pedepsei depinde de măsura în care aceasta corespunde persoanei infractorului, la stabilirea ei trebuind să se ţină seama de periculozitatea socială a acestuia, exprimat de gradul de înapoiere a conştiinţei sale, de măsura în care sunt înrădăcinate în conştiinţa sa mentalitatea şi deprinderile antisociale şi deci de probabilitatea că în viitor el să săvârşească fapte socialmente periculoase, de trăsăturile specifice de temperament şi de caracter ale infractorului, care determină un anumit mod de a reacţiona sub influenţa pedepsei, iar o pedeapsă necorespunzătoare acestor particularităţi ale persoanei infractorului pierde din aptitudinea ei funcţională, putând duce la rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea şi executarea ei.

Aplicarea dispoziţiilor art. 74 C. pen. nu a fost obligatorie pentru instanţa de judecată.

În procesul complex al individualizării pedepsei, instanţa de judecată a fost singura în măsură să stabilească dacă o anumită împrejurare merită să fie calificată ca atare, pe baza cunoaşterii influenţei concrete pe care o împrejurare sau alta o are asupra gravităţii faptei şi pericolului social al infractorului, conform cu adevărul şi potrivit intimei sale convingeri.

În prezenta cauză, Curtea a apreciat că, aplicând inculpatului S.R. o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. şi de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, se realizează o justă individualizare a sancţiunilor, în raport cu gravitatea în concret a fiecărei fapte comise şi periculozitatea autorului acestora, ambele în suficientă măsură relevate de probele dosarului.

La stabilirea şi aprecierea acestor pedepse, Curtea a avut în vedere natura şi gravitatea faptelor comise, modalitatea şi împrejurările concrete de săvârşire a acestora, astfel cum au fost reţinute şi descrise, precum şi urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce.

De asemenea, Curtea a ţinut cont de atitudinea nesinceră a apelantului inculpat care nu a recunoscut comiterea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen., astfel cum s-a dispus trimiterea sa în judecată, precum şi de împrejurarea că acesta nu este la prima încălcare a legii penale, fiind anterior sancţionat administrativ de mai multe ori şi condamnat, inclusiv pentru acelaşi gen de infracţiuni, condamnarea de 6 luni închisoare neatrăgând starea de recidivă, ceea ce denotă faptul că până în prezent sancţiunile şi pedeapsa aplicate nu l-au convins pe apelantul inculpat că respectarea legii este o necesitate şi că numai prin respectarea legii va putea evita aplicarea şi executarea în viitor a altor pedepse.

Totodată, Curtea nu a ignorat că apelantul inculpat S.R. este căsătorit, avea un loc de muncă şi a absolvit cursurile de pregătire teoretică şi practică în vederea susţinerii examenului pentru obţinerea permisului de conducere categoria A, iar din înscrisurile depuse la dosarul instanţei de apel rezultă comportamentul corespunzător al inculpatului în familie şi societate şi că a participat în perioada noiembrie-decembrie 2012 la activităţile de „Educaţie pentru Sănătate”, organizate de către Centrul Român de Educaţie şi Dezvoltare Umană în cadrul proiectului „Tranziţia spre libertate prin Centre Regionale de Incluziune Socială”, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor.

În ceea ce priveşte afecţiunile medicale invocate, din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti a rezultat că inculpatul S.R. prezintă diagnosticul: tulburare de personalitate de timp instabil impulsiv, păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale şi că are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat (în ziua de 8 iunie 2012).

Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea a apreciat că împrejurările de fapt amintite, cert rezultate din actele dosarului, au justificat necesitatea aplicării pedepselor de 8 ani, respectiv de 1 an şi 6 luni închisoare, într-un cuantum nu cu mult peste minimul special prevăzut de lege, care sunt în măsură să-şi realizeze funcţiile şi scopul prevăzute în art. 52 C. pen., împrejurări care însă, în opinia Curţii, nu au condus la reţinerea dispoziţiilor art. 74 C. pen. şi la coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond i-a interzis inculpatului S.R. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi în mod nejustificat drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I şi lit. e) C. pen.

Pedepsele accesorii, prin natura lor au îndeplinit în principal rolul represiv, scopul acestor pedepse fiind sporirea eficacităţii pedepselor principale, printr-un plus de consecinţe juridice care întregesc conţinutul pedepselor principale.

Pedepsele complementare, fiind sancţiuni penale, îndeplinesc funcţiile ce caracterizează orice sancţiune penală şi pot contribui la o justă individualizare a reprimării, realizând o mai deplină echivalenţă între gradul de pericol social al faptei şi repercusiunea necesară.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie , Curtea s-a raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la Protocoalele Adiţionale şi la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (ex.cauzele Hirst c.Marii Britanii, Sabău şi Pîrcălab c. României s-a) care în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi la art. 20 din Constituţie fac parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenţiei de către România prin Legea nr. 30/1994, dar şi la decizia nr. 74/2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor a fost dispusă doar dacă este necesară, iar o astfel de măsură a fost proporţională cu situaţia care a determinat-o.

În prezenta cauză, faţă de natura faptelor săvârşite de inculpatul S.R., Curtea a apreciat că nu se justifică şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I şi lit. e) C. pen., nefiind necesară şi proporţională faţă de scopul limitării acestor drepturi.

Referitor la pedeapsa complementară, Curtea a apreciat că, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor comise de inculpat, împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia se impune aplicarea pedepsei complementare numai a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, având în vedere la alegerea acestei pedepse aceleaşi considerente exprimate la stabilirea pedepsei accesorii.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 863,4 RON cu titlu de daune materiale în favoarea părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, în raport cu atele medicale existente la dosarul cauzei, constituirea de parte civilă a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti şi decontul ataşat, nefiind de altfel contestată de apelantul inculpat prin calea de atac exercitată.

Ca atare, pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.R. împotriva sentinţei penale nr. 1033 din data de 5 decembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă stabilită şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

În temeiul art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.R. pedeapsa de 8 ani închisoare.

Având în vedere ca infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză au fost comise în cursul termenului de încercare stabilit prin sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin nerecurare, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen.

Astfel, în baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin nerecurare, pe care a cumulat-o aritmetic cu pedeapsa de 8 ani închisoare urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a condamnat pe inculpatul S.R. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin nerecurare, pe care a cumulat-o aritmetic cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. inculpatul S.R. a executat pedeapsa principală cea mai grea, de 8 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În ceea ce priveşte aplicarea unui spor, Curtea a apreciat că pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare este îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni.

Curtea a considerat că, în raport de activitatea infracţională desfăşurată de apelantul inculpat, aplicarea unui spor de închisoare nu a fost necesară pentru atingerea scopului pedepsei, pedeapsa cea mai grea de 8 ani şi 6 luni închisoare fiind suficientă, în opinia Curţii, pentru pedepsirea concursului de infracţiuni.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (1¹) şi alin. (2) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la zi.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.R. care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 385⁹pct. 17 C. proc. pen. raportat la art. 385⁶C. proc. pen. şi art. 385⁷C. proc. pen., întrucât a apreciat că faptei i s-a dat o greşită încadrarea juridică, atât în faza de urmărire penală cât şi la instanţa de apel, sens în care, în baza art. 334 C. proc. pen., a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen.

A susținut inculpatul, prin apărător, că nu subzistă încadrarea juridică dată faptei, lipsind latura subiectivă, respectiv intenţia de a ucide, în condiţiile în care inculpatul nu a avut nici un moment această intenţie, ci aceea de a fugi, întrucât nu poseda permis de conducere, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de ultraj cu violenţe pentru că dacă inculpatul ar fi avut intenţia de a ucide, având în lateral partea vătămată, îl putea lovi frontal cu maşina, lucru pe care nu l-a făcut, ci a tras de volan, l-a evitat şi a părăsit locul faptei.

De asemenea, a arătat că nici reţinerea tentativei nu este corectă, întrucât tentativa presupune conform dispoziţiilor art. 20 C. pen., intenţia de a pune în executare o hotărâre de a săvârşi infracţiunea de omor, executare care presupune a fi întreruptă într-un mod sau altul.

În aceeaşi ordine de idei, a susţinut că în prezenta cauză nu a avut loc o întrerupere de consumare a unei infracţiuni, prin urmare nu se poate vorbi de tentativă la infracţiunea de omor, cu atât mai mult cu cât inculpatul prin fugă şi-a îndeplinit adevăratul scop, acela de a părăsi locul faptei, împrejurare în care agentul de poliţie a fost lovit, aspect în raport de care a susţinut că este vorba de o infracţiune consumată, respectiv infracţiunea de ultraj cu violenţă.

A mai arătat că expertiza medico-legală efectuată în cauză a stabilit că inculpatul suferă de tulburare de personalitate, iar din lista tabelară a bolilor depusă la dosarul cauzei rezultă că inculpatul suferă de tulburare de personalitate, caracter impulsiv predominant de instabilitate emoţională şi perturbarea imaginii, lipsa controlului asupra impulsului, această maladie punându-şi amprenta pe discernământul său.

Totodată, a arătat că singura activitate reprobabilă cu caracter penal este aceea că până la acea dată a fost sancţionat de 5 ori contravenţional pentru conducere fără permis, datorită teribilismului caracteristic vârstei sale și a solicitat aplicarea unei pedepse îndreptate spre minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 72 C. pen., art. 74 C. pen. şi art. 76 C. pen.

Înalta Curte analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Ca și apărare principală și circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 17 C. proc. pen., care în prezent se regăsește în dispozițiile art. 17² C. proc. pen, recurentul prin apărător a invocat o greșită aplicare a legii în raport de infracțiunea pentru care a fost condamnat și a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 , art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen. întrucât lipsește latura subiectivă, respectiv intenţia de a ucide, în condiţiile în care inculpatul nu a avut nici un moment această intenţie, ci aceea de a fugi, întrucât nu poseda permis de conducere, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de ultraj cu violenţe pentru că dacă inculpatul ar fi avut intenţia de a ucide, având în lateral partea vătămată, îl putea lovi frontal cu maşina, lucru pe care nu l-a făcut, ci a tras de volan, l-a evitat şi a părăsit locul faptei.

Raportat la această primă apărare, Înalta Curte constată că susținerile inculpatului nu se pliază pe materialul probator administrat în cauză, apărările acestuia pe motiv că intenția inculpatului nu a fost aceea de a ucide ci de a fugi de la locul accidentului, întrucât nu avea permis și că raportat la poziția laterală a victimei nu putea să-l ucidă este nefondată.

Ambele instanțe au reținut și stabilit în mod corect că inculpatul a acționat clar cu intenție în momentul în care a comis fapta chiar dacă aceasta se circumscrie formei indirecte cu care acesta a acționat.

Lovirea din poziție laterală a victimei nu s-a datorat nici un moment conduitei inculpatului ci atitudinii părții vătămate care a anticipat reacția inculpatului și s-a ferit pentru că așa cum rezultă din dinamica producerii accidentului acesta nu a făcut nici o manevră pentru a evita impactul și a nu lovi partea vătămată.

Această situație este confirmată și de proba științifică efectuată în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică judiciară care relevă că deși iniţial autoturismul condus de către inculpat a încetinit, ulterior a accelerat şi a virat brusc stânga, către mediana carosabilului unde se afla în poziţie ortostatică agentul de poliţie rutieră P.B.

Apărarea acestuia, în sensul că dacă ar fi dorit să omoare partea vătămată l-ar fi lovit frontal, reprezintă în opinia Înaltei Curți, o modalitate puerilă de a aborda o situație factuală care relevă neechivoc că în orice moment partea vătămată putea fi ucisă raportat la modul de comiterea a faptei de către inculpatul S.R., că împrejurările prin ele însele astfel cum au fot prezentate au fost apte să producă decesul victimei și relevă clar intenția de a ucide ce caracterizează sub aspectul laturii subiective infracțiunea de omor.

Nu poate fi primită abordarea teoretică în sensul schimbării încadrării juridice și condamnării inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, atâta timp cât valorile sociale lezate și cărora li s-a adus atingere prin săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul a fost corect condamnat vizează în primul rând dreptul la viață al părții vătămate P.B., drept pe care inculpatul l-a așezat într-un plan secundar intereselor sale personale de a nu fi prins fără permis.

Că inculpatul și-a urmărit interesul personal mai presus de orice, rezultă și din conduita sa ulterioară comiterii faptei, derulând un veritabil scenariu pentru a scăpa de rigorile legii și manifestate prin părăsirea locului, parcurgerea mai multor drumuri publice intens circulate în mare viteză, fără preocupare că ar putea accidenta pe cineva, ascunderea într-un bloc dezafectat, aruncarea cheilor autoturismului şi contactarea telefonică a soţiei pentru a declara în mod mincinos furtul autoturismului, ceea ce denotă că inculpatul era perfect conştient de gravitatea faptei săvârşite şi de consecinţele acesteia astfel cum corect au concluzionat ambele instanțe.

Dacă ar fi urmărit să părăsească doar locul accidentului, toate acțiunile sale ulterioare nu s-ar fi justificat, pentru că inculpatul S.R., nu era un necunoscător al legilor penale cu care intrase în contact de nenumărate ori și tot de atâtea ori beneficiase de clemență, (de șase ori i-au fost aplicate sancțiuni cu amendă administrativă) ori tratarea într-un mod nepermis de facil a unor atari situații nu poate decât să ducă la concluzia că acestuia nu i-a păsat deloc de urmările faptelor sale și a urmărit doar să scape de răspundere.

Întreaga situație de fapt rezultă din amplul material probator administrat în cauză, respectiv: proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 9 iunie 2012 la care au fost ataşate planşe fotografice, raport de expertiză medico-legală şi acte medicale, declaraţii parte vătămată P.B., declaraţiile martorilor M.D., E.E., C.C., S.S., S.G.S., declaraţii martor cu identitate atribuită P.I., procese-verbale de prezentare pentru recunoaştere de pe planşe fotografice, raport de expertiză tehnică judiciară, raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 25 iulie 2012, proces-verbal de depistare din data de 8 iunie 2012, proces-verbal din data de 8 iunie 2012 de conducere în teren, proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 8 iunie 2012, întocmit de către D.G.P.M.B., Brigada Poliţiei Rutiere, la care au fost ataşate planşe fotografice şi schiţa locului accidentului, raport de expertiză medico-legală psihiatrică; care confirmă pe deplin vinovăția inculpatului sub aspectul infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. care absoarbe în mod natural în conținutul său și actul de ultraj.

Nici apărarea efectuată în plan secund și potrivit căreia reţinerea tentativei nu este corectă, întrucât tentativa presupune conform dispoziţiilor art. 20 C. pen., intenţia de a pune în executare o hotărâre de a săvârşi infracţiunea de omor, executare care presupune a fi întreruptă într-un mod sau altul și că în prezenta cauză nu a avut loc o întrerupere de consumare a unei infracţiuni și prin urmare nu se poate vorbi de tentativă la infracţiunea de omor, nu poate fi primită, această formă de abordare a noțiunii de tentativă, îmbracă cel puțin prin prisma abordării teoretice a apărătorului o nouă interpretare care în opinia Înaltei Curți nu are nici o fundamentare juridică.

Literatura de specialitate clasifică tentativa după criteriul gradului de realizare a acțiunii în tentativă întreruptă sau imperfectă și tentativă terminată sau perfectă iar după criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului în tentativă proprie și tentativă improprie.

Tentativa perfectă cunoscută și sub denumirea de tentativă terminată, fără efect, constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune, executare care deși a fost dusă până la capăt rezultatul nu se produce, cauza care determină neproducerea rezultatului putându-se situa în timp în orice moment, desigur până la momentul producerii rezultatului și poate fi anterioară începutului executării, concomitentă sau ulterioară.

Raportând aceste considerațiuni teoretice la prezenta speță este neechivoc că ne aflăm în prezența variantei clasice a formei de tentativă perfecte proprie, cauza care a determinat neproducerea rezultatului respectiv decesul victimei a fost concomitentă executării și s-a datorat exclusiv atitudinii victimei care s-a ferit în momentul în care inculpatul a accelerat mașina la volanul căreia se afla, iar rezultatul având ca finalitate suprimarea vieții victimei nu s-a produs așa încât este exclusă de plano lipsa momentului întreruperii.

Cât privește solicitarea de reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului S.R., ca efect al schimbării încadrării juridice, Înaltă Curte constată că în raport de argumentele expuse această solicitare nu-și găsește aplicabilitatea, motiv pentru care nu va mai fi analizată.

Față de toate argumentele de fapt și drept expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.R. împotriva deciziei penale nr. 120 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la 18 octombrie 2013.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.R. împotriva deciziei penale nr. 120 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 iunie 2012 la 18 octombrie 2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnnat din oficiu pentru verificarea legalității măsurii arestării preventive din data de 3 iulie 2013, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3151/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3204/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

ICCJ. Decizia nr. 3178/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3178/2013. Penal