ICCJ. Decizia nr. 73/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 73/2013
Dosar nr. 14210/83/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 11 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă în principiu şi în fond cererea de revizuire formulată de revizuentul L.I., împotriva sentinţei penale nr. 618/2007 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 1679/83/2007.
S-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 618 din 2007, revizuentul a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o durată de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174, art. 175 lit. c) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe inculpatul L.I. a declarat apel, Curtea de Apel Oradea prin decizia penală nr. 23/A/2008, admiţând apelul formulat şi rejudecând, a desfiinţat în parte sentinţa atacată în sensul că, a limitat conţinutul pedepselor accesorii şi pedepsei complementare la dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza II b), d), e) C. pen., menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii inculpatul nu a declarat recurs astfel căi hotărârea de condamnare la 20 ani închisoare a rămas definitivă.
Tribunalul Satu-Mare, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de revizuire, a reţinut faptul că motivele pe care revizuentul îşi întemeiază cererea de revizuire, şi anume, nemulţumiri legate de dozarea pedepsei, de schimbarea încadrării juridice a faptei (care de altfel, a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, putând constitui în ceea ce-l priveşte pe inculpat temei pentru promovarea tuturor căilor de atac) nu se încadrează în niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 11 din 17 ianuarie 2011 a declarat apel revizuentul solicitând desfiinţarea acesteia şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost iniţial formulată arătând că, în prezent există împrejurări noi, care nu au fost cunoscute de instanţe la vremea soluţionării cauzei, în primul ciclu procesual, respectiv împrejurarea că cele două minore nu sunt fiicele sale.
Prin decizia penală nr. 35/A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul arătând că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de revizuire formulată de către condamnat pe considerentul că motivele pe care acesta şi-a întemeiat cererea, nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen., revizuentul manifestându-şi nemulţumirea cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi încadrarea juridică a infracţiunii reţinută în sarcina sa, aspecte care nu pot constitui ipoteze ce pot sta la baza soluţionării unei cereri de revizuire.
Împotriva acestei decizii, în termenul legal a declarat recurs revizuentul L.I., arătând că au fost descoperite împrejurări noi necunoscute de instanţa de fond la data soluţionării cauzei, respectiv faptul că cele două minore nu sunt fiicele sale.
Examinând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum este prevăzut de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se pot înlătura erori judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Pentru a solicita revizuirea în baza art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele sau împrejurările noi invocate trebuie să fi fost necunoscute de către instanţă la judecarea cauzei, iar acestea singure sau coroborate cu celelalte probe din dosar, să ducă la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare atacată.
Astfel, este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se fi descoperit elemente noi, de natură a influenţa stabilirea staţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că pe baza acestora se ajunge la o soluţie diametral opusă (achitare în loc de condamnare), înlăturându-se pe această cale eroarea judiciară existentă în hotărârea rămasă definitivă.
În speţă, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de condamnat nu reprezintă fapte noi de natură a influenţa starea de fapt sau vinovăţia acestuia, iar aspectele legate de încadrarea juridică a faptei şi dozarea pedepsei nu se circumscriu cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., neputând face obiectul unei verificări în calea extraordinară de atac a revizuirii.
Aşa fiind, recursul este nefondat şi va fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul L.I. împotriva deciziei penale nr. 35/A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din forajul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 917/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 72/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
