ICCJ. Decizia nr. 3973/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3973/2013
Dosar nr. 1114/104/2012
Şedinţa publică din 11 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din diosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 97 din 21 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosar nr. 1114/104/2012 s-a dispus, în baza art. alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., condamnarea inculpatului G.M., fără antecedente penale la 2 ani închisoare.
În temeiul art. 71 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) şi lit. c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 65 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durată de 2 ani.
S-a luat act că partea vătămată Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. prin reprezentant D.G.F.P. Olt nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În conformitate cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi cu art. 4 şi art. 6 din O.G. nr. 75/2001 s-a dispus ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, copii de pe aceasta să fie înaintate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi la organele financiare pentru cazierul fiscal.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 600 RON cheltuieli judiciare statului.
În fapt prima instanţă a reţinut următoarele: La data de 3 noiembrie 2010, D.G.F.P. Olt, a formulat plângere penală împotriva inculpatului în cauza de faţă în calitatea sa de asociat unic şi fost administrator al SC G.G. SRL Slatina, deoarece acesta nu ar fi dat curs somaţiilor emise de organele fiscale în vederea prezentării pentru control a documentelor solicitate, sustrăgându-se de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin declararea unui sediu social fictiv.
Au fost emise invitaţiile din 13 octombrie 2010 la sediul social şi din 13 octombrie 2010 la adresa de domiciliu a învinuitului G.M. pentru a se prezenta la sediul D.G.F.P. Olt cu registrul unic de control, balanţele de verificare, jurnalele de vânzări cumpărări, documentele contabile întocmite începând cu data înfiinţării societăţii, învinuitul nedând curs somaţiilor emise.
Conform înscrisurilor depuse, somaţia din 13 octombrie 2010 a fost afişată la uşa sediului social al SC G.G. SRL, în vreme ce somaţia din 13 octombrie 2010 trimisă la adresa de domiciliu a învinuitului, comuna V., judeţul Olt a fost returnată de P.R. cu menţiunea destinatar necunoscut.
În aceste condiţii, organele fiscale l-au contactat telefonic pe învinuit care, deşi Ie-a transmis că se va prezenta cu documentele solicitate, nu a dat curs invitaţiei. Controlul agentului economic a fost motivat de adresa din 1 septembrie 2010 primită de la Activitatea de Inspecţie Fiscală, Compartimentul de Schimb Internaţional de Informaţii din care a rezultat că SC G.G. SRL a efectuat tranzacţii de tip livrare către plătitorii de TVA pentru care contribuabilul a declarat un TVA mai mic decât partenerul sau a declarat tranzacţii comerciale de tip achiziţii cu un număr de 5 parteneri, fără ca aceştia să declare tranzacţii de tip livrare, pe lângă aceste neconcordanţe fiind luată în considerare şi cifra de afaceri aferentă anului 2009, respectiv 2.003.112 RON, existând suspiciune că neprezentarea documentelor contabile şi imposibilitatea efectuării de verificări la sediul social declarat poate avea ca substrat săvârşirea de infracţiuni de evaziune fiscală. Verificările efectuate au arătat că SC G.G. SRL este succesoarea a SC F.S. SRL, care a fost înfiinţată în data de 17 septembrie 2009, având sediul social în municipiul Slatina, str. C. şi care a avut ca unic asociat şi administrator pe numitul P.N.
La data de 15 aprilie 2010, SC F.S. SRL a fost cesionată în totalitate inculpatului G.M., care a schimbat şi denumirea societăţii în SC G.G. SRL, devenind unic asociat şi administrator.
Totodată a fost mutat sediul social în imobilul situat în municipiul Slatina str. M., fiind încheiat în acest sens contractul de comodat din 13 aprilie 2010, încheiat pe o durată de 3 ani, respectiv până pe data de 13 aprilie 2013, între proprietarul imobilului, M.I. şi învinuitul G.M., acest înscris fiind înregistrat la O.R.C. Olt.
Cu toate acestea la sediul social declarat societatea nu a desfăşurat nici un fel de activitate după întocmirea contractului de comodat, ceea ce a demonstrat că acesta a fost unul fictiv.
Pentru reţinerea acestei stări de fapt prima instanţă a avut în vedere probele administrate la urmărirea penală din care a rezultat că la data stabilirii sediului social, imobilul nu era racordat la reţelele electrice, de telefonie sau de internet şi că nu a fost în vreun fel amenajat în vederea folosirii ca birou, nefiind desfăşurate activităţi comerciale din această locaţie. Martorul M.I., proprietarul imobilului la data încheierii contractului de comodat, a declarat că inculpatul G.M. nu a revenit niciodată la sediul social declarat,martorul continuând să locuiască în apartamentul situat la adresa susmenţionată, unde nu a funcţionat vreo societate comercială. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 2010 de Cabinetul Notarial T. martorul M.I. a vândut apartamentul compus din 2 camere numitului P.P. şi conform procesului-verbal, imobilul a intrat efectiv în posesia cumpărătorului începând cu data de 1 august 2010, fiind desfăşurate lucrări ample de renovare, deoarece imobilul era impropriu locuirii.
Conform celor constatate, în imobil nu au fost identificate obiecte de mobilier, sisteme de comunicaţii sau PC ori documente de evidenţă contabilă care să ducă la concluzia funcţionării unei societăţi în această locaţie. De asemenea, după ce a devenit proprietarul acestui imobil, cumpărătorul nu a fost contactat de reprezentantul vreunei societăţi comerciale şi nu a primit corespondenţă decât de la D.G.F.P. Olt pe care a predat-o emitentului.
Totodată s-a reţinut că inculpatul a cesionat societatea numitului D.C. Organul de urmărire penală a stabilit iar prima instanţă a confirmat că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a se sustrage de la îndeplinire obligaţiilor fiscale prin împiedicarea efectuării verificărilor financiare, declarând un sediu social fictiv pentru SC G.G. SRL, urmărind să se sustragă controlului demarat de organele fiscale cu privire la relaţiile comerciale avute în cursul anului 2010 cu SC C. SRL, SC G.P.S. SRL şi SC R.P. SRL (cunoscute ca având comportament de societate tip fantomă).
În acest scop, învinuitul a stabilit pentru SC G.G. SRL un sediu fictiv, unde să nu poată fi verificată de către organele competente activitatea reală a societăţii, iar în momentul în care a luat cunoştinţă despre verificările demarate de organele fiscale, în vederea sustragerii de la răspunderea penală a cedat societatea martorului D.C., întocmind, anterior intrării în vigoare a schimbării reprezentantului legal, un proces-verbal prin care dorea să justifice refuzul de predare a documentaţiei contabile aferentă perioadei 13 aprilie 2010-18 noiembrie 2010.
În drept s-a arătat că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005.
În cursul judecăţii la prima instanţă inculpatul a recunoscut integral comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat ca judecata să aibă loc doar în baza probelor administrate la urmărirea penală, invocând dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., cerere admisă de instanţă. În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei s-a arătat că s-a ţinut cont de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. dar şi de faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, prejudiciind bugetul de stat cu o sumă necuantificată până la acest moment din vina inculpatului, realizând tranzacţii comerciale cu societăţi comerciale cunoscute cu un comportament de tip fantomă.
În aceste condiţii s-a apreciat că fapta săvârşită de inculpat este una periculoasă, mai ales în contextul economic dat, cu consecinţe negative pentru bugetul de stat şi pentru economie în general şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani închisoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul.
În motivarea apelului acesta a criticat sentinţa pentru netemeinicie sub aspectul pedepsei aplicate arătând, în esenţă, faptul că pedeapsa aplicată este mult prea aspră iar un cuantum de 2 ani, în condiţiile în care pedeapsa prevăzută de legea este închisoarea de la 2 la 8 ani, îl fac să se întrebe dacă i-au fost aplicate într-adevăr dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sau nu.
De asemeni a fost criticată şi modalitatea de executare menţionându-se că nu există prejudiciu în cauză.
Analizând apelul formulat în raport cu actele dosarului instanţa a constatat următoarele: Recunoaşterea vinovăţiei are ca efect reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii cu o treime.
În speţa de faţă, prin aplicarea acestor dispoziţii noile limite de pedeapsă devin 1 an şi 4 luni până la 6 ani şi 8 luni, astfel că o pedeapsă de 2 ani închisoare se încadrează în aceste limite şi este legală. Pe baza celor stabilite de organul de urmărire penală şi de prima instanţă, confirmate şi de inculpat prin recunoaşterea făcută, se reţine că, în mod voit şi conştient acesta a efectuat demersuri pentru stabilirea unui sediu fictiv al societăţii comerciale pentru a se putea sustrage de la efectuarea controalelor comerciale.
Ţinând cont de acest lucru dar şi de faptul că nu are antecedente penale şi a recunoscut fapta, o pedeapsă de 2 ani închisoare este corespunzătoare, din punct de vedere al cuantumului, criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.
Instanţa de apel, a reţinut că nu poate fi de acord însă cu afirmaţia primei instanţe în sensul că inculpatul a prejudiciat bugetul de stat cu o sumă ce nu a putut fi cuantificată până în prezent deoarece, pe de o parte, organele fiscale nu s-au constituit părţi civile în cauză iar pe de altă parte infracţiunea dedusă judecăţii este una de pericol şi nu se află în concurs, în prezenta cauză, cu alte infracţiuni de evaziune fiscală de rezultat. Nimic nu împiedica organele financiare care aveau date despre posibile tranzacţii frauduloase cu alte societăţi comerciale să sesizeze organul de urmărire penală şi pentru alte infracţiuni de evaziune fiscală, comise în forma autoratului sau a complicităţii cu alte persoane.
Cum acest lucru nu s-a întâmplat iar fapta inculpatului a rămas doar o declarare fictivă de sediu, făcută, a adevărat, cu intenţia de a îngreuna verificările fiscale, executarea pedepsei în regim de detenţie apare prea aspră faţă de urmările efectiv produse. Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., instanţa a admis apelul formulat, a desfiinţat sentinţa în parte pe latură penală şi, rejudecând, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata prevederilor de la art. 82 C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, criticând decizia recurată pentru nelegalitate.
Reprezentantul parchetului a precizat oral în şedinţa publică din data de 11 decembrie 2013, că înţelege să invoce cazul de casare prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen, apreciind că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii, solicitând următoarele:
- admiterea recursului, casarea deciziei şi în rejudecare, pronunţarea unei decizii prin care, potrivit dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen. să i se pună în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin prisma cazului de casare invocat prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la omisiunea instanţei de apel de a face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., se constată că prin încheierea din data de 9 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 1114/104/2012, s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta deciziei penale nr. 338 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., dispoziţii potrivit cărora, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.
Cu privire la cea de-a doua critică, vizând neaplicarea dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen., potrivit cărora: „(...)În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (...), preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării (...)”, în speţa de faţă, în baza dispoziţiilor art. 83 C. pen., s-a omis a se atrage atenţia inculpatului asupra condiţiilor în care poate interveni revocarea suspendării condiţionate cu consecinţa executării în întregime a pedepsei ce nu se va contopi juridic.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o instituţie complementară menită să întregească posibilităţile pe care legea le dă instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecinţa unei condamnări, îşi păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligaţia impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare şi de a se abţine de la săvârşirea unei noi infracţiuni.
Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul „este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse”, în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei are caracterul juridic de „mijloc de individualizare a executării pedepsei” şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării.
Astfel, în literatura de specialitate, în mod constant, s-a apreciat că prin sintagma „executare în întregime a pedepsei” legiuitorul a avut în vedere executarea acesteia într-un loc de deţinere, infractorul este supus la executarea efectivă a pedepsei când, ca urmare a conduitei sale în cursul termenului de încercare, se constată că acesta nu s-a îndreptat şi că persistă în săvârşirea de infracţiuni, în acest caz intrând în acţiune garanţia prevăzută de lege pentru ipoteza în care suspendarea executării se dovedeşte nejustificată.
Acest tratament sever este consecinţa conduitei infractorului care în dispreţul încrederii ce i s-a acordat şi a posibilităţii ce i s-a oferit de a se îndrepta fără executarea pedepsei, a săvârşit din nou o infracţiune, găsindu-şi justificarea în starea de periculozitate a acestuia care recidivează în condiţiile arătate.
Aşadar, revocarea suspendării condiţionate intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespectarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de încercare, un asemenea comportament demonstrând că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat şi nu s-a reeducat. Drept consecinţă, pedeapsa suspendată devine executabilă.
Înalta Curte reţine că în speţa de faţă casarea deciziei este lipsită de relevanţă juridică, faţă de împrejurarea că inculpatul a fost prezent la instanţa de recurs, a fost asistat de către apărător ales, a precizat că are reprezentarea juridică a termenilor privind revocarea suspendării în caz de nerespectare a dispoziţiilor legale evocate anterior, de asemenea inculpatul a arătat că este în cunoştinţă de cauză cu privire la consecinţele ce decurg în cazul în care nu va respecta obligaţiile instituite de instanţă, scopul art. 83 C. pen. fiind atins, astfel că, instanţa de control judiciar priveşte acest motiv de recurs ca fiind unul formal şi fără a fi apt a conduce la casarea, chiar şi parţială a deciziei recurate.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 338 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat G.M.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 338 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat G.M.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3972/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3974/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
