ICCJ. Decizia nr. 3220/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Omorul calificat (art. 175 C.p.), ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3220/2013
Dosar nr. 7689/105/2012
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Prin Sentinţa penală nr. 57 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul Prahova, secţia penală l-a condamnat pe inculpatul S.F.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) şi b C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi disp. art. 174 alin. (2), art. 175 alin. (2) C. pen., art. 21 alin. (2) teza I C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi (7) C. proc. pen., respingându-se conform art. 334 C. proc. pen. cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (1) C. pen.
De asemenea, inculpatul a fost condamnat prin aceeaşi sentinţă la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă din data de 8 - 9 ianuarie 2010 prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. art. 3201 C. proc. pen.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b). C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.
S-au aplicat disp. art. 71 C. pen. raportat la disp. art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
Potrivit art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă B.I. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei totale de 50.000 lei.
În baza art. 15 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 4.925,81 lei către această unitate, precum şi de Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 905,57 lei către această unitate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de consemnare a plângerii, declaraţia persoanei vătămate/părţii civile, raportul medico-legal, declaraţia inculpatului, declaraţiile martorilor, fişă cazier judiciar a inculpatului, însuşite de inculpat în condiţiile art. 320 C. proc. pen., vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii şi următoarea situaţie de fapt.
În noaptea de 8 - 9 ianuarie 2010 inculpatul S.F.I. împreună cu un văr al său s-au deplasat la o discotecă pe raza localităţii Teişani, unde inculpatul asigura ordinea şi liniştea publică, fiind angajat al SC B.S.A.A. SRL.
Dimineaţa, cei doi s-au dus la locuinţa inculpatului şi s-au hotărât să se deplaseze în localitatea Ariceşti Rahtivani, motiv pentru care l-au chemat şi pe martorul B.B.A. pentru a-i transporta cu autoturismul marca B., în localitatea Ariceşti Rahtivani, sat Buda. La aceeaşi adresă i-a adus şi pe E.R. şi D.N.
Inculpatul S.F.I., împreună cu vărul său, au consumat băuturi alcoolice până în jurul orelor 12,30, când s-au hotărât să plece spre Ploieşti, cu autoturismul condus de martorul B.B.A..
În drum spre Ploieşti, aceştia s-au oprit la barul din localitatea Buda, aparţinând SC B.B. SRL, local în care se aflau vânzătoarea, martora P.D., şi patru consumatori, respectiv partea vătămată B.I. şi martorii N.I.C., G.T. şi P.E..
În interiorul barului, inculpatul S.F.I. a întrebat de unul din patronii localului, după care a provocat o altercaţie verbală cu B.I. pe care l-a lovit de mai multe ori, cu un baston telescopic, peste cap şi corp. Urmare loviturilor primite, partea vătămată a căzut la pământ, şi-a pierdut cunoştinţa, fiind internat, în aceeaşi zi la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde a fost spitalizat până la data de 26 ianuarie 2010 şi apoi la Spitalul Judeţean de Urgenţe Ploieşti.
Urmare a loviturilor primite, persoanei vătămate i-au fost cauzate leziuni grave descrise în raportul medico-legal din 9 noiembrie 2010 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Prahova (dosar urmărire penală), respectiv: traumatism cranio-cerebral mediu, contuzie membre bilateral, hematom epicranian fronto-parietal stâng, fractură frontală cu fragment osos intruziv stâng, contuzie hemoragică frontală stângă, hematom subcortical fronto-parietal stâng care i-au pus în pericol viaţa victimei, fiindu-i necesare 45 - 55 zile îngrijiri medicale.
Instanţa a mai reţinut că acţiunea inculpatului S.F.I. a provocat indignarea consumatorilor, producând scandal public.
În cursul cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de fond, apărătorul inculpatului a depus la dosar declaraţia notarială prin care acesta a solicitat ca judecata să se desfăşoare în procedură simplificată, recunoscând faptele comise.
Cu ocazia dezbaterilor, acelaşi apărător a susţinut că încadrarea juridică dată faptei, de tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, este greşită, deoarece inculpatul a intenţionat doar să lovească victima, adică să-i provoace suferinţe fizice sau leziuni corporale. A mai arătat că leziunile produse nu au avut o gravitate deosebită încât să provoace decesul victimei sau infirmitate fizică permanentă, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 182 alin. (1) C. pen.
Tribunalul a admis cererea de judecare a cauzei în procedură simplificată şi, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a reţinut că inculpatul a lovit victima cu putere de mai multe ori, cu un baston telescopic metalic format din segmente culisante (care odată deschis rămâne perfect rigidizat), într-o zonă anatomică vitală, lovituri care au avut consecinţe grave, numai intervenţia promptă a medicilor împiedicând producerea decesului victimei.
În acest sens s-a reţinut că practica judiciară a statuat că există tentativă la infracţiunea de omor, comisă cu intenţie indirectă, atunci când victima este lovită cu un obiect apt de a provoca moartea, într-o zonă vitală, cu intensitate mare, de mai multe ori, acţiune ce are ca rezultat producerea unor leziuni grave, ce necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă pentru salvarea victimei a cărei viaţă este pusă în pericol, argumente pentru care cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă, reţinându-se că acesta a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide şi nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea părţii vătămate.
Totodată, reţinând că, în aceleaşi împrejurări, prin fapta comisă în barul din localitatea Buda, inculpatul a produs indignarea consumatorilor, instanţa de fond a constatat vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea ambelor fapte, stabilind că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în concurs real.
La individualizarea pedepselor aplicate instanţa fondului a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptelor şi consecinţele produse, limitele minime şi maxime ale textelor incriminatorii, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi circumstanţele personale ale inculpatului care, deşi nu este recidivist, nu este la prima încălcare a legii. De asemenea, s-a reţinut faptul că după comiterea faptei inculpatul a ajutat financiar partea vătămată.
În considerarea tuturor acestor elemente, instanţa a apreciat că scopul preventiv şi sancţionator al pedepsei poate fi atins doar prin privare de libertate.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, s-a reţinut că, aşa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Sabou şi Pîrcălab c. României şi Hirst c. Marii Britanii), a cărei jurisprudenţă este obligatorie, aplicându-se cu preeminenţă faţă de dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, exerciţiul unui drept nu poate fi interzis decât în măsura în care există o nedemnitate şi faţă de natura faptei care reflectă o atitudine de sfidare gravă de către inculpat a unor valori sociale ocrotite de lege, ceea ce relevă existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b), s-au interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
În ceea ce priveşte dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin care Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegeri, aplicabilă tuturor deţinuţilor condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, deşi urmăreşte un scop legitim, nu respectă principiul proporţionalităţii, reprezentând, astfel, o încălcare a art. 3 Protocolul 1 din Convenţie, instanţa a apreciat ca inculpatul are dreptul de a alege, astfel că nu s-a interzis exerciţiul acestuia.
În latură civilă, s-a reţinut disponibilitatea inculpatului de a achita părţii vătămate pretenţiile civile formulate, astfel că acesta a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei către partea civilă B.I..
Totodată, în baza art. 15 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a admis acţiunea civilă exercitată de cele două unităţi spitaliceşti, inculpatul fiind obligat la plata către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a sumei de 4.925,81 lei, şi respectiv la plata sumei 905,57 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.F.I., criticând atât soluţia dată laturii penale a cauzei, cât şi modul de soluţionare a laturii civile.
În latură penală, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., în cea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen., susţinând că nu a urmărit decât să provoace vătămări corporale părţii vătămate, iar nu să suprime viaţa acesteia, precum şi faptul că menţionarea în raportul medico-legal a aspectului că leziunile produse au pus în primejdie viaţa victimei, nu este suficient pentru stabilirea intenţiei sale de a ucide, la stabilirea încadrării juridice instanţa de fond fiind obligată să ţină seama de împrejurările anterioare, concomitente şi subsecvente acţiunii sale.
În subsidiar, apărarea a susţinut că pedepsele aplicate inculpatului sunt prea aspre faţă de conduita sa sinceră, de recunoaştere şi regret a faptelor comise, dar şi de atitudinea acestuia de acordare de sprijin material părţii vătămate în timpul spitalizării.
În latură civilă, s-a susţinut că despăgubirile civile acordate sunt prea mari în raport cu prejudiciul suferit de partea vătămată.
În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, schimbarea încadrării juridice şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare infracţiunii de vătămare corporală gravă sau reindividualizarea pedepselor aplicate în sensul reducerii acestora şi diminuarea cuantumului despăgubirilor civile.
Deşi legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanţă pentru a fi audiat conform disp. art. 378 alin. (1) C. proc. pen., apărătorul său precizând că a luat legătura numai cu familia acestuia şi că nu cunoaşte locul unde inculpatul se află.
Prin Decizia penală nr. 103 din 21 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.F.I..
Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, în acord cu instanţa de fond, instanţa de apel a considerat că acţiunea inculpatului de a lovi în mod repetat victima într-o zonă vitală, în regiunea capului, cu putere, de mai multe ori, lovituri în urma cărora aceasta a rămas în stare de inconştienţă, inculpatul părăsind în grabă localul împreună cu martorul S.F.N., evidenţiază sub aspectul laturii subiective intenţia acestuia de a ucide întrucât, chiar dacă nu a dorit în mod direct producerea rezultatului letal, l-a acceptat, rezultatul letal neproducându-se numai datorită intervenţiei prompte a medicilor.
Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat (fiind comisă într-un bar, în prezenţa mai multor persoane) şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă, aşa încât critica inculpatului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Susţinerea apărării în sensul că instanţa de fond a stabilit această încadrare juridică raportându-se doar la noţiunea "punere în primejdie a vieţii persoanei" consemnată în cele două acte medicale, fără să aibă în vedere împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii inculpatului, nu a fost primită de instanţa de apel, reţinându-se în acest sens că la stabilirea încadrării juridice a faptei prima instanţă, în mod justificat, a avut în vedere zona lezată, numărul loviturilor, instrumentul utilizat, intensitatea acestora şi consecinţele produse, stabilind răspunderea inculpatului pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzut de art. 20 raportat art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C pen.
În acelaşi sens s-a reţinut că expresia "punerea în primejdie a vieţii persoanei" prezintă două accepţiuni: una juridică şi una medico legală. În accepţiunea juridică, ea constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce suprimarea vieţii acesteia şi caracterizată de intenţia specifică de omor; din punct de vedere medico-legal, aceeaşi noţiune se referă la un pericol iminent pentru viaţa persoanei, generat de gravitatea vătămărilor produse. Or, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că loviturile aplicate părţii vătămate au creat un pericol iminent pentru viaţa persoanei, constatând că modul de exercitare a agresiunilor, obiectul folosit care era apt de a produce moartea, zona vizată - capul şi leziunile traumatice grave suferite de partea vătămată demonstrează intenţia inculpatului de a ucide, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.
În plus, Curtea a constat că inculpatul a recunoscut fapta comisă prin înscrisul autentic depus la dosar, ceea ce presupune implicit recunoaşterea vinovăţiei şi că, ţinând cont că legiuitorul a definit formele de vinovăţie prin raportare la prevederea rezultatului faptei, cauza fiind soluţionată în procedură simplificată, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune comisă cu intenţie într-o infracţiune praeterintenţionată - cum este vătămarea corporală gravă - este exclusă, întrucât aceasta ar fi însemnat ca instanţa să schimbe actul de conduită recunoscut.
Referitor la critica vizând individualizarea pedepselor, instanţa de apel a constat că, în raport de gradul ridicat de pericol al faptelor comise, de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, de persoana inculpatului care s-a sustras urmăririi penale, fiind dat în urmărire internaţională şi care a fost cercetat şi în dosarul nr. 7/D/P/2004 al DIICOT - Serviciul Teritorial Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori comise în cadrul unui grup infracţional organizat, demonstrează periculozitatea acestuia şi predispoziţia sa la încălcarea legii penale.
Totodată, reţinând că potrivit fişei de cazier judiciar (dosar fond), inculpatul a început activitatea infracţională încă din minorat, a continuat-o şi după ce a devenit major, fiind condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare efectivă (furt calificat), culminând cu săvârşirea unor fapte de violenţă, instanţa de apel a apreciat că pedepsele aplicate acestuia sunt proporţionale cu gravitatea faptelor comise, nejustificându-se reducerea acestora lor întrucât sancţiunea penală ar fi lipsită de eficienţă.
Ca atare, critica inculpatului privind greşita individualizare judiciară a pedepselor nu a fost primită de instanţa de apel, care a reţinut că recunoaşterea faptelor de către inculpat a fost valorificată de instanţa de fond prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, conform, art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., apreciind că, în raport de împrejurarea că imediat după săvârşirea faptei inculpatul s-a sustras urmăririi penale, împotriva sa fiind emis mandat de arestare preventivă în lipsă şi de faptul că acesta este inculpat într-un alt dosar, pedeapsa de executat de 7 ani închisoare se înscrie în limitele prevăzute de textul incriminator pentru cea mai gravă faptă dedusă judecăţii, fiind justă şi necesară pentru asigurarea funcţiilor de prevenire şi constrângere prev. de art. 52 C. pen.
Şi sub aspectul soluţionării laturii civile a cauzei instanţa de apel a constat că s-au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. în vigoare la data săvârşirii faptei.
Astfel, s-a reţinut că raportat la numărul mare al zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru refacerea sănătăţii, suferinţele fizice şi psihice produse acesteia care şi-a pierdut capacitatea de muncă, iar în perioada convalescenţei a fost supusă programului terapeutic de recuperare neuromotorie, şi având în vedere şi faptul că inculpatul a fost de acord cu pretenţiile formulate, despăgubirile acordate de prima instanţă, în sumă de 50.000 lei, sunt corespunzătoare prejudiciului material şi moral suferit de partea vătămată, astfel că nu se justifică reducerea acestora.
De asemenea, ţinând cont de faptul că inculpatul s-a sustras urmăririi penale, ulterior fiind emis şi mandat european de arestare pe numele acestuia (dosar urmărire penală), dar şi de gravitatea faptelor comise, instanţa de apel a apreciat că se impune menţinerea mandatului de arestare preventivă nr. 7/U/2012 emis în baza Încheierii nr. 2 din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.F.I., reiterând criticile formulate în faţa instanţei de apel.
Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs depuse la data de 16 octombrie 2013, pe fax, inculpatul S.F.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 172 C. proc. pen., criticând decizia instanţei de apel, în principal, sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei, iar în subsidiar, sub aspectul nelegalităţii cuantumului pedepsei aplicate.
În argumentarea criticii privind încadrarea juridică dată faptei, inculpatul, prin apărător, a învederat că în mod greşit instanţele de fond şi de apel au reţinut ca fapta săvârşită este tentativa la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar nu vătămare corporală gravă, susţinând că, deşi a recunoscut săvârşirea faptei, vinovăţia pe care şi-a asumat-o a fost în sensul de imputabilitate a faptei şi nu în sensul de recunoaştere a săvârşirii faptei în forma de vinovăţie reţinută prin actele de urmărire penală, respectiv intenţia indirectă. Astfel, făcând uz de posibilitatea legală de care dispune prin aplicarea art. 3201 C. proc. pen., de a contesta încadrarea juridică dată faptei, apărarea a susţinut că inculpatul a săvârşit fapta acceptând urmările faptelor de lovire, dar nu şi rezultatul produs.
De asemenea, inculpatul, prin apărător a învederat instanţei că la stabilirea diferenţei între vătămarea corporală gravă şi tentativa de omor nu este suficientă reţinerea faptului că a fost pusă în pericol viaţa victimei, astfel cum reiese din concluziile raportului medico-legal, trebuind să existe un cumul de factori care să conducă la aceeaşi concluzie, precum modalitatea de săvârşire a faptei sau urmările produse. Mai mult, instanţele nu au ţinut cont de completarea raportului de expertiză în care se explică diagnosticul persoanei vătămate, precum şi faptul că pericolul pentru viaţa victimei nu înseamnă că moartea ar fi survenit în lipsa atenţiei medicale, ci că putea în egală măsură să se producă sau nu.
O altă critică adusă deciziei atacate a vizat faptul că, la aprecierea gravităţii leziunilor, instanţele nu au ţinut cont şi de cel de-al doilea mecanism de producere a acestora, respectiv dezechilibrarea victimei, având ca urmare căderea sa şi lovirea de pardoseala barului, ceea ce a determinat leziuni pe care inculpatul nici nu le-a urmărit, nici nu le-a acceptat.
S-a mai susţinut că nici în raport de obiectul vulnerant nu este realizată condiţia asumării de către inculpat a morţii victimei, din moment ce acesta este apt să producă moartea doar dacă este folosit în mod repetat în zona capului, ipoteză neincidentă în cauză.
În subsidiar, în sfera aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 raportat la art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., apărarea a precizat că pedeapsa aplicată inculpatului este nelegală, întrucât minimul special calculat ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen. era de 5 ani, astfel încât pedeapsa aplicată inculpatului, de 7 ani este nelegală, în raport de lipsa antecedentelor penale, poziţia sinceră a inculpatului, atitudinea adoptată de acesta faţă de partea vătămată după săvârşirea faptei, disponibilitatea de a achita pretenţiile solicitate, impunându-se reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia.
În concluzie, în raport de argumentele prezentate, apărătorul a solicitat a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, în principal, schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen. şi aplicarea unei pedepse sub limita minimă specială prevăzută de lege pentru această din urmă infracţiune, în limitele reduse conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi în condiţiile reţinerii art. 74 lit. a) şi c) C. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei sub limita de 5 ani, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. în favoarea inculpatului.
Argumentele detaliate în cuprinsul motivelor scrise de recurs au fost susţinute şi oral, în faţa instanţei de recurs, la data de 22 octombrie 2013, de către apărătorul ales al recurentului inculpat, fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Deşi legal citat, recurentul inculpat nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs.
Examinând recursul declarat de inculpatul S.F.I. prin raportare la dispoziţiile art 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că în raport de data pronunţării deciziei atacate, 21 mai 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Totodată, se constată că inculpatul a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., respectiv prin memoriul depus la data de 16 octombrie 2013, astfel încât Înalta Curte va lua în analiză ambele cazuri de casare invocate.
1. Cazul de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen.;
În cadrul acestui caz de casare, inculpatul a criticat încadrarea juridică dată faptei, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen. şi aplicarea unei pedepse sub limita minimă specială prevăzută de lege pentru această din urmă infracţiune, în limitele reduse conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi în condiţiile reţinerii art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Urmare modificărilor devoluţiei recursului operate prin Legea nr. 2/2013, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. procedură penală, instanţa de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului.
Ca urmare, analizând în aceste limite critica privind greşita încadrare juridica a faptei în infracţiunea prevăzuta de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., Înalta Curte apreciază că, în primul rând, aceasta ridică problema legitimităţii unei astfel de solicitări în procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., dat fiind faptul că, deşi art. 3201 alin. (6) C. proc. pen. permite aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., cererea de schimbare a încadrării juridice nu poate fi fundamentată pe contestarea formei de vinovăţie reţinută prin rechizitoriu, întrucât aceasta ar însemna o recunoaştere parţială a faptelor, împrejurare ce face inaplicabila procedura prevăzută de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
În al doilea rând, se constată că aceasta este nefondată, argumentele expuse de curtea de apel în acest sens fiind pe deplin valabile.
Astfel, fapta reţinută în sarcina inculpatului S.F.I., astfel cum a fost stabilită prin sentinţa de condamnare şi, de altfel, recunoscută în totalitate de către inculpat, care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., corespunde normei de incriminare a tentativei la omor calificat, art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., modul în care inculpatul a acţionat, obiectul vulnerant pe care l-a folosit, zona pe care a vizat-o prin aplicarea loviturilor repetate, ca şi urmarea produsă, corespunzând, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, tentativei la infracţiunea de omor calificat, iar nu infracţiunii de vătămare corporală gravă, fiind dovedită împrejurarea că inculpatul a acţionat cel puţin cu intenţia indirectă de a produce moartea victimei, şi nu cu intenţia de a lovi.
Sub acest aspect se reţine că dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor, acesta acţionează cu intenţia de ucidere.
În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie, să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a făptuitorului trebuie stabilită, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi, instrumentul folosit de făptuitor (apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe, aplicate cu mare intensitate), cu raporturile dintre infractor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (de duşmănie sau de prietenie), atitudinea infractorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o).
Or, raportând criteriile mai sus enunţate la situaţia de fapt din prezentul dosar, se relevă că loviturile aplicate de inculpat părţii vătămate, în mod repetat, în zona capului, obiectul folosit - baston telescopic, apt de a produce moartea, zona vizată - capul şi leziunile traumatice grave suferite de partea vătămată urmare acţiunii violente a inculpatului, demonstrează intenţia inculpatului de a ucide (iar nu de a aplica o simplă corecţie), independent de concluziile medicilor legişti.
Critica inculpatului conform căreia instanţele nu au analizat şi cel de-al doilea mecanism de producere a leziunilor nu poate fi reţinută de instanţă, având în vedere concluziile raportului de medicină legală conform cărora cel de-al doilea mecanism de producere a leziunilor este dat de dezechilibrarea victimei, urmată de căderea acesteia şi lovirea de un plan dur, posibil în contextul unei heteroagresiuni. Heteroagresiunea despre care se face vorbire, astfel cum reiese din situaţia de fapt reţinută, este lovirea victimei în zona capului cu un baston telescopic, agresiune reţinută în sarcina inculpatului. Aşadar, şi acest al doilea mecanism de producere a leziunilor este imputabil tot inculpatului.
Ca urmare, în raport de considerentele expuse se constată ca neîntemeiate criticile inculpatului privind greşita încadrare juridică dată faptei.
2. Cazul de casare prev. de art. 3859 pct 14 C. proc. pen.;
În sfera acestui caz de casare, dar cu trimitere şi la art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., inculpatul a susţinut că pedeapsa aplicată este nelegală, întrucât minimul special calculat ca urmare a aplicării art. 3201 C. proc. pen. este de 5 ani, astfel încât pedeapsa de 7 ani închisoare este nelegală, în raport de lipsa antecedentelor penale, poziţia sa sinceră, atitudinea adoptată faţă de partea vătămată după săvârşirea faptei şi disponibilitatea de a achita pretenţiile solicitate, impunându-se reducerea pedepsei sub limita de 5 ani, ca urmare a reţinerii în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Raportat la cazul de casare invocat, se constată că Legea nr. 2/2013 a impus restricţii severe în ceea ce priveşte posibilitatea atacării pe calea recursului a hotărârilor pronunţate de instanţa de fond şi instanţa de apel, limitând totodată posibilitatea instanţei de recurs de a examina cauza sub aspectul situaţiei de fapt şi a chestiunilor de apreciere, aşa încât caracterul devolutiv al recursului vizează doar chestiunile de drept.
Or, reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, individualizarea pedepsei şi a modului de executare sunt chestiuni de apreciere, fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel. Acestea nu se încadrează în categoria aspectelor de drept, ci implică aprecierea asupra mai multor circumstanţe, operaţiune care, chiar dacă se efectuează pe baza unor criterii legale, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. şi nu poate fi supusă examenului instanţei de recurs.
Astfel, urmare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, incidenţă în cauză, textul art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat în sensul că acest caz de casare a devenit incident doar situaţiei când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", din conţinutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţă.
Ca urmare, în raport de natura criticilor invocate de inculpat, care deşi invocă nelegalitatea pedepsei aplicate, argumentează acest aspect pe faptul omisiunii reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea sa, se constată că acestea nu se circumscriu cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Din oficiu, analizând critica în mod strict prin raportare la cazul de casare invocat, dar şi la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele 5 - 16 ani şi 8 luni, rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei, dar şi a aplicării art. 21 C. pen. privind pedepsirea tentativei.
Faţă de cele reţinute şi neidentificând niciuna din situaţiile încadrate în celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.I.
Împotriva Deciziei penale nr. 103 din 21 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3219/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3224/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
