ICCJ. Decizia nr. 71/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 71/2013
Dosar nr. 6655/120/2011
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 898/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că, SC P.I. SRL Potlogi a fost înfiinţată în anul 2004, având ca obiect de activitate principal construcţii de clădiri şi lucrări de geniu, administrator fiind numit A.I.
În cadrul unui control operativ finalizat la data de 8 mai 2008 la SC P.I. SRL Potlogi, inspectori ai Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa, au verificat perioada ianuarie 2004-martie 2008, constatând că în intervalul cuprins între 1 ianuarie 2005 şi 14 februarie 2005, reprezentantul acestei societăţi nu a înregistrat în evidenţele contabile 98 de facturi fiscale emise pentru livrări de pâine către mai multe persoane juridice, consecinţa fiind că taxele şi impozitele datorate bugetului consolidat al statului colectate aferente acestor facturi, nu au fost declarate organelor fiscale, nefiind plătite către buget.
În acelaşi timp, inspectorii fiscali au stabilit că reprezentantul societăţii nu a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 5 facturi fiscale pentru activităţi de prestări servicii, urmarea fiind reducerea taxelor şi impozitelor datorate bugetului statului.
S-a constatat, de asemenea, lipsa din evidenţa contabilă a societăţii a unui număr de 47 de facturi fiscale, situaţie în care s-a procedat la estimarea bazei de impunere a acestora, în conformitate cu prevederile C. proc. fisc.
În urma controlului s-a concluzionat că prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a tuturor facturilor emise de către SC P.I. SRL Potlogi, administratorul său s-a sustras de la plata TVA în sumă de 471.827 RON şi a impozitului pe profit suplimentar în sumă de 689.979 RON, în total 1.161.806 RON.
În cauză a fost dispusă şi efectuată o expertiză contabilă prin care s-a concluzionat că cele 5 facturi fiscale pentru prestări servicii emise de către SC P.I. SRL Potlogi, au fost înregistrate în evidenţele contabile ale acesteia, fiind identificate în jurnalul de vânzări aferent lunii octombrie 2005, împrejurare în care sumele reţinute de către inspectori ca taxe şi impozite pentru ele, nu sunt datorate.
Pe de altă parte, expertul a evidenţiat faptul că cele 98 de facturi fiscale emise de aceiaşi societate pentru livrări de pâine către persoane juridice, în perioada 1 februarie-14 februarie 2005, nu au fost înregistrate, consecinţa fiind că taxa pe valoarea adăugată colectată în sumă de 783 RON nu a fost declarată organelor fiscale, nefiind înregistrat nici impozitul pe profit aferent în exerciţiul financiar al anului 2005, precum şi că prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a tuturor operaţiunilor comerciale efectuate, SC P.I. SRL Potlogi nu a raportat următoarele obligaţii financiare datorate bugetului consolidat al statului: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 435.120 RON şi impozitul pe profit în sumă de 659.068 RON, în total 1.094.188 RON, diferenţele faţă de sumele menţionate în raportul de inspecţie fiscală fiind reprezentate de cele aferente celor 5 facturi fiscale care au fost identificate în jurnalul de vânzări aferent lunii octombrie 2005.
Expertul contabil a apreciat că răspunderea pentru neraportarea obligaţiilor fiscale menţionate dar şi pentru neplata acestora către bugetul consolidat al statului la termenele scadente, revine administratorului societăţii, A.I., lucrarea întocmită nefiind contestată nici de către acesta, nici de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
În actul de sesizare a instanţei s-a mai arătat că prin sentinţa nr. 256 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă pentru SC P.I. SRL Potlogi, administratorul acesteia A.I., fiind obligat în solidar cu asociatul său A.N.M. la plata sumei de 1.831.910,98 RON pentru acoperirea pasivului societăţii.
Prin procesele-verbale din 9 octombrie şi 10 decembrie 2009 a fost instituit sechestru asupra bunurilor aparţinând lui A.I. şi A.N.M.
Procurorul a stabilit astfel că faptele învinuitului A.I. de a nu evidenţia în contabilitatea SC P.I. SRL Potlogi a unui număr de 98 de facturi fiscale, cu consecinţa deducerii nelegale a TVA şi neplăţii impozitului pe profit, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Învinuitul nu a recunoscut săvârşirea faptei arătând că răspunzătoare de efectuarea înscrierilor în evidenţele contabile este persoana pe care a angajat-o în calitate de contabil, susţinere care nu a fost primită de către procuror în considerarea ideii că P.D.L. a procedat la înregistrarea tuturor facturilor care i-au fost predate.
Cele 98 de facturi identificate ca nefiind înregistrate, de către inspectorii fiscali şi expertul contabil desemnat, reprezintă documente care nu au fost predate contabilului de către administratorul societăţii pentru a fi menţionate în actele contabile.
Ulterior înregistrării dosarului pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa s-a constituit parte civilă cu suma de 1.813.910,98 RON, la care a specificat că se adaugă obligaţii fiscale accesorii, calculate până la data acoperirii integrale a prejudiciului, înglobarea majorărilor de întârziere în sfera pagubei fiind justificată pfrn natura lor dublă, atât sancţionatorii, cât şi reparatorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 119 şi urm. C. proc. fisc.
Prin aceeaşi cerere, partea civilă a solicitat instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului sumei menţionată mai sus, în vederea executării silite a acestuia.
La solicitarea instanţei de fond, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a înaintat adresa Administraţiei Finanţelor Publice Titu din 9 ianuarie 2012 privind componenţa sumei cu care s-a constituit parte civilă şi care reprezintă valoarea totală a creanţei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa în baza sentinţei nr. 256 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ la 5 iunie 2009 în Dosarul nr. 5000/120/2008.
Anterior citirii actului de sesizare, inculpatul a precizat că înţelege să se prevaleze de procedura simplificată de judecată instituită prin dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi că este de acord să achite prejudiciul cauzat bugetului de stat prin fapta pe care a comis-o.
La termenul din 6 aprilie 2012, după audierea inculpatului potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., procurorul de şedinţă a solicitat extinderea acţiunii penale şi pentru alte acte materiale care formează conţinutul aceleiaşi infracţiuni prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru care acesta a fost trimis în judecată, invocând dispoziţiile art. 335 alin. (1) C. proc. pen., constând în lipsa din evidenţa contabilă a SC P.I. SRL Potlogi a unui număr de 47 de facturi fiscale, având drept consecinţă sustragerea de la plata TVA aferent şi înregistrarea unui profit suplimentar.
Tribunalul a respins cererea apreciind că nu este compatibilă, prin conţinutul său, cu procedura prevăzută de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. potrivit căreia inculpatul a solicitat să fie judecat, vizând recunoaşterea integrală a faptei comisă, în forma în care ea a fost reţinută în cuprinsul actului de sesizare a instanţei.
La acelaşi termen de judecată, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile care a fost completată ulterior cu un supliment de expertiză, expertul F.S. reţinând în esenţă că de la data de 25 aprilie 2005 (data scadenţei obligaţiilor datorate de către inculpat bugetului de stat, TVA şi impozit pe0 profit) până la data întocmirii raportului, prejudiciul cauzat bugetului de stat, pentru care inculpatul urmează să răspundă se compune din suma de 1.423 RON, pentru care acesta datorează până la data de 11 mai 2012 majorări de întârziere (dobânzi) în sumă de 2.946 RON şi penalităţi în sumă de 213 RON, calculate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 republicată, debitul total datorat fiind la 11 mai 2012 de 4.582 RON diferenţa în sumă de 157 RON, faţă de suma comunicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, reprezentând majorări de întârziere calculate în mod eronat pentru perioada 25 martie 2005-25 aprilie 2005.
În baza documentelor existente la dosar, declaraţiilor martorilor şi ale inculpatului precum şi a raportului de expertiză şi a suplimentului de expertiză efectuate în cauză, instanţa de fond a apreciat că valoarea reală a prejudiciului cauzat bugetului de stat este de 4.582 RON, astfel cum a fost stabili în raportul de expertiză contabilă, apreciind că organul fiscal a calculat majorări de întârziere şi pentru perioada 25 martie 2005-25 aprilie 2005, perioadă care se situează în afara datei de la care obligaţiile deveneau scadente.
Inculpatul a făcut dovada că a achitat în integralitate cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat prin fapta pe care a comis-o şi pe care a recunoscut-o, în sumă de 4.582 RON, anexând dosarului ordinele de plată emise de către R.Bank, Agenţia Titu, la 1 iunie 2012.
Faţă de starea de fapt reţinută şi probele existente la dosar, instanţa de fond a constatat că fapta comisă de către inculpat este prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 ca infracţiune şi apare comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei directe [art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen.], însă aceasta nu prezintă în concret pericolul social caracteristic al unei infracţiuni, în sensul dispoziţiilor art. 18 C. pen.
În aprecierea gradului de pericol social, instanţa de fond a arătat că, deşi aparent este vorba despre un număr relativ mare de facturi fiscale aferente livrării unor cantităţi de pâine mai multor persoane juridice, valoarea lor nu se ridică la o sumă apreciabilă, fapta a fost comisă în urmă cu 7 ani, intervalul de timp scurs fiind de natură să conducă la estomparea importanţei sale, modul de a proceda al inculpatului putând fi şi rezultatul unei cunoaşteri insuficiente a unor mecanisme care ţin de specificul domeniului fiscal şi al unei insuficiente conştientizări a regulilor pe care le implică funcţionarea în condiţiile legii a unei societăţi comerciale.
La toate acestea s-a adăugat şi faptul că inculpatul s-a prezentat aproape la toate termenele în instanţă şi a recunoscut săvârşirea faptei, manifestând o atitudine de regret şi dovedind că a conştientizat că alta ar fi trebuit să fie atitudinea sa faţă de obligaţiile pe care societatea al cărei administrator a fost le avea faţă de bugetul de stat.
S-a mai apreciat şi caracterizarea care i-a fost întocmită de către profesor C.N., primarul comunei Potlogi care îl prezintă pe inculpat ca pe un cetăţean responsabil, respectuos, muncitor, echilibrat, cu o capacitate bună de relaţionare, serios, onorabil, fără abateri de la normele de convieţuire socială.
Prin prisma tuturor celor expuse, prin sentinţa penală nr. 204 din 12 iunie 2012, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., Tribunalul l-a achitat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41, alin. (2) C. pen., iar în baza dispoziţiilor art. 91 lit. c) C. pen. a aplicat acestuia o amendă administrativă în sumă de 1.000 RON.
S-a apreciat că şi în acest mod, realizând că procedând în sensul reţinut în cuprinsul rechizitoriului, a înfrânt dispoziţiile legii penale (cuprinse într-o lege specială) inculpatul nu va mai intra în conflict cu legea penală în general sau cu normele de convieţuire socială, respectând şi în acelaşi timp protejând valorile sociale pe care ele le ocrotesc.
Tribunalul nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a IlI-a din Legea nr. 241/2005, având în vedere că achitarea cuantumului prejudiciului cauzat bugetului de stat s-a făcut de către inculpat cu încălcarea momentului până la care putea fi beneficiarul acestor dispoziţii, (primul termen de judecată) textul invocat nedistingând sub aspectul motivului pentru care termenul a fost depăşit (chiar dacă c/valoarea acestuia, reţinută în actul de sesizare a instanţei a fost stabilită în mod eronat, fiind majorată artificial).
S-a constatat că inculpatul a achitat integral suma datorată bugetului de stat, reprezentând TVA, impozit pe profit şi dobânzile şi penalităţile de întârziere până la data plăţii, urmare a neînregistrarii în evidenţele fiscale ale SC P.I. SRL Poltogi a unui număr de 98 de facturi fiscale, în perioada 1 februarie-14 februarie 2005, în sumă de 4.582 RON.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, privind obligarea inculpatului la plata diferenţei de 1.809.328,98 RON câtre bugetul de stat, care excede contravalorii prejudiciului cauzat de către acesta prin fapta comisă.
În calitate de administrator al SC P.I. SRL Poltogi, A.I. a fost obligat în solidar cu A.N.M. la plata către bugetul de stat a sumei de 1.831.910,98 RON prin sentinţa nr. 256 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ la 5 iunie 2009, (de închidere a procedurii insolvenţei) în Dosarul nr. 5000/120/2008, pentru acoperirea căreia organele de executare silită ale Administraţiei Finanţelor Publice Titu au declanşat împotriva sa executarea silită.
Prima instanţă a respins cererea formulată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa privind instituirea sechestrului asigurător asupra casei de locuit şi a terenului intravilan în suprafaţă de 2470,68 mp având categoria curţi-construcţii situate pe raza comunei P., judeţul Dâmboviţa, aparţinând inculpatului, aceasta apărând lipsită de interes faţă de acoperirea integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat, urmare a faptei comise.
În acelaşi timp, tribunalul a observat că pe rolul Judecătoriei Răcari se află înregistrat Dosarul nr. 1730/284/2010, având ca obiect cererea de chemare în judecată a pârâţilor A.N.M., A.V.R., A.V.I. şi I.E., formulată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa prin reprezentanţii săi legali, având ca obiect stabilirea din bunurile comune mobile şi imobile, a cotei părţi aparţinând debitorilor lor, A.N.M. şi A.V.I., cărora Ie-a fost atrasă răspunderea patrimonială, în calitate de administratori statutari ai SC P.I. SRL Poltogi-Româneşti prin sentinţa nr. 256/2009 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 5000/120/2008 pentru acoperirea sumei de 1.831.910,98 RON reprezentând pasivul social stabilit prin tabelul definitiv al creanţelor, printre care figurează şi casa de locuit în suprafaţă construită de 231 mp şi terenul intravilan în suprafaţă de 2.470,68 mp, categoria curţi-construcţii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (incluzându-le şi pe cele aferente fazei urmăririi penale).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia, iar pe fond, admiterea cererii de constituire ca parte civila pentru suma de 1.813.910,98 RON.
Critica Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a vizat refuzul instanţei de fond de a obliga inculpatul la plata diferenţei de 1.809.328.98 RON către bugetul de stat, faptul că în sfera prejudiciului nu au fost înglobate şi majorările de întârziere conform art. 119 şi urm. C. proc. fisc. şi respingerea cererii privind instituirea măsurilor asigurătorii pornindu-se de la concluzia eronată că inculpatul a achitat în întregime contra valoarea prejudiciului.
Faţă de criticile formulate, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 131 din 12 septembrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat.
În motivarea soluţiei, instanţa de prim control judiciar a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpat.
A mai arătat că prima instanţă de judecată a realizat o corectă apreciere a tuturor criteriilor cerute de art. 52 C. pen., prin prisma situaţiei şi a împrejurărilor concrete în care a avut loc comiterea faptei, dar şi a conduitei intimatului inculpat atât înainte cât şi după epuizarea faptei, precum şi a circumstanţelor sale de ordin personal, constând în lipsa antecedentelor penale, conduita procesuală sinceră.
A mai arătat că instanţa de fond a apreciat în mod corect că fapta comisă de inculpatul intimat, în raport de criteriile definite în art. 181 alin. (2) C. pen. care sunt pe deplin incidente în speţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, producându-se o atingere minimă valorilor apărate de lege prin modul şi împrejurările în care fapta a fost comisă şi în raport de persoana autorului acesteia.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, curtea a apreciat că instanţa de fond în mod corect a obligat inculpatul la plata sumei de 4.582 lei având în vedere faptul că actul de sesizare al instanţei a vizat numai cele 98 facturi fiscale emise de către societate în perioada 1 februarie-14 februarie 2005 fără a se face referire la alte operaţiuni comerciale generatoare de obligaţii fiscale neînregistrate de către societatea comercială al cărei administrator era acesta.
În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic a procedat instanţa de fond atunci când a apreciat că este necesară completarea probatoriului pentru stabilirea completă a limitelor sesizării sale prin administrarea unui supliment de expertiză contabilă în vederea determinării exacte a contravalorii prejudiciului cauzat prin fapta comisă de către inculpat, chiar dacă acesta a înţeles să uzeze de procedura specială prevăzută de art. 3201 C. proc. pen.
Prin suplimentul la raportul de expertiză contabilă efectuată în cursul urmării penale, s-a stabilit că prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a SC P.I. SRL a celor 98 facturi fiscale s-a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 4.582 RON, la data de 11 mai 2012, din care 1.423 RON, reprezintă prejudiciu efectiv, 2.946 RON, majorări de întârziere şi 213 RON, penalităţi.
Prin urmare, Curtea a constatat că obiectul sesizării instanţei se limitează la suma menţionată anterior, celelalte sume menţionate în cererea de constituire de parte civilă formulată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa fiind rezultatul unor acţiuni care nu fac obiectul sesizării, rechizitoriul parchetului vizând doar comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 ca urmare a neînregistrării în evidenţele contabile a facturilor menţionate anterior.
S-a mai constata că în cursul judecăţii în fond a cauzei, potrivit ordinelor de plată depuse în faţa primei instanţe, intimatul inculpat a achitat în totalitate prejudiciul în sumă de 4.582 RON, aşa cum acesta a fost determinat prin suplimentul de expertiză efectuat.
Aşadar, prin plata sumei totale de 4.582 RON, inculpatul a achitat în cursul judecăţii în primă instanţă atât prejudiciul în raport de care s-a realizat trimiterea sa în judecată, cât şi obligaţiile fiscale accesorii pe care partea civilă Ie-a solicitat şi care se circumscriu noţiunii de „folos de care a fost lipsită partea civilă", aşa cum prevede art. 14 alin. (4) C. proc. pen., care reglementează condiţiile reparării pagubei şi soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Prin urmare, Curtea a constatat că soluţionarea atât a laturii penale cât şi a celei civile a cauzei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale înscrise în art. 14 C. proc. pen., iar acţiunea civilă promovată în cauză a fost în mod judicios respinsă deoarece prejudiciul total în sumă de 4.582 RON reprezentând prejudiciu plus accesorii a fost în întregime achitat de către intimatul-inculpat.
Împrejurarea că prin declaraţia de constituire de parte civilă, apelanta-parte, civilă a înţeles să solicite obligarea inculpatului la plata sumei de 1.813.910,98 RON pentru care s-a constituit parte civilă, nu poate conduce la concluzia necesităţii reformării sentinţei atacate, deoarece la momentul pronunţării acesteia, întreg prejudiciul ce constituie obiectul trimiterii în judecată a inculpatului (reprezentând prejudiciu efectiv produs plus accesorii fiscale) aşa cum a fost reţinut în actul de sesizare, a fost în întregime achitat.
Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare al instanţei, iar în noţiunea de obiect al sesizării instanţei se include şi prejudiciul efectiv reţinut în cazul unei infracţiuni economice, cum este cazul în speţă.
Cu alte cuvinte, atâta vreme cât trimiterea în judecată se limitează la anumite fapte ale inculpatului, acţiuni sau inacţiuni, care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni şi care au generat un anumit prejudiciu concretizat în suma indicată în actul de sesizare a instanţei de judecată, sumă care a fost în întregime achitată, curtea constată că este lipsită de temei legal solicitarea unor alte sume de bani, cu titlu de prejudiciu care a fost cauzat prin alte fapte ale inculpatului, care însă nu au făcut obiectul sesizării instanţei.
Este real că organul de urmărire penală în sesizarea adresată organului de urmărire penală a avut în vedere mai multe acte materiale, comise de către inculpat, care ar fi putut face parte din conţinutul elementului material infracţiunii de evaziune fiscală, dar actul de sesizare a instanţei de judecată are în vedere numai actele materiale menţionate anterior, cele vizând neînregistrarea în contabilitate a unui număr de 98 facturi fiscale. În aceste condiţii, instanţa era obligată a hotărî numai cu privire la acestea, nefiind sesizată cu privire la neînregistrarea în evidenţele contabile a firmei inculpatului a altor facturi fiscale.
De asemenea, prima instanţă a respins în mod legal şi temeinic solicitarea de extindere a acţiunii penale pentru alte acte materiale, formulată în conformitate cu prevederile art. 335 C. proc. pen. formulată de către procuror, argumentele invocate de către aceasta, cu referire la momentul procesual în care a intervenit solicitarea, după ce inculpatul a solicitat ca soluţionarea cauzei să se desfăşoare în conformitatea cu procedura specială prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., fiind şi în opinia Curţii unele corespunzătoare, ce justifică pe deplin soluţia adoptată. Textul legal anterior menţionat nu permite ca în cadrul procedurii de soluţionare a cauzei pe baza recunoaşterii integrale a inculpatului a acuzaţiilor ce i se aduc să se procedeze la extinderea acţiunii penale, fiind permisă în cauză numai aplicarea prevederilor art. 334 C. proc. pen., cu excluderea prevederilor art. 335-337 C. proc. pen.
Soluţia legislativă adoptată este una logică în condiţiile în care extinderea cadrului procesual prin modalităţile consacrate de textele legale anterior menţionate este rezultatul administrării în cursul cercetării judecătoreşti a unor probe ce demonstrează comiterea şi altor acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii ce face obiectul sesizării. Procedura specială reglementată de art. 3201 C. proc. pen. se diferenţiază de procedura normală tocmai prin faptul că nu se mai administrează alte probatorii, cauza fiind soluţionată pe baza probelor existente la dosarul de urmărire penală dublate de recunoaşterea inculpatului, iar administrarea unor noi probatorii care ar conduce la descoperirea unor noi date nu mai este posibilă.
Împotriva deciziei penale nr. 131 din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, în termenul legal a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Înalta Curte constată că recurenta parte civilă nu a formulat motive de recurs astfel că, fiind incidente dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., va examina recursul formulat în raport de cazurile de casare ce se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Faţă de materialul probator existent la dosar şi starea de fapt care, în mod corect a fost reţinută de instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar, fiind incidente în cauză prevederile art. 3201 C. proc. pen. ca urmare a recunoaşterii manifestată în termenul legal de către inculpatul A.I., Înalta Curte constată că inculpatul A.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în rechizitoriu reţinându-se că acesta nu a înregistrat în contabilitatea firmei SC P.I. SRL Potlogi un număr de 98 de facturi fiscale emise în perioada 1 februarie 2005-14 februarie 2005.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa s-a constituit parte civilă pentru suma de 1.831.910,98 RON cu titlu de obligaţii fiscale restante.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au apreciat just asupra cuantumului prejudiciului ce poate fi reţinut în contextul acţiunii civile formulate în prezentul dosar penal, având în vedere manifestarea procesuală a părţii civile care nu a înţeles să formuleze obiecţiuni faţă de actul de sesizare şi actele materiale reţinute a constitui conţinutul infracţiunii pentru care inculpatul A.I. a fost trimis în judecată.
În fapt, astfel cum se constată din actele existente la dosar, cu referire la actul de sesizare penală, sentinţa nr. 256 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, şi rapoartele de expertiză efectuate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării în primă instanţă, suma solicitată de parte civilă constituie întreg pasivul societăţii stabilit prin tabelul definitiv al creanţelor, în contextul finalizării procedurii de lichidare judiciară a SC P.I. SRL Potlogi, sumă pentru care a fost atrasă răspunderea administratorilor A.N.M. şi A.I.
Inculpatul A.I., prin actul de sesizare, a fost trimis în judecată pentru faptele constând în neînregistrarea în contabilitate a unui număr de 98 de facturi fiscale emise în perioada 1 februarie 2005-14 februarie 2005. La termenul din data de 6 aprilie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a respins în mod corect cererea de extindere a acţiunii penale asupra altor acte materiale pretins comise de inculpat având în vedere faptul că, desfăşurarea judecăţii în baza procedurii prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., presupune recunoaşterea faptei în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, iar aplicarea art. 335 alin. (1) C. proc. pen. nu poate opera în condiţiile în care recunoaşterea nu a existat decât cu privire la anumite fapte. Mai mult, art. 3201 alin. (6) C. proc. pen., astfel cum este formulat, nu prevede posibilitatea aplicării art. 335 C. proc. pen. în procedura simplificată, deoarece, în cadrul acestei proceduri, controlul judiciar se limitează la faptele recunoscute de către inculpat şi probele administrate în cursul urmăririi penale iar o eventuală extindere a acţiunii penale la alte acte materiale ar excede procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
În aceste condiţii, cuantumul prejudiciului trebuie raportat la faptele reţinute în rechizitoriu şi pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Prin faptă nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice şi anume de a învesti instanţa, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă.
Art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 se referă la omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. Conform Legii nr. 82/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare, înregistrările contabile se realizează în baza documentelor justificative. Omisiunea înregistrării în contabilitate a documentelor justificative nu poate fi constată la modul general, ci, în baza expertizei contabile, trebuie identificate operaţiunile care nu au fost înregistrate şi pornind de la aceste constatări să se reţină cuantumul unui eventual prejudiciu.
Atât instanţa de fond cât şi cea de prim control judiciar au reţinut în mod corect faptul că prin actul de sesizare, inculpatul a fost trimis în judecată pentru neînregistrarea în contabilitate a unui număr de 98 de facturi fiscale iar referirile generale la alte activităţi ce nu au fost înregistrate în contabilitate, fără a exista o particularizare specifică a actelor materiale de reţinut în sarcina inculpatului, nu poate constitui temei pentru reţinerea acestora ca acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală cu atât mai mult cu cât judecata s-a realizat în baza procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. fisc.
Pe de altă parte se reţine că, suma invocată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost deja constatată printr-o hotărâre judecătorească astfel că, obligarea inculpatului la plata acestei sume în prezentul dosar, excede cadrului procesual cu care a fost investită instanţa de judecată. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are la dispoziţie pârghiile procesuale prevăzute de legislaţia civilă pentru a putea recupera prejudiciul constatat deja prin hotărâre judecătorească.
Răspunderea civilă a inculpatului este guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului produs prin infracţiune. Răspunderea civilă poate fi atrasă în limita consecinţelor păgubitoare ale faptelor autorului şi în raport de faptele reţinute în sarcina sa şi pentru care a fost trimis în judecată.
Prin actul de sesizare, inculpatul A.I. a fost trimis în judecată doar pentru neînregistrarea în contabilitate a 98 de facturi. În atari condiţii, prejudiciul cauzat bugetului de stat va fi calculat în raport de consecinţele produse de neînregistrarea acestor facturi şi nu în raport de alte fapte pretins săvârşite de inculpat şi care nu au făcut obiectul actului de sesizare.
Admiterea acţiunii civile astfel cum a fost formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ar fi de natură să încalce dreptul la un proces echitabil şi la o reparaţie echitabilă în contextul în care faptele pentru care a fost trimis în judecată şi care au fost în mod specific identificate şi încadrate juridic prin rechizitoriu, au fost recunoscute de către inculpat.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei penale nr. 131 din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei penale nr. 131 din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A.I., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică.azi 10 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 72/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 70/2013. Penal → |
|---|
