ICCJ. Decizia nr. 809/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAJIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 809/2013
Dosar nr. 5350/2/2012
Şedinţa publică din 6 martie 2013
Deliberând asupra cuzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 357 din 14 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi a fost recunoscută sentinţa nr. 25 Hv 95/11z 1 pronunţată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunţată de Curtea de Apel Linz.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate V.D., din Penitenciarul Ried/lnnkreis, Republica Austria într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a computat arestarea preventivă din data de 31 iulie 2011 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin adresa nr. 1562/11/5/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a solicitat recunoaşterea sentinţei nr. 25 Hv 95/11z 1 din data de 14 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunţată de Curtea de Apel Linz la data de 14 noiembrie 2011, privind persoana condamnată V.D., şi punerea în executare a acesteia în procedura soluţionării cererii de transfer într-un penitenciar din România a sus-numitului, pentru a continua executarea pedepsei, cerere formulată de autorităţile austriece.
S-a constatat că V.D. se află deţinut în Penitenciarul Ried/lnnkreis în executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată de instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile austriece a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983 şi declaraţia persoanei transferabile, în sensul că nu este de acord cu transferarea, însă s-a reţinut că există decizia Direcţiei de Poliţie Federală Linz prin care i s-a aplicat sus-numitului interdicţia de şedere pe o perioadă de cinci ani pe teritoriul Republicii Austria.
În urma verificărilor efectuate de către Administraţia Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor, instanţa de fond a constatat că V.D. este cetăţean român.
Prin urmare, s-a constatat îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia Europeană şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Instanţa de fond a reţinut că persoana transferabilă V.D. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de furt prin efracţie şi de tăinuire prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile art. 127, 129 cif. 1 C. pen. austriac şi art. 164 alin. (1) varianta 1 C. pen. austriac, fiind arestată la data de 31 iulie 2011, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană întrucât faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate V.D. au corespondent în legislaţia penală română realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..
S-a mai reţinut că V.D. nu a fost de acord cu transferarea sa, dar Direcţia de Poliţie Federală Linz a impus interdicţia de a se afla pe teritoriul Republicii Austria timp de 5 ani, astfel că potrivit art. 3 din Protocolul la Convenţia Europeană consimţământul persoanei condamnate nu mai este necesar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs persoana transferabilă V.D. solicitând respingerea cerereii de transferare întrucât în luna martie 2013 va fi liberat condiţionat şi nici nu a consimţit la transfer.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de condamnatul persoană trensferabilă, în conformitate dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, pentru transferarea unei persoane condamnate trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitiva;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, in baza acordului intre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar daca partea de pedeapsa neexecutata este mai mica de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnata sau daca, in raport cu vârsta ori cu starea fizica sau mintala a acesteia, unul dintre cele doua state considera necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere in cazul evadatului care se refugiază in statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie sa se pună de acord asupra acestei transferări; in caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Analizând existenţa acestor condiţii, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite, motiv pentru care recursul condamnatului persoană transferabilă apare ca nefondat.
Astfel, condamnatul V.D. este cetăţean român potrivit verificărilor efectuate de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date; hotărârea de condamnare, respectiv sentinţa nr. 25 Hv 95/11z 1 pronunţată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunţată de Curtea de Apel Linz. este definitivă din data de 14 noiembrie 2011, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare (pedeapsa este considerată executată la 31 iulie 2014), faptele care au atras condamnarea sunt infracţiuni, potrivit legii române, constituind infracţiunea de furt calificat în formă continuată şi tăinure, iar autorităţile competente austriece, ale statului de condamnare, şi cele ale statului roman, ca stat de executare s-au pus de acord asupra transferării condamnatului într-un penitenciar din România.
Cât priveşte condiţia referitoare la consimţământ, se constată că cetăţeanul român V.D. nu şi-a dat acordul pentru transferare în România, dar împotriva acestuia s-a luat de către autorităţile judiciare austriece, prin decizia din 30 ianuarie 2012 a Direcţiei de Poliţie Federală S Linz, măsura interdicţiei de şedere pe teritoriul Republicii Austria, pe durată limitată de 5 ani, situaţie în care transferarea poate fi realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 18 decembrie 1997.
Motivul susţinut de condamnat referitor la faptul că va fi liberat condiţionat în luna martie 2013, reprezintă o simplă afirmaţie şi supoziţie a condamnatului, nesusţinută cu vreun document, din traducerea declaraţiei dată de acesta în faţa autorităţilor statului de condamnare cu ocazia declarării recursului, rezultând că există doar o presupunere a liberării condiţionate după executarea unei fracţii de 2/3 din pedeapsă, iar nu o certitudine. De altfel, numai punerea efectivă în libertate a condamnatului persoană transferabilă ar fi lăsat cererea fără obiect.
Pentru considerentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru transferare, când statul român este stat de executare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva sentinţei penale nr. 357 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva sentinţei penale nr. 357 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 996/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 808/2013. Penal → |
|---|
