ICCJ. Decizia nr. 3212/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3212/2013
Dosar nr. 5422/121/2011/a26
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 5422/121/2011, au fost respinse, ca nefondate, cererile formulate de inculpaţii S.A.G. şi S.V., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Au fost respinse, ca nefondate, cererile formulate de inculpaţii S.C.M. şi T.V., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat că măsura arestării preventive a inculpaţilor S.A.G., S.V., S.C.M. şi T.V., toţi deţinuţi în Penitenciarul Focşani, este legală şi a fost menţinută.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat că, la acest moment procesual, se menţin temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpaţilor S.A.G., S.V., S.C.M. şi T.V., respectiv cele prevăzute de art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a reţinut că la dosarul cauzei există probe administrate care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis o faptă prevăzută de legea penală [art. 174 alin. (1) în referire la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.], sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
În acest sens, au fost avute în vedere: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa faptei, planşe foto vizând cercetarea la faţa locului şi urmele ridicate cu ocazia acelei cercetări; proces-verbal de reconstituire; fişa de constatări preliminare privind moartea victimei N.M. şi raportul medico-legal privind necropsia; raport de constare tehnico-criminalistică; raport de expertiză serologică; proces-verbal de verificare autoturism; fişa de evidenţă auto pentru deţinătorul de autoturisme; listingul telefonului victimei; proces-verbal privind înregistrările video de la secţia U.P.U. din data de 14 decembrie 2010; procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice; declaraţiile martorilor C.D., I.E.P., S.A.G., D.G., D.D.L., F.S., T.S., declaraţiile martorilor cu identitate protejată: R.D., A.D., P.E., R.V., C.E., C.J., O.C., D.G.A., P.C., P.S., R.M., D.G.B., S.A., planşă fotografică ce redă momentele recunoaşterii autorilor de către martorul cu identitate protejată R.M., proces-verbal de depistare a inculpaţilor S.A.G. şi S.V., procesele-verbale de verificare a meniului telefoanelor mobile aparţinând inculpaţilor S.A.G., S.V., procesul-verbal cu listingul apelurilor telefonice ale inculpatului T.V.
Toate aceste probatorii (care au fost analizate în mod detaliat de prima instanţă şi în privinţa cărora nu au intervenit modificări pe parcursul judecării cauzei în apel) au confirmat împrejurarea că lăsarea în libertate a celor patru inculpaţi prezintă pericol pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte condiţia reglementată de dispoziţiile art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a constatat că aceasta rezultă şi din gravitatea ridicată a infracţiunii presupus a fi săvârşită (omor calificat), din modalităţile şi împrejurările săvârşirii (în participaţie penală, prin implicarea mai multor persoane care au conlucrat la exercitarea unor acţiuni violente asupra unei singure persoane), urmarea produsă, importanţa valorilor sociale cărora li s-a adus atingere, starea de insecuritate socială care s-ar crea în rândul comunităţii dacă persoane acuzate de astfel de fapte ar fi în libertate.
S-a mai reţinut că, în cazul unor infracţiuni grave, cum sunt infracţiunile contra vieţii, pericolul pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică este susţinut atât de probele existente la dosarul cauzei, cât şi de rezonanţa şi implicaţiile negative ale unor astfel de fapte asupra siguranţei colective.
Totodată, s-a constatat că, în cauză, a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, care nu este definitivă, însă a conchis asupra presupunerii că inculpaţii au comis o faptă prevăzută de legea penală.
Astfel, s-a apreciat că, la acest moment procesual, nu pot fi analizate aspectele legate de contribuţiile inculpaţilor la comiterea infracţiunii întrucât sunt probleme ce ţin de fondul cauzei, iar instanţa verifică doar existenta indiciilor temeinice.
De asemenea, s-a reţinut că, faţă de inculpaţii S.C.M. şi T.V., sunt incidente şi temeiurile prevăzute de art. 148 lit. a) C. proc. pen. întrucât primul dintre aceştia a fost reţinut abia la 9 mai 2011 (după ce s-a sustras urmăririi penale), iar inculpatul T.V. a fost depistat la Punctul de Trecere Frontieră S., judeţul Bihor (după ce instanţa a dispus arestarea în lipsă), în timp ce încerca să părăsească teritoriul României cu documente de identitate false.
Faţă de toate acestea, s-a considerat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S.A.G. şi S.V., respectiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S.C.M. şi T.V., nefiind incidente dispoziţiile art. 160b alin. (2) şi nici dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. întrucât nu există aspecte favorabile inculpaţilor care să conducă la concluzia că temeiurile ce au stat la baza arestării s-au modificat.
Contrar opiniei inculpaţilor, s-a apreciat că, în speţă, nu a fost depăşit termenul rezonabil vizând desfăşurarea procedurilor cu inculpaţii în stare de arest preventiv întrucât cauza este una complexă, a necesitat administrarea unui probatoriu vast şi nu au existat perioade de inactivitate ale organelor judiciare.
Totodată, s-a reţinut că măsura arestării preventive a inculpaţilor este conformă şi cu exigenţele practicii constante a C.E.D.O., în măsura în care se constată existenta unor motive verosimile care conduc la bănuiala că aceştia au comis o infracţiune gravă, coroborate cu celelalte aspecte care confirmă existenţa unui pericol pentru ordinea publică.
Având în vedere practica C.E.D.O., s-a reţinut că instanţa este datoare să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire a faptelor şi din
consecinţele acestora. Astfel, s-a apreciat că, în speţă, la acest moment, interesul general prevalează în raport de interesul inculpaţilor de a fi judecaţi în libertate.
Prin raportare şi la dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., s-a apreciat că se impune menţinerea stării de arest a inculpaţilor S.A.G., S.V., S.C.M. şi T.V., o altă măsură preventivă nefiind oportună pentru buna desfăşurare a procesului penal.
împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii S.C.M. şi T.V., solicitând punerea în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurenţilor inculpaţi şi ultimul cuvânt al acestora au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, va examina recursurile declarate de inculpaţi numai sub aspectul dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulate de inculpaţi, în raport de prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, examinând recursurile declarate în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Astfel fiind, analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaţilor, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, în cauză, prin sentinţa penală nr. 594 din data de 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Galaţi, s-a dispus condamnarea inculpaţilor S.C.M. şi T.V. la câte o pedeapsă principală de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 8 ani, hotărârea de condamnare, apelată de inculpaţi, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În ceea ce priveşte susţinerea apărătorului recurenţilor inculpaţi în sensul că arestarea preventivă nu se mai impune a fi menţinută, având în vedere perioada petrecută în arest preventiv, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Este adevărat că detenţia trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală, însă, raportat la datele speţei, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nefiind de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea acestora în stare de libertate.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 125 RON, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.C.M. şi T.V. împotriva încheierii din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 5422/121/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3199/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3214/2013. Penal → |
|---|
