ICCJ. Decizia nr. 3546/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3546/2013
Dosar nr. 7735/30/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş a fost trimis în judecată inculpatul M.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.
În motivare s-a arătat în fapt, că învinuitul M.C.V. îşi desfăşoară activitatea în calitate de agent de poliţie în cadrul I.P.J. Timiş -Poliţia comunală M.N., fiind desemnat ca organ al Poliţiei Judiciare de la data de 26 martie 2009, calitate care a atras competenţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
La data de 07 septembrie 2010, la orele 14 :00, organele de poliţie au fost sesizate cu privire la faptul că pe B-dul XX din Timişoara, mai exact în zona pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, a avut loc un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a unei persoane.
La data şi ora producerii evenimentului rutier, partea carosabilă era uscată, cerul senin iar vizibilitatea bună (toate aceste aspecte au rezultat din procesul-verbal de cercetare la faţa locului). În zona producerii accidentului, circulaţia se desfăşoară în ambele sensuri de mers, având câte două benzi de circulaţie pe sens.
În ceea ce priveşte împrejurările producerii accidentului, din materialul probator administrat s-au conturat următoarele:
La data şi ora sus-menţionată, aflându-se la volanul unui autoturism marca F.E., inculpatul M.C.V. se deplasa pe B-dul XX din Timişoara, din direcţia străzii T.V. spre strada M.C., acesta fiind încadrat pe banda a II-a, respectiv cea de lângă axul drumului.
S-a precizat faptul că, în dreptul imobilului cu numărul 18 există marcaj pentru trecerea pietonilor, acesta fiind şi semnalizat în acest sens cu indicator rutier corespunzător.
Ajungând în apropierea trecerii pentru pietoni, inculpatul a surprins şi accidentat pe minora C.M.C., care se afla angajată regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal.
Urmare a accidentului rutier, partea vătămată C.M.C. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 70 zile îngrijiri medicale.
Audiat fiind în legătură cu producerea accidentului, inculpatul a precizat că, la momentul impactului, victima se afla angajată neregulamentar în traversarea carosabilului, mai exact în fugă şi după trecerea de pietoni la o distanţă de aproximativ 3-4 metri. Tot din declaraţia învinuitului a mai reieşit că, în paralel cu el, pe prima bandă, circula un autovehicul pe al cărui conducător, la un moment dat, l-a observat că a efectuat un viraj la dreapta, probabil tocmai în ideea de a evita accidentarea minorei după care, brusc, a observat în faţa sa victima angajată în traversare, în fugă. Deşi învinuitul a încercat să evite acroşarea victimei, nu a mai reuşit acest lucru. Imediat după impact, învinuitul a oprit şi a acordat victimei ajutor, rămânând la faţa locului până la sosirea procurorului şi a organelor de poliţie.
Susţinerea învinuitului cu referire la locul producerii accidentului este combătută de declaraţiile martorilor H.D.Z. şi O.G. care, audiaţi fiind, au arătat că locul impactului a fost chiar pe marcajul pietonal, accidentul având loc în timp ce partea vătămată se afla angajată regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal.
În cursul urmăririi penale, în vederea stabilirii dinamicii şi împrejurărilor producerii accidentului s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice auto de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara.
Raportul întocmit în cauză a concluzionat în sensul că viteza iniţială de deplasare a autoturismului condus de învinuit nu poate fi stabilită, însă la momentul impactului aceasta s-a situat în intervalul 40-45 km/h. Referitor la cauza producerii accidentului s-a arătat că aceasta a constituit-o neacordarea, de către învinuit, a priorităţii de trecere victimei care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător. în condiţiile reţinute; singurul care avea posibilitatea evitării accidentului a fost învinuitul dacă ar fi acţionat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victima a început traversarea suprafeţei carosabile a drumului.
Faţă de cele expuse mai sus, a fost reţinută în exclusivitate, culpa învinuitului în producerea accidentului, faţă de acesta urmând a se dispune trimiterea în judecată.
Întrucât C.M.C. a fost spitalizată în perioada 07 septembrie 2010-30 septembrie 2010, în cursul urmăririi penale s-a solicitat Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara să precizeze dacă înţelege să se constituie parte civilă în cauză şi cu ce sumă. Prin adresa din data de 31 octombrie 2011 instituţia sus-amintită a comunicat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 9.352,64 RON, potrivit decontului de cheltuieli depus la dosar.
Prin sentinţa penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7735/30/2011, în temeiul art. 184 alin. (2), (4) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C.V. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală.
A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. s-a stabilit un termen de încercare de 3 ani.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., în sensul că, săvârşirea în termenul de încercare a unei infracţiuni intenţionate, are drept urmare revocarea suspendării condiţionate, cu consecinţa executării în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţiunea ulterioară.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., rap. la art. 998, 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.C.V. alături de asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă C.M.C. a sumei de 2.500 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii şi 2014,93 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 15.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.
Au fost respinse în rest pretenţiile părţii civile C.M.C.
În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul M.C.V. alături de asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara a sumei de 9352,64 RON cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul M.C.V. la plata sumei de 4.000 RON către partea civilă C.M.C. cu titlu de cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei, de 3.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
La data de 07 septembrie 2012 în jurul orelor 14,20 inculpatul M.C.V. conducea autoturismul marca F.E., pe B-dul. XX din Timişoara din direcţia străzii T.V. spre strada M.C., acesta fiind încadrat pe banda a doua, respectiv cea de lângă axul drumului, astfel cum rezultă atât din declaraţiile martorilor oculari audiaţi în cauză cât şi din declaraţiile inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei. Pe prima bandă, respectiv cea de lângă trotuar, în aceeaşi direcţie de mers cu inculpatul circula, circula o autoutilitară şi astfel cum declară inculpatul această „ fargonetă de culoare Galbenă" era puţin mai înaintea autoturismului condus de inculpat.
Astfel din cuprinsul procesului verbal de cercetare la faţa locului aflat la dosar U.P, din raportul de expertiză întocmit în cauză, aflat la dosar U.P, declaraţiile martorilor P.N., H.D.Z. şi O.G., precum şi din declaraţiile inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, prima instanţă a reţinut că pe B-dul XX din Timişoara în dreptul imobilului nr. 18 unde a avut loc accidentul se află o trecere de pietoni semnalizată şi marcată, astfel că inculpatul ar fi trebuit să reducă corespunzător viteza şi să acorde prioritate de trecere pietonilor angajaţi în traversarea străzii.
Cu toate acestea inculpatul care observând semnul de circulaţie şi marcajul rutier şi având reprezentarea faptului că nu are vizibilitate din partea dreaptă, deoarece vehiculul care circula pe prima bandă îi obstrucţiona vederea, şi-a continuat deplasarea şi pătrunzând pe trecerea de pietoni a surprins şi accidentat pe partea vătămată C.M., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale.
S-a constatat că în declaraţiile date inculpatul arată că a avut vizibilitate asupra trecerii de pietoni şi spre trotuar şi a observat că pietonii nu se aflau angajaţi în traversarea trecerii, iar abia după ce autoturismul condus de el a ajuns cu roţile din spate pe sfârşitul marcajului pietonal a observat că furgonetă galbenă, care circula pe prima bandă a făcut o manevră de evitare şi la scurt timp de la această manevră a avut loc impactul.
Prima instanţă nu a putut reţine această variantă a inculpatului pentru următoarele motive:
Astfel, s-a reţinut din declaraţiile inculpatului că acesta circula pe banda a-2-a iar pe prima bandă, adică cea dinspre trotuar puţin în faţa inculpatului circula o furgonetă galbenă la data şi momentul respectiv. În această situaţie s-a considerat că nu poate fi vorba de vizibilitate perfectă către parte dreaptă pe sensul său de mers, asupra trotuarului şi asupra ceea ce se întâmpla la începutul trecerii de pietoni, cel puţin pentru câteva fracţiuni de secundă vizibilitatea inculpatului fiind obstrucţionată de gabaritul autovehiculului ce circula pe prima bandă, fapt care a îndreptăţit prima instanţă să creadă că inculpatul nu a observat momentul în care partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii.
Mai mult decât atât, s-a reţinut faptul că inculpatul, chiar în declaraţiile date a afirmat că maşina care circula pe prima bandă a făcut o manevră de evitare după care la foarte scurt timp a avut loc impactul. În aceste condiţii instanţa de fond a apreciat că doar conducătorul autovehiculului care circula pe prima bandă a avut vizibilitate perfectă din moment ce el a reuşi să evite impactul deşi distanţa dintre maşina condusă de el şi locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii era mai scurtă decât distanţa dintre locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii şi locul impactului.
Referitor la locul prin care victima s-a angajat în traversarea străzii, prima instanţă a reţinut că atât martorii prezenţi la data şi momentul respectiv(H.D. şi O.G.) şi care s-au aflat în apropierea victimei şi au observat în mod direct cum s-a produs evenimentul au relatat în declaraţiile lor că partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii pe trecerea de pietoni, iar după ce vehiculul care circula pe prima bandă a frânat şi i-a acordat prioritate de trecere, maşina care circula pe banda a-2-a a surprins-o şi a accidentat-o pe trecerea de pietoni.
Tribunalul a apreciat că aceste declaraţii se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate precum şi cu raportul de expertiză criminalistică întocmit în faza de urmărire penală, raport din cuprinsul căruia rezultă că locul impactului a fost situat pe marcajul pietonal, pe sensul de deplasare al autoturismului. S-a reţinut că din conţinut aceluiaşi raport rezultă faptul că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpatul M.C.V. dacă ar fi acţionat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victimă a "început traversarea suprafeţei carosabile a drumului. De asemenea, s-a arătat faptul că cauza producerii accidentului o reprezintă neacordarea priorităţii de trecere victimei, care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător, de către numitul M.C.V.
Instanţa de fond nu a putut reţine afirmaţiile inculpatului precum şi ale martorei S.R., prin care se arată faptul că accidentul s-a produs după marcajul pietonal atât pentru faptul că din cuprinsul adresei aflate la dosar rezultă faptul că tramvaiul condus de către martora S.R. la orele 14,15-14, 16, se afla în zona B.V. şi abia la orele 14,24 - 14, 27, s-a aflat în P-ţa M., astfel că această martoră nu putea să perceapă în mod direct modalitatea de producere a accidentului, prin urmare, prima instanţă a. înlăturat din contextul probator declaraţia acestei martore
S-a reţinut că, potrivit art. 184 C. pen. „fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (21) care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută la art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru mdeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."
Tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile alin. (4) al art. 184 C. pen., deoarece fapta săvârşită de către inculpat a fost urmarea nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la conducere autovehiculelor pe drumurile publice. Astfel inculpatul a încălcat următoarele prevederi legale:
Potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private".
Potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 195/2002 „ Mijloacele de semnalizare rutieră sunt:sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră; indicatoarele;"
Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 195/2002 „Participanţii la trafic trebuie să respecte regulile de circulaţie, semnalele, indicaţiile şi dispoziţiile poliţistului rutier, precum şi semnificaţia diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea ordine de prioritate: a)semnalele, indicaţiile şi dispoziţiile poliţistului rutier; b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b), c) semnalizarea temporară care modifică regimul normal de desfăşurare a circulaţiei; semnalele luminoase sau sonore; indicatoarele;
Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 195/2002 „încălcarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie contravenţie şi se sancţionează cu avertisment ori cu amendă ca sancţiune principală şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2)."
Potrivit art. 100 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a-2-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: depăşirea coloanelor de vehicule oprite la culoarea roşie a semaforului sau la trecerile la nivel cu calea ferată; neacordarea priorităţii de trecere pietonilor angajaţi în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate şi semnalizate, aflaţi pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului;"
Tribunalul a reţinut că elementul material a constat în acţiunea inculpatului care, în timpul deplasării pe B-dul XX nu a acordat prioritate de trecere pietonilor aflaţi în trecere pe marcajul pietonal semnalizat atât prin indicator cât şi prin marcaj stradal astfel cum rezultă atât din procesul verbal de cercetare la faţa locului aflat la dosar U.P., raportul de expertiză criminalistică aflat la dosar U.P. cât şi din declaraţiile martorilor P.N. dosar, H.D.Z. şi O.G. şi a surprins şi accidentat pe partea vătămată C.M.C. ce se afla angajată în traversarea străzii pe marcajul pietonal, iar în urma impactului parte vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale.
S-a constatat că urmarea imediată a constat în cauzarea unei vătămări corporale părţii vătămate C.M.C. ce a necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile îngrijiri medicale.
Prima instanţă a apreciat că între acţiunea inculpatului şi urmarea imediată există legătură de cauzalitate deoarece vătămările suferite de partea vătămată au rezultat în urma impactului dintre autovehicul şi victimă.
Sub aspectul vinovăţiei, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a comis fapta din culpă fără prevedere, deoarece acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul M.C.V. nu a prevăzut că prin nereducerea vitezei în momentul apropierii de trecerea de pietoni semnalizată, şi prin angajarea în traversarea acelei treceri fără a avea vizibilitate din partea dreaptă ar putea provoca un accident rutier în urma căruia să rezulte vătămarea corporală a unei persoane, deşi trebuia şi putea să prevadă. Obligaţia prevederii este dedusă din dispoziţia cu caracter general cuprinsă în art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002. (Participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporala a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private).
Faţă de împrejurările producerii accidentului, normele rutiere încălcate de inculpat şi posibilităţile de evitare a accidentului, prima instanţă a reţinut o culpă exclusivă a inculpatului în producerea accidentului.
S-a considerat că situaţia ca partea vătămată vorbea la telefon în timp ce traversa pe trecerea de pietoni şi nu s-ar fi asigurat în momentul angajării în traversarea străzii nu poate fi reţinut de către instanţă dat fiind faptul că astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor O.G. şi H.D. şi chiar ale inculpatului, autoutilitară care circulă pe prima bandă a încetinit şi a oprit pentru a acorda prioritate de trecere pietonilor angajaţi în traversarea străzii.
La individualizarea cuantumului pedepsei s-a ţinut seamă de criteriile reglementate de art. 72 C. pen. pentru ca pedeapsa aplicată să corespundă scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Astfel, raportat la aceste criterii, prima instanţă a arătat că la aprecierea gradului de pericol concret al faptei, conform art. 18 alin. (2) C.pen., a avut în vedere natura normelor juridice încălcate, limitele speciale de pedeapsă-stabilite de lege, modul de săvârşire a infracţiunii, persoana şi conduita făptuitorului, acesta nerecunoscând săvârşirea faptei, însă regretând cele întâmplate.
Analizând împrejurările în care fapta a fost săvârşită, precum şi dispoziţiile legii mai sus arătate, Tribunalul Timiş a apreciat că se justifică aplicarea unei pedepse orientate peste minimul special prevăzut de lege şi îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.
Luând în considerare pericolul social concret al faptelor prima instanţă a apreciat că reeducarea inculpatului este posibilă fără executarea efectivă a pedepsei aplicate şi că scopul acestei pedepse conform art. 52 C.pen poate fi atins fără executare efectivă, astfel încât, în temeiul art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen., fiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de textul de lege, inculpatul nefiind condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut că partea vătămată C.M. a formulat cerere de constituire parte civilă în cauză prin mama sa, încă din faza de urmărire penală, iar ulterior în faţa. instanţei a depus pentru termenul de judecată din data de 19 decembrie 2011 constituire de parte civilă în care a indicat cuantumul de 7.000 de euro daune materiale şi 50.000 de euro daune morale.
S-a mai reţinut că pentru termenul de judecată din data de 25 iunie 2012 s-a depus o precizare a cererii de constituire de parte civilă, partea civilă arătând că înţelege să-şi majoreze cuantumul daunelor materiale cu 3.000 de euro astfel că în prezent se constituie parte civilă cu suma de 10.000 euro daune materiale şi 50.000 de euro daune morale.
De asemenea, sa reţinut că Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 9352,64 RON reprezentând cuantumul cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat părţii vătămate C.M.
Pentru recuperarea prejudiciul generat prin infracţiune, în cauză a fost citat asigurătorul SC E.R.A.R. SA.
Analizând acţiunea civilă formulată de partea civilă C.M. instanţa de fond a constatat că este întemeiată în parte. Astfel, s-a apreciat că în cauză există pe de o parte o răspundere civilă delictuală în sarcina inculpatului pentru fapta proprie în condiţiile art. 998-999 C. civ. şi o răspundere pentru fapta inculpatului în sarcina asigurătorului, în limitele contractului de asigurare încheiat în condiţiile Legii nr. 136/1995 iar pe de altă parte, o răspundere a asigurătorului faţă de părţile civile.
Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpatului, s-a constatat că potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" iar potrivit art. 999 C. civ., „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar şi de acela cea a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
S-a reţinut că textele legale citate instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat şi presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, condiţii ce se regăsesc întrunite cumulativ în cauză.
Prima instanţă a constatat că fapta ilicită a inculpatului constă în conduita acestuia in trafic, in condiţiile nerespectării dispoziţiilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice reglementată de O.U.G. nr. 195/2002, iar vinovăţia inculpatului îmbracă forma culpei tară prevedere, astfel cum a fost precizat mai sus.
S-a mai reţinut că urmarea imediată constă în leziunile cauzate părţii civile C.M., care au necesitat 70 de zile de îngrijiri medicale, conf. certificatului medico-legal întocmit către Institutul de Medicină Legală Timişoara, iar între fapta inculpatului şi urmarea imediată existând raport de cauzalitate, astfel cum reiese din materialul probator administrat în cauză.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, prima instanţă a constatat potrivit declaraţiilor martorilor B.L., S.I., M.M., că partea civilă urmare a tratamentelor efectuate în vederea refacerii sănătăţii a cheltuit sume de bani, sume pe care fie le-a împrumutat de la diferite persoane fizice (chiar şi de la martori) sau le-a alocat din bugetul destinat de către părinţii săi. Aceeaşi martori au arătat faptul că datorită imobilizării victimei aceasta a avut nevoie pentru recuperarea cursurilor şcolare de un timp de aproximativ 3 luni de zile, timp în care părinţii victimei au fost nevoiţi să angajeze o serie de profesori, martora M.M. arătând că pentru acest fapt precum şi pentru recuperarea fizică s-au cheltuit sume de bani cuprinse intre 6.000 – 7.000 euro.
De asemenea, s-a reţinut că alăturat constituirii de parte civilă s-au depus o serie de înscrisuri pentru a se dovedi cuantumul cheltuielilor efectuate, de unde rezultă faptul că victima are nevoie în continuare de intervenţii chirurgicale pentru înlăturarea cicatricelor, iar costul acestor intervenţii este in cuantum de 2.500 euro.
Totodată, prima instanţă a reţinut faptul că s-au cheltuit sume de bani pentru recuperarea post operatorie victima având nevoie de efectuarea unui tratament de kinetoterapie desfăşurat pe parcursul mai multor luni, astfel cum rezultă din copiile chitanţelor aflate la dosar.
În legătură cu bonurile fiscale depuse la dosar instanţa de fond a reţinut faptul că într-adevăr s-au efectuat o serie de cheltuieli pentru achiziţionarea diverselor produse medicale sau alimentare, însă instanţa nu le va putea acorda în totalitate deoarece în timp ce produsele medicale erau strict determinate pentru refacerea sănătăţii victimei nu se poate afirma faptul, că produsele alimentare a căror decontare se solicită au fost strict necesare în refacerea sănătăţii victimei, sau au oferit un surplus astfel încât victima să poată fi reintegrată în societate într-un timp cât mai scurt.
Din cuprinsul bonurilor fiscale s-a reţinut faptul că produsele alimentare şi nealimentare nu pot fi socotite ca fiind neapărat necesare pentru refacerea sănătăţii victimei, astfel de produse fiind achiziţionate in mod curent de către orice persoană şi nu doar de persoanele ce au suferit vătămări corporale. Astfel, s-a constatat că nu se poate afirma că doar cei ce au suferit accidente de maşină cu consecinţa vătămării lor corporale sunt nevoiţi să consume diferite produse alimentare şi nealimentare(ciocolată, lapte, săpun, ulei, salam vânătoresc, M.P., brânză M., brânză D., ardei gras, şerveţele, clementine, portocale, iaurt şi altele), pe când alte persoane nu. consumă în mod uzual astfel de produse cum sunt cele arătate cu titlu de exemplu mai sus şi trecute pe bonurile de casă depuse la dosar.
S-a reţinut că sub aspectul daunelor morale respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului în vederea asigurării unei reparaţii juste şi echitabile a acestuia reprezintă o garanţie a imperativului respectării dreptului persoanei la judecată în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă care să hotărască atât cu privire la temeinicia acuzaţiei penale cât şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. De asemenea, s-a. reţinut că prejudiciul moral, parte din prejudiciul total cauzat părţii civile, constă în consecinţa negativă şi directă a unei fapte culpabile şi care aduce atingere valorilor nepatrimoniale persoanei vătămate.
Prima instanţă a constatat că existenţa acestuia este incontestabilă în condiţiile în care suferinţele fizice inerente perioadei de convalescenţă au fost dublate de suferinţe psihice iar leziunile traumatice cauzate au afectat integritatea corporală a părţii civile au lipsit-o în mod evident de bucuriile fireşti ale unei vieţi normale pe o perioadă determinată de timp.
În privinţa cuantumului daunelor morale, s-a reţinut că instanţa este în drept să aprecieze în raport de consecinţele, pe orice plan, suferite de partea civilă. În concret, repercursiunile de ordin moral asupra părţii vătămate rezultă din situaţia acesteia, respectiv din faptul că la data producerii accidentului partea vătămată era elevă.
Astfel, faţă de aceste consecinţe, de importanţa şi gravitatea acestora, de intensitatea durerilor fizice şi psihice suferite de către partea vătămată iar, ţinând cont şi de numărul de zile de îngrijiri medicale, Tribunalul Timiş a apreciat că suma de 15.000 euro este în măsură să contribuie la acoperirea prejudiciului moral.
Prima instanţă a reţinut că la data producerii accidentului, autoturismul marca F.E. cu numărul de înmatriculare condus de inculpat, era proprietatea acestuia, având calitatea de asigurat, conform poliţei de asigurare cu valabilitatea 21 mai 2010-20 noiembrie 2010, încheiată cu asigurătorul E.R.A.R. SA.
Conform art. 49 alin. (1) din lege, s-a reţinut că asigurătorul (E.R.A.R. SA) acordă despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguraţii (inculpatul) răspund, faţă de terţe persoane (părţile civile) păgubite prin accidente de autovehicule.
Prin urmare, Tribunalul Timiş, în temeiul art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 a obligat asigurătorul E.R.A.R. SA alături de inculpat la plata sumelor mai sus arătate către partea civilă C.M., în limitele contractului de asigurare.
În ceea ce priveşte constituirea de parte civilă a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara, s-a reţinut că prejudiciul constă şi în contravaloarea tratamentului medical de care a beneficiat partea civilă C.M., internată în perioada 07 septembrie 2010 – 30 septembrie 2010, din înscrisurile medicale rezultând că valoarea este de 9.352,64 RON, sumă de bani pe care prima instanţă a apreciat-o ca fiind reală şi care nu a fost contestată de către inculpat.
Împotriva sentinţei penale nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 au declarat apeluri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpatul M.C.V. şi partea civilă C.M. C., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş s-a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul obligării societăţii de asigurare alături de inculpat la repararea prejudiciului reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate de Spitalul de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara, precum şi a obligării doar a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului. În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 136/1995, arătându-se că din coroborarea acestor norme care stabilesc sfera persoanelor îndreptăţite la despăgubiri civile de la asigurător, în măsura în care acestea nu au fost achitate de asigurat, rezultă că unitatea spitalicească nu.este titulară a vreunui asemenea drept.
Inculpatul M.C.V. a solicitat desfiinţarea sentinţei şi achitarea sa în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă sub aspectul laturii subiective, lipsind vinovăţia, şi respingerea acţiunii civile ca fiind neîntemeiată. În motivarea apelului, inculpatul a susţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a tine cont de contradicţia existentă între declaraţiile martorilor din rechizitoriu şi declaraţia martorilor oculari (inclusiv a martorului S.R.), contradicţie ce ar justifica aplicarea principiului conform căruia dubiul profită inculpatului; că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002; că a respins în mod netemeinic şi nelegal efectuarea expertizei de specialitate auto. S-a mai susţinut că din probele administrate în faţa instanţei de fond a rezultat culpa exclusivă a victimei ,, accidentul producându-se ca urmare a angajării în traversare a acesteia prin loc nepermis şi fără o asigurare prealabilă. În acest sens au fost invocate declaraţiile martorilor H.D.Z. şi S.R. şi s-a solicitat înlăturarea declaraţiilor martorului P.N. avându-se în vedere atitudinea nesinceră a acestuia, faptul că se afla prea departe.de locul producerii accidentului (la peste 50 metri) pentru a putea vedea clar atitudinea şoferului autoutilitarei şi a locului impactului, iar declaraţiile lui nu se coroborează cu cele ale martorilor oculari.
În motivarea apelului declarat de partea civilă C.M.C. s-a solicitat admiterea în întregime a pretenţiilor civile formulate, respectiv suma de 10.000 euro reprezentând daune materiale, şi de 50.000 euro, reprezentând daune morale. S-a arătat că, referitor la daunele materiale, deşi prima instanţă a constatat că a făcut dovada acestor daune aşa cum a rezultat din considerentele sentinţei atacate, nu a luat în considerare probele administrate, dispunând admiterea doar în parte, fără a motiva în vreun fel care ar fi considerentele pentru care a.hotărât în acest sens. Astfel, deşi s-a constatat că prin declaraţiile martorilor B.L., S.I. şi M.M. s-a făcut dovada faptului că familia părţii civile a fot nevoită să cheltuiască suma de aproximativ 7.000 euro, atât în perioada celor două internări cât a fost suspusă intervenţiilor chirurgicale, cât şi ulterior, cât timp a urma tratamentele de recuperare, prima instanţă nu a luat în considerare aceste probe, fără însă a motiva în vreun fel soluţia, din motivarea instanţei de fond rezultând că singurele sume de bani ce i-au fost acordate cu titlu de daune materiale sunt reprezentate de costurile pe care va trebui să. le mai suport cu cele două intervenţii chirurgicale necesare pentru îndepărtarea cicatricilor şi de o parte din costurile cu aparatul gipsat ce i-a fost aplicat după primele operaţii, precum şi de o parte a costurilor suportate pentru recuperare. Consideră că soluţia instanţei de fond este total inechitabilă, întrucât nu s-a luat în considerare faptul că sumele pe care familia sa a trebuit să le suporte cu fost cu mult mai mare, având în vedere perioadele lungi de internare şi multiplele intervenţii chirurgicale suferite pentru fixarea materialului de osteosinteză şi a aparatului gipsat şi ulterior, pentru extragerea acestui material, precizând că doar pentru aparatul gipsat aplicat ca urmare a intervenţiilor chirurgicale şi pe care a fost nevoită să-l poarte în perioada 08 septembrie 2010 – 10 decembrie 2010, fapt ce rezultă din adeverinţa medicală eliberată de către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ., a fost nevoită să achite suma de 1.200 RON.
Totodată se mai învederează faptul că în suma acordată cu titlu de daune materiale nu sunt incluse şi celelalte cheltuieli suportate pe perioada primei internări în spital şi care a durat aproximativ 3 săptămâni, respectiv onorariile medicilor şi ale personalului medical pentru intervenţiile chirurgicale şi pentru îngrijirea pe perioada internării, costurile medicamentelor şi materialelor medicale, inclusiv a materialului de osteosinteză folosit pentru fixarea tibiei fracturate.
Se mai arată în motivele de apel că după ultima externare partea civilă a fost nevoită să urmeze un program de recuperare post-operatorie, început în luna decembrie 2010 şi care a durat până în luna martie 2011, costurile ridicându-se
la suma de 400 RON/lună, astfel cum rezultă din chitanţele anexate constituirii de parte civilă, respectiv din anexa 6, parte a acestor cheltuieli fiind dovedite prin facturile şi chitanţele anexate constituirii de parte civilă, respectiv anexa 7, iar restul fiind dovedite prin depoziţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe.
Se mai solicită a se avea în vedere faptul că recuperarea nu este realizată integral nici în prezent, recomandările medicilor specialişti fiind continuarea tratamentului de kinetoterapie şi medicamentos, fapt ce rezultă din scrisoarea medicală din 13 aprilie 2012 care atestă faptul că la data controlului recuperarea era realizată doar în proporţie de 70% fiind necesară a se efectua în continuare fizioterapie. De asemenea, se arată că datorită internărilor şi a perioadei lungi în care a fost imobilizată la pat, nu s-a putut prezenta la şcoală, a pierdut întreg semestrul I din clasa a VlII-a, cum rezultă din adeverinţa eliberată de către Şcoala cu cls.I-VIII şi având în vedere că promovarea clasei a VlII-a este deosebit de importantă în vederea admiterii la liceu, a fost nevoită să efectueze ore particulare pentru a putea recupera materia pierdută, contravaloarea acestora ridicându-se la suma de 1.500 euro, având în vedere că în fiecare săptămână au fost câte 2 şedinţe a câte 2 ore fiecare pentru matematică şi limba română, materii la care avea de susţinut teze şi aceste cheltuieli extrem de necesare în vederea continuării pregătirii şcolare, fiind probate prin depoziţia martorilor care au declarat că în toată perioada în care a fost imobilizată la pat a primit ore particulare, împrejurare care a generat costuri suplimentare, îngreunând bugetul familiei.
Un alt aspect pe care solicită a fi avut în considerare este acela că va trebui să mai fie supusă la alte două intervenţii chirurgicale reparatorii necesare pentru înlăturarea cicatricilor, al căror cost se ridică la suma de aproximativ 2.500 euro, fapt ce rezultă din scrisoarea medicală din 01 iunie 2012 emisă de dr: G.S. - medic primar chirurgie plastică şi reparatorie, necesitatea efectuării acestora rezultând şi din cele două fotografii ce conţin imaginea cicatricilor rezultate în urma operaţiilor suferite.
Referitor la daunele morale acordate de prima instanţă în cuantum de 15.000 euro, partea civilă arată că le consideră neîndestulătoare deoarece nu reprezintă o evaluare corectă şi obiectivă a tuturor consecinţelor negative produse ca urmare a accidentului în care a fost implicată fără a fi vinovată în vreun fel şi nici a implicaţiilor lor pe toate planurile vieţii sale sociale, a duratei consecinţelor şi suferinţelor psihice cauzate, în opinia sa nefiind apreciat în mod corect prejudiciul moral decurgând din suferinţa fizică şi psihică ce i-a fost cauzat prin accident şi internarea în spital, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea sa la viaţa socială şi de familie, comparativ cu situaţia anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului. Se arată că determinarea prejudiciului moral solicitat nu reprezintă altceva decât evaluarea multilaterală a tuturor consecinţelor negative produse şi a implicaţiilor lor pe toate planurile vieţii sale sociale, a duratei consecinţelor şi a durerilor psihice cauzate.
Se solicită ca pentru a se putea aprecia justeţea daunelor morale solicitate, să se aibă în vedere faptul că a trebuit să suporte, pe lângă şocul accidentului deosebit de violent şi traumele mai multor internări în spital şi pe cele provocate de intervenţiile chirurgicale deosebit de dureroase la care a fost supusă. De asemenea, solicită a se mai avea în vedere faptul că de la data producerii accidentului şi până în luna decembrie 2010, deci aproximativ 4 luni, a fost imobilizată la pat neputându-se mişca în voie, având dureri foarte mari, fapt ce a contribuit la mărirea traumei, dar şi faptul că recuperarea a fost deosebit de anevoioasă nefiind nici în prezent încheiată pe deplin.
Prin decizia penală nr. 86/A din 25 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 379 pct. T lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.C.V. împotriva sentinţei penale nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7735/30/2011.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă, C.M.C. împotriva aceleiaşi hotărâri.
S-a desfiinţat sentinţa penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş şi rejudecând:
S-au majorat daunele materiale ce urmează a fi plătite părţii civile de către inculpat alături de asigurătorul SC E.A.R. SA cu suma de 3.000 euro.
S-au majorat daunele morale ce urmează a fi plătite părţii civile de care inculpat alături de asigurător la suma de 30.000 euro.
S-a înlăturat obligarea asigurătorului la plata alături de inculpat a despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare parţiale către stat în apel; în rest, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia conform art. 192 alin. (3) C. proc.pen.
Analizând apelurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate de apelanţi şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de apel a constatat că hotărârea atacată este netemeinică în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale şi morale acordate părţii civile şi al obligării asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara, pentru următoarele considerente:
Starea de fapt reţinută de prima instanţă corespunde modului de derulare a faptelor, fiind rezultatul analizării corecte şi complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti. Astfel, în data de 07 septembrie 2010, în jurul orei 14,22 a avut loc un accident de circulaţie pe B-dul XX din Timişoara, în zona pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, accident în care a fost implicat autoturismul condus de inculpatul C.V. şi în urma căruia partea vătămată, minora C.M.C. a necesitat pentru vindecare 70 zile de îngrijiri medicale (conform certificatului medico-legal din 01 octombrie 2010). Inculpatul a contestat culpa sa în producerea accidentului susţinând că minora s-a angajat neregulamentar în traversare, în fugă, la o distanţă de aproximativ 3-4 metri după trecerea de pietoni, că ar fi avut vizibilitatea necesară. Apărarea acestuia este contrazisa de martorii H.D.Z. şi O.G., precum şi de raportul de expertiză criminalistică. Astfel, martorul O.G. susţine că partea vătămată se afla pe trecerea de pietoni când a fost lovită, că „fata s-a rostogolit pe capotă şi a dat cu capul de parbriz după care a picat pe şosea"; „că a mai fost dusă puţin pe capotă şi după aceea a picat pe şosea". Prin raportul de expertiză criminalistică din 08 septembrie 2011, s-a concluzionat că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi acţionat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victima a început traversarea suprafeţei carosabile. Expertul a analizat şi situaţia în care victima s-ar fi deplasat în fugă („în situaţia în care viteza de deplasare a victimei a fost aleasă la valoarea maximă a intervalului" - 8,64 km/h) şi a constatat că distanţa la care se afla autoturismul inculpatului era superioară spaţiului necesar opririi autovehiculului. Mai mult, inculpatul a descris momentul impactului, respectiv că pe prima bandă, cea de lângă trotuar, puţin în faţa sa, circula o furgonetă de culoare galbenă, care 1-a un moment dat a făcut o manevră de evitare şi la scurt timp s-a produs accidentul. Dinamica producerii accidentului, descrisă chiar de inculpat, probează, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Timiş, că acesta nu putea să aibă vizibilitate asupra trotuarului datorită gabaritului autoturismului de pe prima bandă, şi că, chiar în ipoteza în care partea vătămată s-ar fi angajat în traversare în mod intempestiv, în fugă, avea posibilitatea de evitare a acesteia, câtă vreme vehiculul de pe prima bandă, aflat mai aproape de trecerea de pietoni, a reuşit acest lucru. Rezultă că starea de pericol a vizat direct autoturismul de pe prima bandă, care a reuşit evitarea pietonului; iar inculpatul avea timpul necesar luării măsurilor de acordare a priorităţii de trecere victimei.
S-a arătat că în ceea ce priveşte ora producerii accidentului, este relevantă menţiunea din procesul verbal de cercetare la faţa locului în sensul că organele judiciare au fost sesizate în data de 07 septembrie 2010, ora 14,22; precum şi că cercetarea la faţa locului a început la ora 14,30. În apărarea sa, inculpatul a invocat declaraţia martorei S.R., declaraţie care nu poate fi reţinută de către instanţă în condiţiile în care nu s-a confirmat prezenţa acesteia la locul accidentului. Conform adresei din 16 mai 2012 emisă de Regia Autonomă de Transport Timişoara rezultă că martora S.M. s-a aflat în data de 07 septembrie 2010 în zona Piaţa M. la orele 14:24:46 - 14:27:48; iar în intervalul 14:15:18 -14:16:19 tramvaiul se afla în zona B.V.; datele fiind furnizate de Sistemul de Monitorizare a Vehiculelor, astfel că martora nu se afla în staţia de tramvai unde s-a produs accidentul anterior orei de 14,22, când organele de poliţie fuseseră deja sesizate referitor la accident şi nu putea să perceapă direct producerea acestuia. Nici desfăşurătorul traseului parcurs de martoră în data de 07 septembrie 2010, depuse în apelde către inculpat, nu aduce alte informaţii referitoare la locul unde se afla în momentul producerii accidentului. Pe de altă parte; inculpatul a invocat în apărarea sa şi declaraţia martorului H.D.Z., martor care însă în prima partea a declaraţiei susţine că „fata s-a angajat în trecere pe marcajul pietonal"; „avea un mers mai grăbit însă nu fugea", pentru ca pe final să nuanţeze în sensul că „fata nu s-a angajat de la început în trecere pe marcajul pietonal", dar „când maşina de pe banda a doua a 2 a ajuns în apropierea fetei, fata se afla pe marcajul pietonal", în ambele variante însă confirmând că impactul, dintre autoturism şi victimă a avut loc pe marcajul pietonal. Din împrejurările anterior expuse, rezultă că la momentul impactului victima se afla pe marcajul pietonal, că nu se poate susţine că traversarea a fost una intempestivă sau că accidentul ar fi fost urmarea unei împrejurări pe care nu o putea prevedea, inculpatul având posibilitatea de a evita producerea accidentului dacă ar fi acţionat sistemul de frânare în momentul declanşării stării de pericol şi obligaţia de a acorda prioritate de trecere pietonului.
Deşi în faţa instanţei de apel s-a solicitat de către inculpat o nouă expertiză în specialitatea auto, instanţa de apel a constatat că cererea nu este pertinentă şi utilă cauzei în condiţiile în care expertiza întocmită în cursul urmăririi penale a formulat concluzii referitoare la toate aspectele relevante şi nu s-au adus argumente serioase în sensul necesităţii repetării probei.
S-a arătat că starea de. fapt reţinută în cauză a fost corect încadrată juridic în infiacţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., vinovăţia inculpatului în producerea accidentului rezultând din cele anterior expuse, norma legală încălcată fiind art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 şi 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, partea vătămată traversând banda de circulaţie a autoturismului inculpatului pe marcajul trecerii de pietoni.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare, instanţa de apel a apreciat că Tribunalul Timiş a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei. Conform dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Instanţa de apel a reţinut şi că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate. Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată inculpatului în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa de apel constată că pedeapsa reflectă evaluarea completă a circumstanţelor personale ale inculpatului, a condiţiilor producerii faptei şi consecinţelor acesteia. Astfel, s-a reţinut că inculpatul nu are antecedente penale, este o persoană tânără, bine integrată în societate, având un loc de muncă. Este adevărat că acesta nu a fost în totalitate sincer pe parcursul procesului încercând să-şi limiteze culpa în producerea accidentului, însă acesta nu poate fi singurul criteriu în individualizarea pedepsei, operaţiune complexă. Pe de altă parte, conduita inculpatului, afirmarea unui regret pentru eveniment, dar nu şi pentru o posibilă contribuţie, neacceptarea niciunui rol în producerea accidentului, totul fiind pus pe seama minorei, denotă că acesta nu a conştientizat consecinţele faptei sale şi conduc la concluzia că nu i se poate aplica o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de legiuitor.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei; se constată că prima instanţă a acordat cu titlu de daune materiale suma de 2.500 euro - costul unei intervenţii chirurgicale de înlăturare a cicatricelor şi suma de 2.014,93 RON, costul produselor medicale aşa cum rezultă din înscrisurile depuse- la dosar. în mod corect, Tribunalul Timiş a înlăturat acele înscrisuri care vizau plata unor produse alimentare care nu au legătură de cauzalitate cu fapta inculpatului, nu derivă din aceasta, unele fiind puţin probabil a fi utilizate de partea vătămată. Deşi partea civilă, a susţinut în apel că declaraţiile martorilor B.L., S.I. şi M.M. fac dovada că familia acesteia ar fi cheltuit pentru recuperarea sa suma de 7.000 euro, aceste susţineri sunt nefondate întrucât fac vorbire de sumele împrumutate de martori, a căror utilizare într-un anumit scop nu este certă decât în măsura în care există înscrisuri sau aspecte concrete cunoscute de aceştia. Astfel, potrivit adeverinţei din 14 decembrie 2011 eliberată de Şcoala cu clasele I-VIIl nr. 12 Timişoara rezultă că minora C.M.C., elevă în clasa a VIII în anul şcolar 2010 - 2011 a absentat de la cursuri în perioada 13 septembrie 2010 – 10 decembrie 2011, fiind spitalizată. Deşi, necesitatea şi justificarea recuperării materiei şcolare cu ajutorul unor ore particulare este evidentă datorită absenţei minorei de la cursuri şi a ciclului şcolar în care se afla cuantumul sumei plătite nu este probat, singura declaraţie fiind a mamei părţii civile. Martorul S.I.L. a declarat că a împrumutat familia părţii vătămate cu suma de 3.000 euro pentru recuperare fizica susţinând că personal a plătit această sumă. împrejurarea legată de tratamentul de recuperare fizică a fost confirmată şi de martorul M.M.G. Prin urmare se impunea ca pe lângă cheltuielile cu medicamentele, suma necesară pentru intervenţia chirurgicală de înlăturare a cicatricelor, să fie acordată şi suma de 3.000 euro necesară recuperării fizice.
În ce priveşte daunele morale, criticile formulate de partea civilă sunt fondate, impunându-se majorarea acestora la suma de 30.000 euro. Daunele morale au semnificaţia unei compensaţii, a unei satisfacţii acordate victimei. Pe lângă prejudiciul rezultat din vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii (constând în durerile fizice cauzate), în speţă se reţine şi existenţa unui prejudiciu de agrement (privarea victimei de participarea la viaţa socială). Trebuie reţinut că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice. Tulburarea, prin fapta care creează suferinţe de ordin psihic, dăunează climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, "creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună".
Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă. Astfel, partea civilă C.M.C. a suferit leziuni care au necesitat.pentru vindecare 70 zile de îngrijiri medicale, avea 13 ani la data accidentului, iar recuperarea a presupus, între altele, intervenţie chirurgicală, repaus, recuperare fizică, absenţa de la cursuri, recuperarea materiei şcolare în condiţiile în care avea de susţinut un examen de capacitate, nefiind nici în prezent recuperată. Toate aceste elemente conduc la concluzia că dezvoltarea firească a minorei fără traume de ordin fizic şi psihic a fost pentru o perioadă de timp afectată, ceea ce impune a se avea în vedere, la cuantificarea daunelor morale şi la majorarea lor la suma de 30.000 euro.
S-a arătat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş este întemeiat în privinţa obligării nelegale la plata despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara. Potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată." Prin urmare, răspunderea inculpatului faţă de Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Timişoara, este reglementată de legea specială şi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de Legea nr. 136/1995. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri", iar potrivit art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ „Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite". În cauză, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara nu se încadrează în categoria persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, ci sunt furnizori de servicii medicale, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.C.V. împotriva sentinţei penale din 03 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7735/30/2011.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea civilă C.M.C. împotriva aceleiaşi hotărâri.
A fost desfiinţată sentinţa penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş şi rejudecând, au fost majorate daunele materiale ce urmează a fi plătite părţii civile de către inculpat alături de asigurătorul SC E.A.R. SA cu suma de 3.000 euro.
Au fost majorate daunele morale ce urmează a fi plătite părţii civile de care inculpat alături de asigurător la suma de 30.000 euro.
S-a înlăturat obligarea asigurătorului la plata alături de inculpat a despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul M.D.C.V., părţile civile C.M.C. şi Spitalul clinic de urgenţă pentru copii L.Ţ. Timişoara şi asigurătorul SC E.A.R. SA.
Partea civilă C.M.C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii civile astfel cum a fost formulată, atât cu privire la daunele materiale cât şi cu privire la daunele morale. A invocat cazul de casareprev.de art. 385 pct. 17 C. proc. pen.
Recurentul asigurător a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi reducerea daunelor morale şi materiale.
Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând temeiurile de casare prev. de art. 3859 pct. 12 şi pct. 172 C. proc. pen.
Recurenta parte civilă Spitalul clinic de Urgenţă pentru Copii Timişoara nu a motivat recursul.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată la data de 25 aprilie 2013, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 2/2013.
Prin această lege s-a realizat o nouă limitare a devoluDiei recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanDial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., intenţia legiuitorului fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte motivul de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., se constată că acesta nu a suferit nicio modificare prin Legea nr. 2/2013 însă potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în examinare din oficiu.
În cauza de faţă, atât partea civilă C.M.C. cât şi asigurătorul SC E.A.R. SA au invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. Acestea au criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la cuantumul daunelor morale şi materiale.
Întrucât critica privind stabilirea cuantumului daunelor morale şi materiale de către instanDa de apel nu reprezintă un motiv de nelegalitate, aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., urmând ca recursurile declarate de partea civilă C.M.C. şi asigurătorul SC E.A.R. SA să fie respinse ca nefondate.
În ce priveşte motivele invocate de inculpat, acestea nu vor mai fi analizate de instanţa de recurs întrucât motivarea recursului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. care prevede că motivele de recurs trebuie depuse la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Potrivit alin. (2), (21) al aceluiaşi art., în cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) se iau în considerare din oficiu.
Întrucât criticile formulate de inculpat nu sunt dintre cele prevăzute în art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care se iau în discuţie din oficiu, recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a fi respins.
În ce priveşte recursul declarat de partea civilă Spitalul clinic de urgenţă pentru copii L.Ţ. Timişoara, Înalta Curte constată că acesta nu a fost motivat, aşa încât având în vedere şi cele menţionate mai sus, urmează a fi respins ca nefondat.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că recursurile declarate părţile civile C.M.C. şi Spitalul clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara, de inculpatul M.C.V. şi de către asigurătorul SC E.A.R. SA sunt nefondate şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respinse.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile C.M.C. şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. Timişoara, asigurătorul SC E.A.R. SA şi inculpatul M.C.V. împotriva deciziei penale nr. 86/A din 25 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul asigurător la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3502/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 3547/2013. Penal → |
|---|
