ICCJ. Decizia nr. 491/2013. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.). Conflict de interese (art. 253 ind 1 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 491/2013

Dosar nr. 426/46/2012

Şedinţa publică din 12 februarie 2013

Asupra recursurilor penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 118/F din 27 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., art. 18¹ C. pen. şi art. 320¹ C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cea de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen.

S-a aplicat inculpatului amenda administrativă în cuantum de 1.000 lei şi s-a luat act că partea vătămată Consiliul Local al Comunei Băiculeşti nu s-a constituit parte civilă.

Conform art. 192 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească 830 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariul avocatului din oficiu avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că inculpatul în calitatea sa de primar, a emis Dispoziţia nr. 129 din 19 decembrie 2003 prin care a organizat controlul financiar preventiv şi, totodată a numit pe fiica sa S.I. să realizeze această activitate de control financiar preventiv, iar prin dispoziţia nr. 130 din 23 decembrie 2003 a dispus ca S.I. să beneficieze de un spor de 25% din salariul lunar brut pentru desfăşurarea activităţii de control financiar preventiv.

Prin dispoziţia nr. 130 din 23 decembrie 2003, acelaşi inculpat a hotărât ca S.I. să beneficieze de un spor de 25% din salariul brut lunar pentru „desfăşurarea activităţii de control financiar preventiv”.

Totodată, inculpatul B.G., prin dispoziţia nr. 271 din 19 august 2009 a reactualizat dispoziţia nr. 129 din 19 decembrie 2003 privind organizarea controlului financiar preventiv şi a numit-o din nou pe S.I. să exercite această activitate. La insistenţele organelor financiare de control, prin dispoziţia nr. 350 din 12 aprilie 2011 a numit cu desfăşurarea acestei activităţi o altă persoană şi anume pe numita B.L.

În cauză, cu privire la aceste aspecte, s-a cerut organelor financiare să efectueze o acţiune în verificare la Primăria comunei Băiculeşti, judeţul Argeş.

Cu ocazia unei verificări din partea organelor financiar, a rezultat din nota de constatate întocmită la 13 decembrie 2011, starea de incompatibilitate între B.G., în calitate de ordonator de credite şi S.I., persoană împuternicită cu exercitarea vizei de control financiar preventiv, fapt ce contravine O.G. nr. 119/1999, care la Anexa 8 (Cod specific de norme profesionale pentru persoanele care desfăşoară activitate de control financiar preventiv propriu), la lit. f) (incompatibilitate) prevede: „Nu pot fi desemnate pentru exercitarea controlului financiar preventiv propriu persoanele care sunt soţi sau rude de gradul I cu conducătorul entităţii publice pe lângă care urmează să exercite această activitate, precum şi acele persoane care pot să se afle într-o situaţie de conflict de, interese în legătură cu operaţiunile care-i sunt supuse spre avizare”.

În materialul întocmit se arată că S.I. a primit suma totală de 14.202 lei, reprezentând spor de 25% pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv.

S-a reţinut că, din acelaşi material precum şi din adresa nr. 21305 din 02 martie 2012 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Argeş rezultă că, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 august 2009, S.I. a încasat suma de 10.255 lei, iar pentru perioada 19 august 2009 - 12 aprilie 2011, a încasat, pentru desfăşurarea acestei activităţi suma de 3.947 lei.

S-a mai reţinut că, prin adresa nr. 4053 din 25 iunie 2012, Consiliul Local Băiculeşti a comunicat că nu se constituie parte civilă, întrucât nu a suferit nici un prejudiciu.

S-a mai reţinut că în faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut fapta comisă, susţinând în apărare că nu a avut încredere în alte persoane, iar în faţa instanţei, inculpatul a solicitat judecarea sa în procedură simplificată.

Sub aspectul încadrării juridice s-a reţinut că fapta comisă de inculpatul B.G. (care, în calitate de primar al comunei Băiculeşti, judeţul Argeş, a emis dispoziţiile nr. 129 din 19 decembrie 2003 şi 130 din 23 decembrie 2003, prin care a numit pe fiica sa S.I., cu exercitarea activităţii de control financiar preventiv în cadrul Primăriei comunei Băiculeşti, atribuindu-i şi sporul de 25%, încasând astfel suma de 10.225 lei) este lipsită în mod vădit de importanţă, în sensul art. 18¹ C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că fapta aceluiaşi inculpat, care, în calitate de primar, a emis dispoziţia nr. 271 din 19 august 2009, prin care a renumit pe fiica sa S.I. cu exercitarea activităţii de control financiar preventiv (efectele dispoziţiei încetând la 12 aprilie 2011), încasând în această perioadă suma de 3.947 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen., dar că este lipsită, în mod vădit de importanţă.

Constatând necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei prevăzută de art. 248 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., rezultată exclusiv din probele administrate la urmărire penală, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.

Instanţa de fond a apreciat şi reţinut că judecarea inculpatului în procedură simplificată nu exclude aplicarea dispoziţiilor art. 18¹ C. pen. pentru că, acestea din urmă, se referă la fapta săvârşită şi nu la infracţiune pentru a fi inaplicabilă.

Analizând gravitatea faptei săvârşite de inculpat, circumscrisă dispoziţiilor art. 248 C. pen. în formă continuată, Curtea a apreciat că activitatea inculpatului incriminată prin rechizitoriu este în mod vădit lipsită de importanţă.

În justificarea opiniei, Curtea a reamintit că această analiză se face prin raportare la criterii clar stabilite de legea penală şi anume atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege precum şi conţinutul ei concret care trebuie să fie lipsit în mod vădit de importanţă.

În acest sens, s-a reţinut că gradul de pericol social generat de această faptă este determinat de modul şi mijloacele de săvârşire, dar şi de împrejurările şi scopul comiterii acesteia, de urmarea produsă precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

S-a apreciat că, în cauză, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, dar şi împrejurările comiterii acesteia demonstrează ieşirea dintr-o situaţie limită şi anume lipsa de personal al primăriei comunei Băiculeşti, motiv pentru care periculozitatea încadrării numitei S.I. pe o funcţie de control financiar este lipsită de importanţă. În considerarea acestui fapt s-a reţinut că însăşi Primăria comunei Băiculeşti a comunicat instanţei de fond inexistenţa vreunui prejudiciu generat de fapta imputată inculpatului.

În legătură cu persoana inculpatului instanţa de fond a reţinut că acesta nu a mai fost condamnat, inexistenţa antecedentelor penale demonstrând lipsa de periculozitate a inculpatului, în sensul art. 18¹ C. pen. S-a avut în vedere conduita bună a inculpatului, în societate, care rezultă din profesia pe care a exercitat-o, aceea de preot, din faptul că inculpatul preţuieşte valorile creştine şi promovează valorile morale şi civile, că a slujit cu abnegaţie în parohia încredinţată, ajutând enoriaşii prin acte de caritate şi sociale, că este tolerant şi conciliant.

Cu privire la fapta încriminată prin dispoziţiile art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen., instanţa de fond a mai reţinut că parchetul nu a demonstrat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mai sus, lipind probele în acest sens.

Cum în condiţiile date, judecarea în procedura simplificată nu permite disocierea cercetării judecătoreşti, o infracţiune să fie judecată în procedura comună pentru care nu s-a demonstrat întrunirea elementelor constitutive ale faptei, iar alta, în procedura reglementată de art. 320¹ alin. (1) C. proc. pen., pentru care probatoriul confirmă săvârşirea faptei, instanţa de fond a apreciat şi reţinut că nu are alternativa achitării inculpatului pentru alte temeiuri decât pentru cel prevăzut de art. 10 lit. b¹) C. proc. pen.

S-a apreciat de către instanţa de fond că, nefiind dovedită întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen. de către acuzare, sub aspectul laturii subiective, nu se poate dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru că procedura simplificată exclude aplicarea acestui temei.

În opinia Curţii, singura soluţie care se impunea pentru infracţiunea de mai sus a fost aceea de constatare, ca lipsită de importanţă, a faptei de abuz în serviciu contra intereselor publice.

În legătură cu infracţiunea de conflict de interese, Curtea, a relevat lipsa de periculozitate a faptei săvârşite de inculpat, argumentele expuse pe larg pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în formă continuată, fiind valabile şi pentru această infracţiune.

Instanţa de fond a reţinut că în speţă realizarea unui folos material pentru o altă persoană, în sensul dispoziţiilor art. 253¹ C. pen., s-a concretizat prin obţinerea de către aceasta din urmă a unui loc de muncă care constituie sursă de venituri.

Pe această idee, Primăria comunei Băiculeşti a comunicat inexistenţa prejudiciului, arătând că oricum S.I. ar fi trebuit să obţină salariu pentru munca prestată, însă pentru considerentele expuse anterior, s-a apreciat că fapta inculpatului circumscrisă dispoziţiilor art. 253¹ C. pen. este lipsită în mod vădit de importanţă, fiind aplicabile astfel dispoziţiile art. 18¹ C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti precum şi inculpatul B.G. formulându-se critici de nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

Parchetul a criticat sentinţa penală recurată sub aspectul greşitei achitări a inculpatului, învederând că faptele săvârşite prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi se impune condamnarea acestuia pentru cele două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată.

S-a mai învederat că inculpatul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. recunoscând faptele aşa cum au fost expuse în rechizitoriu fără a solicita alte probe faţă de cele administrate în faza de urmărire penală.

Raportat la situaţia de fapt reţinută s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a considerat că faptele săvârşite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni deşi prin conţinutul lor concret acestea nu sunt lipsite în mod vădit de importanţă.

În temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei penale atacate şi rejudecând să se dispună condamnarea inculpatului pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen. şi conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen.

Criticile inculpatului B.G., circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹, 17 C. proc. pen. vizează, pe de o parte, cuantumul cheltuielilor judiciare pe care acesta trebuie să le achite statului şi cuantumul onorariului avocatului desemnat din oficiu, iar pe de altă parte, cuantumul prea mare al amenzii administrative stabilit de instanţa de fond.

Recurentul a învederat că prin dispozitivul hotărârii atacate a fost obligat să achite suma de 830 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat pentru ca apoi, să menţioneze că, suma de 200 lei, reprezentând onorariul avocatului din oficiu, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei. În aceste condiţii, nu se cunoaşte care este suma pe care trebuie să o achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare: 830 lei, 630 lei sau 1030 lei.

A susţinut că, suma pe care instanţa trebuia să o stabilească cu titlu de cheltuieli judiciare către stat era suma de 630 lei, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 192, alin. (6) C. proc. pen., „cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina statului.” În lipsa unui dispozitiv clar în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare pe care trebuie să le achite statului, este posibil ca, să fie executat silit pentru o sumă mai mare decât cea pe care o datorează sau, din contră, în situaţia în care va achita o sumă mai mică, condiţiile privitoare la reabilitarea sa să nu fie îndeplinite.

A apreciat că, instanţa a făcut o greşită aplicare a legii şi nu trebuia să îl oblige şi la plata onorariului apărătorului din oficiu, pentru că acesta se suportă, în toate cazurile, de către Ministerul Justiţiei.

Pe de altă parte, a susţinut că dispoziţiile art. 18¹, alin. (3) C. pen., prevăd că, „în cazul faptelor prevăzute în prezentul articol (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) procurorul sau instanţa, poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 C. pen.”.

Sancţiunea administrativă ce i s-a aplicat este prea mare, faţă de aspectul că a recunoscut săvârşirea faptelor, a avut o atitudine cooperantă cu organele judiciare.

A solicitat aplicarea unei sancţiuni mai blânde cum ar fi mustrarea sau o amendă într-un cuantum mai mic.

Recursul parchetului este fondat.

Recursul inculpatului este nefondat.

Examinând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele de recurs formulate de parchet sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta:

Prin sentinţa penală atacată, aşa cum s-a arătat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b¹)C. proc. pen., art. 18¹ C. proc. pen. şi art. 320¹ C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată, prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cea de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen., fiindu-i aplicată inculpatului amenda administrativă în cuantum de 1000 lei.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, la împrejurările comiterii faptelor, la consecinţele juridice produse de acestea se apreciază contrar celor reţinute de instanţa de fond, că faptele săvârşite de către inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind vorba de o atingere minimă adusă uneia din valorile apărate de lege. Inculpatul a săvârşit fapte care aduc atingere unor activităţi de interes public şi care prin conţinutul lor concret nu sunt lipsite, în mod vădit, de importanţă ci, din contră, prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social adică să fie periculoasă pentru societate.

Astfel, în dispoziţia din art. 18 C. pen. se prevede că, în înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală (art. 1 C. pen.) şi pentru a cărei sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse. Fapta aduce atingere valorilor sociale atunci când vatămă efectiv sau când pune în pericol aceste valori, creând posibilitatea producerii unor urmări dăunătoare pentru ele.

Pericolul social se exprimă, de asemenea, în starea de nelinişte şi insecuritate socială pe care fapta o creează prin caracterul său de violenţă, de fraudă sau de indisciplină socială. Pericolul creat prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală este un pericol social, caracter decurgând din natura valorilor vătămate sau periclitate.

De asemenea, ca trăsătură a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, o anumită gravitate specifică infracţiunii ca ilicit penal, care o distinge de alte forme de ilicit juridic. Deşi dispoziţia din art. 18 C. pen. nu precizează, este unanim admis în teoria dreptului penal şi recunoscut chiar de legiuitor în alte dispoziţii (art. 18¹ C. pen.) că ceea ce caracterizează infracţiunea nu este pericolul social în general (pe care îl pot prezenta şi alte forme de ilicit) ci un anume grad de pericol social, care deosebeşte calitativ infracţiunea de ilicitul extrapenal.

Fiind dependent de însemnătatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social este variabil de la o infracţiune la alta.

În fine, pericolul social al faptei constituie o trăsătură a infracţiunii numai dacă, prin gradul ridicat pe care îl prezintă face necesară sancţionarea penală a faptei, adică aplicarea unei pedepse. Necesitatea sancţionării penale a faptei este apreciată de legiuitor în momentul adoptării legii penale şi se exprimă în pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă, dar ea trebuie să fie apreciată şi de organele judiciare cât priveşte fapta concretă.

Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat in concreto de organele judiciare penale ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce în condiţiile concrete ale săvârşirii faptei, de împrejurările acesteia, de persoana făptuitorului.

Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la o faptă concretă la alta. Evaluarea lui este importantă, pe de o parte, pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce la inexistenţa acesteia, iar pe de altă parte, pentru că în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul dintre criteriile prevăzute de lege.

În raport de toate aspectele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că faptele comise de inculpat prezintă pericolul special specific infracţiunilor săvârşite aşa cum sunt reţinute în rechizitoriu, având în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, scopul urmărit, împrejurările în care faptele au fost comise, precum şi persoana şi conduita inculpatului.

De menţionat că inculpatul cunoştea existenţa stării de incompatibilitate şi, aşa cum rezultă şi din declaraţia acestuia, (f. 17 dos. u.p. ) înainte de dispoziţia nr. 271 din 19 august 2009, i se ceruse de către Prefectura Argeş să o schimbe pe fiica sa din funcţia ce implica exercitarea activităţii de control financiar preventiv, însă a refuzat.

Cu ocazia judecării cauzei la instanţa de fond inculpatul a arătat că înţelege să beneficieze de prevederile art. 320¹ C. proc. pen. recunoscând faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

În considerarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond a procedat la audierea inculpatului şi după acordarea cuvântului procurorului şi celorlalte părţi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi apoi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. şi art. 18¹ C. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cea de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. şi aplicarea sancţiunii administrative în cuantum de 1000 lei.

În raport de soluţia pronunţată în cauză, de considerentele arătate în precedent referitoare la aprecierea dată în prezenta cauză gradului de pericol social al faptelor săvârşite de inculpatul B.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen.

În acest context, reţinând cererea inculpatului de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., în sensul ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va soluţiona latura penală a cauzei verificând dacă, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Examinând probele administrate în faza de urmărire penală respectiv: plângerea penală formulată de către A.M., nota de constatare din 13 decembrie 2011 întocmită de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Argeş, adresa din 2 martie 2012 a D.G.F.P. a judeţului Argeş, dispoziţia nr. 129 din 19 decembrie 2003, dispoziţia nr. 130 din 23 decembrie 2003, dispoziţia nr. 271 din 19 august 2009, dispoziţia nr. 349 din 12 aprilie 2011 şi dispoziţia nr. 350 din 12 aprilie 2011 toate emise de primarul comunei Băiculeşti, judeţul Argeş, fişa postului numitei S.I., carnetul de muncă în copie privind pe S.I., declaraţia numitei S.I., declaraţiile martorilor S.I., J.C., A.M., O.Ş.C. toate coroborate cu declaraţiile inculpatului date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată conform art. 320¹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că faptele inculpatului, aşa cum au fost reţinute în expozitivul rechizitoriului, sunt stabilite existând suficiente date cu privire la persoana sa care permit stabilirea unei pedepse.

În drept, fapta comisă de inculpatul B.G. care în calitate de primar al comunei Băiculeşti, judeţul Argeş a emis dispoziţia nr. 129 din 19 decembrie 2003 şi nr. 130 din 23 decembrie 2003 prin care a numit pe fiica sa S.I. cu exercitarea activităţii de control financiar preventiv în cadrul Primăriei comunei Băiculeşti, atribuindu-i şi sporul de 25% încasând astfel suma de 10.255 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat care, în calitate de primar, a emis dispoziţia nr. 271 din 19 august 2009 prin care o numeşte din nou pe fiica sa S.I. cu exercitarea activităţii de control financiar preventiv încasând în această perioadă suma de 3947 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen.

Legat de această din urmă încadrare juridică, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite şi dispoziţiile art. 7 din CEDO privind principiul legalităţii incriminării pedepselor în sensul accesibilităţii, previzibilităţii şi predictibilităţii normei penale referitoare la conflictul de interese.

Aceste norme sunt suficient de clare, precise şi totodată previzibile (în acest sens, cauza CEDO, Secţia a 3-a, Decizia Delbos şi alţii contra Franţa, 16 septembrie 2004).

Întrucât faptele au fost săvârşite de inculpat înainte ca acesta să fi fost judecat ori condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, în cauză se va face aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi 34 C. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei ce se va aplica inculpatului instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepselor inculpatului pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar şi de faptul că inculpatul nu se află la prima încălcare a legii penale aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar (f.2 u.p.) fiind sancţionat administrativ în două rânduri şi anume pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, fals intelectual şi uz de fals (în calitate de primar) respectiv loviri şi alte violenţe.

Pentru ca pedeapsa să-şi realizeze funcţiile şi scopul, definite de legiuitor în art. 52 C. pen. aceasta trebuie să corespundă sub aspectul duratei şi naturii sale (privativă sau neprivativă de libertate, executabilă sau nu) gravităţii faptei comise, potenţialului de pericol social pe care în mod real îl prezintă persoana infractorului, dar şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Ţinând seama de aceste criterii urmează a se aplica inculpatului o pedeapsă într-un cuantum suficient şi proporţional cu scopul pedepsei aşa cum este reglementat de art. 52 C. pen.

Referitor la modalitatea de executare apreciază că scopul pedepsei ce se va aplica inculpatului poate fi atins chiar fără executarea efectivă a acesteia, sens în care urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. stabilind un termen de încercare conform art. 82 C. pen.

Totodată, urmează a interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă accesorie şi a face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. în sensul suspendării executării acestei pedepse accesorii.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face următoarele precizări:

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este o pedeapsă restrictivă de drepturi care constă într-o interzicere temporară a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului ca un compliment sau adaos la pedeapsa închisorii aplicată acestuia. Este o privare relativă care priveşte numai exerciţiul, nu şi capacitatea de a dobândi un astfel de drept şi temporară fiindcă nu este niciodată definitivă, ci numai limitată în timp.

Interzicerea unor drepturi este, în acelaşi timp, o pedeapsă determinată, legea prevăzând exact drepturile al căror exerciţiu poate fi interzis, instanţa de judecată urmând să determine concret dreptul sau drepturile pe care le interzice condamnatului şi durata exactă a interzicerii.

În cazul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii (art. 64 lit. c) C. pen.) interzicerea este limitată la situaţiile în care condamnatul s-a folosit de funcţia sau profesia sa pentru a săvârşi infracţiunea, deci când a exercitat incorect sau abuziv atribuţiile, comiţând o infracţiune. Cel decăzut din acest drept nu poate fi încadrat din nou sau nu mai poate continua să exercite funcţia sau profesia în exercitarea căreia a comis infracţiunea.

Condiţii de aplicare a pedepsei complementare sunt prevăzute în art. 65 C. pen.

Ca modalitate de aplicare interzicerea unor drepturi poate fi obligatorie sau facultativă. Aplicarea ei este obligatorie atunci când este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Legea prevede pentru anumite infracţiuni, pe lângă pedeapsa închisorii şi pedeapsa interzicerii unor drepturi.

În aceste cazuri, instanţa este obligată să aplice şi interzicerea unor drepturi, necesitatea acesteia fiind apreciată de legiuitor.

De asemenea, întrucât legea prevede că interzicerea unor drepturi poate fi aplicată pe o durată de la 1 la 10 ani instanţa este obligată să determine concret durata pedepsei aplicate.

În speţă, însă, pentru infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. legea prevede în mod obligatoriu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă.

Astfel, aplicarea facultativă a pedepsei interzicerii unor drepturi apare ca un mijloc de individualizare a pedepsei de către instanţa de judecată ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi de persoana infractorului, pe când aplicarea obligatorie a pedepsei complementare este impusă de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen.

În timp ce dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. pen. prevăd că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată numai dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că această condiţie (arătată la alin. (1)) cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită şi în cazul în care aplicarea pedepsei prevăzute în acel alineat este obligatorie. Această din urmă dispoziţie îşi găseşte aplicabilitatea în cazul tuturor infracţiunilor pentru care legea prevede în mod obligatoriu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi fără a-i arăta cuantumul, aprecierea şi stabilirea acestuia fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.

În cazul infracţiunii prevăzută de art. 253¹ C. pen. textul impune instanţei de judecată deopotrivă obligaţia de a aplica inculpatului pedeapsa complementară expres prevăzută de textul de lege menţionat anume interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică precum şi durata acesteia respectiv durata maximă, fără a lăsa instanţei facultatea de a aprecia cuantumul acesteia (de la 1 la 10 ani).

Aşa fiind, urmează a aplica inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală si pentru cauze cu minori şi de familie.

Văzând dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. urmează a obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, cheltuieli ocazionate de judecarea recursului formulat de acesta împotriva deciziei penale menţionate.

Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului declarat de Parchet împotriva aceleiaşi decizii vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală si pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen. condamnă pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În baza art. 253¹ C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (1) şi (7) C. proc. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de primar prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 10 ani.

În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. contopeşte pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul B.G. să execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de primar prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 10 ani.

În baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

Interzice inculpatului B.G. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi în baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 480/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 502/2013. Penal. Trafic internaţional de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 491/2013. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.). Conflict de interese (art. 253 ind 1 C.p.). Recurs