ICCJ. Decizia nr. 3291/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3291/2013
Dosar nr. 25753/3/2013/a2
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 25753/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe rol fiind cauza penală având ca obiect judecarea apelului declarat de inculpatul S.F. împotriva sentinţei penale nr. 651 din data de 9 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 25753/3/2013, a pus în discuţie, din oficiu, conform art. 3002 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a apelantului-inculpat S.F.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la dispoziţiile menţionate, Curtea a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi că temeiurile care au determinat luarea acesteia subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, astfel că în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului S.F.
În termen legal, inculpatul S.F. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât aceasta durează de 5 luni de zile, astfel că la acest moment nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
În subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, arătând că a recunoscut săvârşirea faptei, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., are o familie care îl susţine, a fost angajat la compania X. la momentul săvârşirii faptei, iar anterior a lucrat în Anglia, urmând să respecte toate obligaţiile ce îi vor fi impuse.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 16 octombrie 2013 a constatat că în cauza măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi că temeiurile care au determinat luarea acesteia subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului S.F., apreciind totodată că se menţin condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar durata arestării preventive a inculpatului, nu a depăşit limitele unui termen rezonabil.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 23 iulie 2013 dat în Dosarul nr. 120/D/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de risc şi acordare de împrumuturi cu camătă, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3 din Legea nr. 216/2011, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în sarcina inculpatului faptul că, în cursul anului 2013, a organizat la adresa din municipiul Bucureşti, sector 1, o cultură de cannabis, rezultând după îndepărtarea rădăcinilor şi uscarea plantelor la temperatura camerei, cantitatea totală de 725,81 grame cannabis (conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 iunie 2013, al Inspectoratului General al Poliţiei Române, Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor), iar în perioada 2012-2013, a dat bani cu dobândă de 10% pe lună mai multor persoane, inculpatul nefiind o persoană autorizată să acorde împrumuturi cu dobândă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală prin sentinţa penală nr. 651 din data de 9 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 25753/3/2013 s-a pronunţat astfel:
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 3 din Legea nr. 216/2011 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de acordare de împrumuturi cu camătă.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. a contopit pedepsele menţionate mai sus, urmând ca inculpatul S.F. să execute pedeapsa închisorii rezultantă de 6 ani.
În baza art. 35 alin. (1) C. pen. inculpatul urmează să execute pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei rezultante.
Inculpatul urmează să execute pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la data de 31 mai 2013 la zi.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de liberate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, comportamentul procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea faptelor, precum şi împrejurările referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, ţinându-se cont de amploarea fenomenului infracţional şi urmările produse.
În acelaşi timp, Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Se constată totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanţă, fiind condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-şi realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi garantarea adevărului.
Aşa fiind, în acest moment procesual nu se poate susţine că prin luarea unei măsuri alternative detenţiei provizorii, buna desfăşurare a procesului penal, în stadiul actual al procesului, prin lăsarea în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanţă negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiţie, dată fiind complexitatea cauzei şi infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, infracţiuni grave.
Ca atare, încheierea pronunţată la 16 octombrie 2013 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul S.F. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3264/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 3292/2013. Penal → |
|---|
