ICCJ. Decizia nr. 94/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

Prin sentința penală nr. 393 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I penală, s-a dispus condamnarea inculpatei C.M.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare și o (un) pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

în baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 2 ani închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.

în baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele susmenționate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită la 4 ani închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza Il-a, b și c) C. pen.

în baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b și c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

în baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998 C. civ., au fost admise în parte acțiunile civile exercitate de părțile civile S.G., C.G. și S.L.E. și, în consecință:

A fost obligată inculpata către partea civilă S.G. la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, 20.000 RON către partea civilă C.G. și 5.000 RON către civilă S.L.E., cu titlu de daune morale.

Au fost respinse cererile părților civile S.G., C.G., S.L.E. și D.T.D. privind acordarea de despăgubiri materiale.

Au fost admise acțiunile civile exercitate de părțile civile A.V.V., A.I.C., A.A. și C.O.A.;

A fost obligată inculpata la plata sumei de câte 5.000 euro către părțile civile A.V.V., A.I.C. și C.O.A., în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, și la plata sumei de 20.000 RON către partea civilă A.A., cu același titlu.

în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (3) și art. 348 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare prin anularea înscrisurilor falsificate, după cum urmează: contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.L. și I.R., încheierea de atestare din 3 noiembrie 2003 și încheierea de rectificare nr. 2 din 14 decembrie 2006; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între I.R. și D.F. și D.D. autentificat sub nr. 215 din 27 februarie 2007; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.R.M. și M.E. și încheierea de atestare nr. 1 din 16 noiembrie 2000; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.E. prin mandatar I.R. și M.V. autentificat sub nr. 1178 din 12 mai 2008; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.G. și T.S. și încheierea de atestare din 26 iunie 2003; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între T.S. și V.L. autentificat sub nr. 3673 din 23 noiembrie 2007; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.A. și D.M. și încheierea de atestare din 28 decembrie 2003, precum și încheierea de rectificare nr. 1 din 8 februarie 2008 și încheierile nr. 171 din 28 decembrie 2003 și nr. 158 din 29 noiembrie 2003; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.V.V., A.I.C. pe de o parte, și N.L., pe de altă parte, și încheierea de atestare din 29 iunie 2003; contractul de vânzare-cumpărare încheiat între N.L. și T.V. autentificat sub nr. 2159 din 11 septembrie 2009;

S-a luat act că prin sentința civilă nr. 3251 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sector 1 București rămasă definitivă a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2003, atestat de inculpată; A fost anulată încheierea de atestare din 14 august 2001;

S-a luat act că prin sentința civilă nr. 3617 din 7 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2 București rămasă irevocabilă a fost constatată nulitatea absolută a contractului ele vânzare-cumpărare atestat sub nr. 8 din 14 august 2001 de către inculpată;

S-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între D.F.A. și D.C. autentificat sub nr. 4170 din 14 iulie 2006;

S-a dispus desființarea mențiunilor făcute în registrele de atestare ținute de inculpată cu privire la aceste contracte și încheieri de atestare;

A fost desființată declarația de proprie răspundere făcută de inculpată în fața notarului public și autentificată sub nr. 4787 din 1 octombrie 2008;

în baza art. 118 lit. b) C. pen. a fost confiscată de la inculpată cele 2 ștampile rotunde cu amprenta C.M.N. - avocat titular, indisponibilizate conform procesului verbal de percheziție domiciliară, depus la filele 74-81 din volum 1 d.u.p.;

în baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpată a dischetelor conținând coduri numerice personale, ridicate prin procesul verbal de percheziție informatică, depus la filele 108-113 vol. l d.u.p.;

S-a dispus menținerea sechestrului asigurător instituit prin încheierea nr. 2 din 8 februarie 2011 asupra terenului în suprafață de 1500 mp. situat în comuna Hotarele, județ Giurgiu;

A fost respinsă cererea de înființare a popririi asupra sumei de 213.080, 156 RON formulată de partea civilă D.T.D.; "A fost obligată inculpata la 3.500 RON, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat - pe baza probatoriului administrat - că inculpata C.M.N. se face vinovată de săvârșirea faptele menționate în rechizitoriu, comise în următoarele împrejurări de fapt:

în perioada anilor 2007-2008, organele de urmărire penale au fost sesizate în legătură cu faptul că mai multe persoane de pe raza Municipiului București au fost deposedate de apartamentele deținute în proprietate, prin încheierea fictivă a unor contracte de vânzare-cumpărare atestate în fals de inculpata C.M.N., avocat în Baroul București.

I. O primă plângere penală a fost formulată de partea vătămată C.G., la data de 12 februarie 2007.

Conform sesizării formulate, partea vătămată era împiedicată să intre în posesia apartamentului nr. 24 situat în București, acesta fiind ocupat de numita I.R., începând cu data de 8 februarie 2007, în baza unui contract de vânzare-cumpărare redactat la Cabinetul individual de avocat F.V. și atestat de inculpata C.M.N., prin încheierea nr. 139 din 3 noiembrie 2003.

Cercetările efectuate au stabilit că apartamentul susmenționat aparținuse defunctei M.L., iar prin testamentul autentificat sub nr. 2846 din 14 noiembrie 2006 de B.N.P. D.C.T., acesta fusese transmis în proprietate soților C.G. și C.S., în considerarea relației de prietenie cu defuncta și a îngrijirilor acordate acesteia în ultimii ani de viață.

La data de 10 ianuarie 2007, M.L. a încetat din viață, partea vătămată C.G. ocupându-se de înmormântarea acesteia.

La puțin timp după decesul defunctei, la data 8 februarie 2007, partea vătămată a fost anunțată de persoanele care locuiau în bloc că ușa apartamentului nr. 24 a fost spartă de numita I.R., aceasta susținând că este proprietara imobilului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat cu defuncta M.L. și atestat de inculpată, în calitate de avocat.

Din verificările efectuate, a rezultat că în baza actului susmenționat, imobilul a fost înregistrat la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară - București, sector 6, fiind intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în favoarea numitei I.R., conform încheierii nr. 291297 din 23 noiembrie 2006.

La data de 27 februarie 2007, apartamentul a fost revândut de numita I.R. numiților D.F. și D.D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 215 de B.N.P. E.M.N.T.

La data de 22 martie 2007, a fost eliberat certificatul de moștenitor testamentarul defunctei M.L. pe numele părții vătămate C.G.

Prin raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în cursul urmăririi penale, s-a stabilit ca semnătură depusă la rubrica vânzătoare - M.L. din contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheiere, rectificat prin încheierea nr. 2 din 14 decembrie 2006, nu a fost executată persoana în cauză, rezultând că respectiva semnătură olografa era diferită de cea înscrisă de defuncta M.L. pe actul prin care dobândise proprietatea asupra imobilului în discuție și pe testamentul încheiat în formă autentică în favoarea soților C.G. și C.S.

De asemenea, a rezultat că încheierea de atestare efectuată de inculpată pe contractul de vânzare-cumpărare atribuit defunctei M.L. poartă un alt număr decât cel menționat în Registrului de atestare, respectiv, în contract este trecut nr. 139, iar în registru apare înscris nr. 105.

Tot astfel s-a constatat că și încheierea de rectificare figura datată 14 decembrie 2006, iar conform mențiunilor din același registru, la acea dată, inculpata desfășura activități profesionale, aflându-se în concediu pentru îngrijirea copilului.

Deopotrivă, s-a reținut că inculpata întocmise și un contract de asistență juridică cu numita I.R., având ca obiect redactarea și atestarea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București.

Contractul de asistență juridică din 3 noiembrie 2003 era înregistrat sub nr. 377279 însă împuternicirii avocațiale cu același număr îi corespundea un alt client și o altă activitate angajată, respectiv, numita U.E. cu dosarul Judecătoriei Sector 3 București.

Totodată, s-a constatat că chitanța care atesta încasarea onorariului de la numita I.R. nu era numerotată, neexistând garanția emiterii ei la data menționată în contractul de asistență juridică.

Pe baza acestor elemente, s-a concluzionat că contractul de asistență juridică fusese întocmit ulterior datei de 3 noiembrie 2003, urmărindu-se astfel ascunderea faptului că părțile nu au fost prezente pentru atestarea operațiunii juridice, la data înscrisă în încheierea din 3 noiembrie 2003.

S-a mai reținut și că ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în litigiu a fost achiziționată la data de 23 iulie 2004, conform relațiilor comunicate de SC T. SRL, deci ulterior datei la care se pretindea că ar fi avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu defuncta M.L.

Că înscrisul fusese antedatat rezulta și din împrejurarea că inculpata nu realizase niciun venit din desfășurarea activității de avocat, potrivit declarației pe venit înregistrată pentru luna noiembrie 2003.

Inculpata nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că părțile au fost prezente la atestarea actului, că mai deținuse o ștampilă identică cu cea obținută în anul 2004, pe care a declarat-o pierdută, și că nu avea obligația de a emite împuternicire avocațială pentru redactarea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța a reținut însă că inculpata nu a făcut niciodată dovadă privind prezența defunctei M.L. la atestarea actului și faptul de a fi consimțit la încheierea acestuia, după cum nu prezentase niciun înscris doveditor în ceea ce privește pierderea primei ștampile.

De asemenea, s-a arătat că emiterea împuternicirii avocațiale pentru redactarea "actului de vânzare-cumpărare era obligatorie din perspectiva dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 privind statutul avocatului, republicată.

Având în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză, conform căruia semnătura înscrisă în contractul de vânzare - cumpărare atestat de inculpată nu fusese executată de defuncta M.L., mențiunile nereale conținute de încheierea de atestare în ceea ce privește data emiterii ei prin raportare la înregistrările făcute în Registrul de atestare, inadvertențele constatate cu privire la contractul de asistență juridică încheiat cu numita I.R., beneficiara imobilului din contractul de vânzare-cumpărare, inexistența unei chitanțe valide de încasare a onorariului în baza contractului de vânzare-cumpărare, data la care a fost obținută în fapt ștampila folosită la atestarea actului, cât și modalitatea de derulare a evenimentelor după data decesului defunctei M.L., rezultând că revânzarea apartamentului a avut loc imediat după această dată și nu anterior, prima instanță a constatat dovedită vinovăția inculpatei, activitatea desfășurată de inculpată, constând în atestarea în fals a prezenței părților și a unui contract de vânzare-cumpărare fictiv, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

II. O altă plângere penală a fost formulată în cauză de partea vătămată S.L.E. în legătură cu apartamentul nr. 155 situat în București, proprietatea mamei sale, S.R.M., decedată la 2 iunie 2001.

în cuprinsul plângerii penale, se arăta că partea vătămată era singura moștenitoare a mamei sale și locuise în imobil atât înainte, cât și după data decesului.

în cursul anului 2008, partea vătămată S.L.E. a fost vizitată de două persoane care s-au prezentat drept funcționari ai Administrației Financiare Sector 6 București și i-au adus la cunoștință că proprietar al imobilului figurează numita M.E., conform înscrisurilor depuse la Direcția de Taxe și Impozite Locale.

La scurt timp, partea vătămată a fost informată și de administratorul blocului, numita S.E., în prezent decedată, că o persoană care se prezentase ca mandatară a numitei M.E. achitase cheltuielile de întreținere la zi.

în cursul lunii iulie 2008, ușa apartamentului a fost spartă de mai multe persoane, printre care și numitul M.V., acesta din urmă prezentându-se ca proprietar actual al imobilului.

Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că, potrivit înscrierilor de carte funciară, imobilul susmenționat figurează în proprietatea numitului M.V., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1178 din 12 mai 2008 de B.N.P. R.I.D.

Potrivit actului susmenționat și a înregistrărilor de carte funciară, imobilul fusese înstrăinat de numita M.E. care, la rândul său, îl dobândise de la defuncta S.R.M., prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de inculpata C.M.N., în calitate de avocat, prin încheierea de atestare nr. 1 din 16 martie 2000.

Cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la cabinetul unde își desfășura activitatea inculpata, au fost ridicate 2 exemplare ale contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager, prin raportul de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză stabilindu-se că semnăturile înscrise pe cele două exemplare expertizate, la rubrica vânzătoare uzufructuară, nu au fost executate de defuncta S.R.M.

Cu toate acestea, inculpata a susținut că vânzătoarea uzufructuară a fost prezentă la atestarea actului din 16 martie 2000 și că procedat la identificarea acesteia pe baza actului de identitate.

Deși, conform susținerii inculpatei, în cazul atestării de acte juridice, păstrează o copie a actului de identitate, s-a reținut că aceasta nu a fost în măsură să prezinte o asemenea dovadă pe tot parcursul procesului penal.

Sub acest aspect, a fost înlăturată apărarea inculpatei care a susținut că nu a mai putut fi găsit în arhiva personală actul de identitate al vânzătoarei, din motive neimputabile.

Instanța a reținut că inculpata nu indicase niciun element plauzibil care să facă credibilă apărarea formulată.

în continuare, s-a reținut că, din cuprinsul încheierii de atestare, rezulta că actul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager se întocmise în 3 exemplare, câte un exemplar pentru fiecare parte și unul pentru arhiva cabinetului. Conform mențiunilor înscrise, părțile din contract au și primit un exemplar al actului.

A rezultat însă că toate cele 3 exemplare ale contractului au rămas în posesia inculpatei, două fiind ridicate cu ocazia percheziției domiciliare, iar cel de-al treilea predat de inculpată, în cursul anchetei penale.

Ca urmare, și sub acest aspect, a fost reținută lipsa de suport real a mențiunilor cuprinsul în actul atestat.

De asemenea, s-a constatat că actul ce constituia titlul de proprietate al defunctei S.M., prezentat de inculpată ca înscris depus și avut în vedere la atestarea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct, era o copie din cele folosite de proprietari la circumscripțiile financiare pentru deschiderea de rol fiscal, act ce putea fi astfel procurat și prin alte mijloace și nu neapărat de la proprietar.

Caracterul falsificat al încheierii de atestare a fost reținut și în raport de temeiul legal invocat în cuprinsul acesteia, observându-se că la data de 16 martie 2000, când se pretindea că a fost întocmită încheierea, art. 3 din Legea nr. 51/1995 nu era redactat și cu lit. b), formă dobândită prin republicarea legii, făcută în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001.

Totodată, ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în litigiu a fost achiziționată la data de 23 iulie 2004 conform relațiilor comunicate de SC T. SRL, deci ulterior datei la care se menționa că ar fi fost emisă.

Că actul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager nu fusese încheiat în realitate de proprietara de drept a imobilului rezulta și din faptul că, deși înscrierea proprietății în cartea funciară se făcuse la cererea numitei M.E., imobilul nu fusese vizionat de persoanele cu competențe în efectuarea expertizei cadastrale.

De asemenea, proprietatea a fost ulterior transmisă către M.V., dar nici această persoană nu a văzut apartamentul.

De menționat că partea vătămată S.L.E. a locuit în permanență în imobil împreună cu defuncta sa mamă.

Ca urmare, au fost înlăturate apărările formulate în proces și reținută vinovăția inculpatei și pentru fapta săvârșită în legătură cu imobil situat în București.

III. La data de 5 februarie 2008 a fost înregistrată plângerea penală formulată de partea vătămată S.G. în legătură cu apartamentul nr. 55 situat în București.

Imobilul susmenționat fusese dobândit de partea vătămată în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate încheiat cu SC O. SA.

La data de 4 februarie 2008, partea vătămată a fost evacuată din imobil de mai multe persoane, între care și numita V.L., aceasta din urmă susținând că era proprietara imobilului pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita T.S.

"La rândul său, T.S. dobândise imobilul în discuție de la partea vătămată S.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 102 din 26 iunie 2003 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.

Cu ocazia audierii sale, inculpata a declarat că partea vătămată s-a prezentat la cabinetul de avocatură pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu T.S., la data de 26 iunie 2003.

Inculpata a susținut că a procedat la identificarea părților pe baza actelor de identitate și a reținut copia acestora și a titlului de proprietate al părții vătămate.

De asemenea, s-a arătat că părțile contractante au primit câte un exemplar al actului de vânzare-cumpărare, unul fiind păstrat în arhiva personală a inculpatei.

Din verificările efectuate a rezultat însă că exemplarul original al contractului de vânzare cumpărare ce constituia titlul de proprietate al părții vătămate nu avea aplicate timbre fiscale de la Administrația Financiară, așa cum prezenta copia ridicată din posesia inculpatei.

Ca atare, instanța a constatat că înscrisul ridicat din posesia inculpatei nu îi fusese înmânat de partea vătămată, exemplarele de acest fel fiind dintre cele depuse de "proprietari la circumscripțiile financiare pentru deschiderea de rol fiscal.

în ceea ce privește copia actului de identitate aparținând părții vătămate și ridicată din arhiva inculpatei, s-a apreciat că nu constituie o dovadă în sensul prezenței părții vătămate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată, rezultând din declarația părții vătămate că o copie a actului de identitate fusese predată numitului T.B., angajat al Direcției de Taxe și Impozite Locale București.

Pe numele persoanei susmenționate și în legătură cu obținerea și folosirea cărții de identitate a părții vătămate a fost deschisă o anchetă penală, angajatul statului - T.B., fiind trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București. Partea vătămată a contestat încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Susținerile sale au fost confirmate și de martorele S.N. și l.P., fiica și, respectiv, sora părții vătămate, ambele declarând că partea vătămată nu a intenționat niciun niciodată vinderea apartamentului din care a fost evacuat.

Instanța a constatat că susținerile părții vătămate și ale martorelor audiate în cauză se coroborează cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică grafică întocmit în cursul urmăririi penale, prin care se stabilise că înscrierea numelui și semnătura depusă pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată nu fusese executată de partea vătămată S.G.

De asemenea, s-a constatat că partea vătămată achitase impozitul aferent imobilului până în anul 2007, ceea ce demonstra încă o dată că nu își înstrăinase proprietatea.

S-a mai reținut și că ștampila folosită de inculpată pe încheierea de atestare în litigiu a fost achiziționată la 23 iulie 2004, ulterior datei de întocmire a actului. Tot astfel, s-a reținut că pretinsa cumpărătoare T.S. nu semnase contractul de asistență juridică din 26 iunie 2003 încheiat cu inculpata pentru redactarea și atestarea actului, iar pe împuternicirea avocațională corespunzătoare numărului de înregistrare alocat contractului de asistență juridică era menționată o altă persoană, respectiv, M.H.N.

Tot ca o dovadă a falsului săvârșit de inculpată prin plăsmuirea încheierii de atestare aplicată pe contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul părții vătămate, a fost menționată de instanță și împrejurarea că Registrul de atestări folosit în cauză fusese ridicat de inculpată ulterior datei de 26 iunie 2003 când avusese loc pretinsa atestare.

în același sens a fost reținut și faptul că intabularea dreptului de proprietate în favoarea cumpărătoarei T.S. a avut loc abia la data de 22 octombrie 2007 și nu a fost întocmită o expertiză cadastrală care ar fi presupus vizionarea apartamentului în discuție.

în consecință, vinovăția inculpatei C.M.N. a fost stabilită și m legătură cu această faptă, activitatea desfășurată realizând elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

IV. Plângere penală similară a fost formulată în cauză și de partea vătămată A.A., acesta reclamând existența unui contract de vânzare cumpărare asupra imobilului deținut în proprietate, pe care însă nu îl încheiase în realitate.

Conform susținerilor părții vătămate, aceasta fusese informată de un funcționar al SPFPL Sector 6 București că nu mai figurează în evidențe ca proprietar al imobilului situat în București, fiind înregistrată ca atare numita D.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 138 din 28 decembrie 2003 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.

Conform actului susmenționat, partea vătămată consimțise vânzarea "apartamentului către D.M.

încheierea de atestare nr. 138 din 28 decembrie 2003 a fost rectificată prin încheierea nr. 1 din 8 februarie 2008 eliberată tot de inculpată, sub aspectul numărului de înregistrare, devenind încheierea cu nr. 171 din 28 decembrie 2003.

Partea vătămată a contestat încheierea actului de vânzare cumpărare atestat de inculpată și existența oricăror legături cu pretinsa cumpărătoare și inculpata din dosar.

Și inculpata a contestat temeinicia acuzației, susținând că actul fusese încheiat la cererea părților, fiind contactată în acest sens de partea vătămată și de numita D.M., în timp ce se afla în incinta Tribunalului București.

Instanța a reținut însă că descrierea făcută de inculpată nu corespundea semnalmentelor părții vătămate.

Pe de altă parte, s-a reținut că inculpata nu deținea o copie de pe actul de identitate al părții vătămate, iar actele predate de inculpată și indicate ca reprezentând înscrisuri avute în vedere la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, contract de construire, contract de împrumut, proces-verbal de predare primire recepție și declarația de impunere pentru clădiri și terenuri înregistrată sub nr. 212341 la SPFPL 2, sector 6, aveau aplicate timbre fiscale de la Administrația Financiară.

Ca atare, s-a considerat că respectivele acte nu demonstrează faptul că ar fi fost predate inculpatei de către partea vătămată.

S-a mai reținut și că numărul contractului de asistență juridică din 28 decembrie 2003 încheiat cu D.M. era același cu cel emis pe numele beneficiarei M.L., în acest caz, contractul de asistență juridică, având însă ca dată 19 ianuarie 2004, referindu-se la legalizarea unei sentințe civile la Judecătoria Sector 3 București.

S-a concluzionat astfel că inculpata atestase în fals contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din București.

V. Activitatea infracțională desfășurată în cauză de inculpata C.M.N. a vizat și imobilul situat în București, proprietatea părților vătămate A.V.V. și A.I.C.

Părțile vătămate erau proprietarele imobilului susmenționat, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R. SA și a procesului verbal de predare primire a locuinței din 24 iunie 1991.

Potrivit plângerii penale, la data de 27 octombrie 2008, la domiciliul părților vătămate s-a prezentat numitul T.V., aducându-le la cunoștință că era proprietarul locuinței în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 11 septembrie 2008 de B.N.P. R.I.D.

Din verificările efectuate a rezultat că transmiterea dreptului de proprietate către T.V. se făcuse de numita N.L., aceasta dobândind la rândul său imobilul de la părțile vătămate A.V.V. și A.I.C. prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată atestat de inculpata C.M.N., prin încheierea nr. 71 din 29 iunie 2003.

Și în legătură cu această învinuire, inculpata a declarat că părțile vătămate s-au prezentat la sediul cabinetului la data de 29 iunie 2003, când a redactat contractul de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea nr. 71 din aceeași dată, că a păstrat o copie a actelor de proprietate și a actelor de identitate.

Cu toate acestea, la percheziția efectuată la cabinetul de avocatură nu a fost găsită decât o copie a buletinului de identitate eliberat pe numele părții vătămate A.V.I., precum și copia buletinului de identitate al numitei N.L., emis la data de 18 iunie 2004, deci ulterior datei la care avusese loc atestarea contractului.

S-a reținut că inculpata nu a prezentat actele de proprietate ale părților vătămate, reținute potrivit propriilor afirmații, cu ocazia redactării și atestării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin raportul de constatare tehnico-științifică grafică s-a stabilit că semnăturile depuse la rubricile vânzătoare din contract nu au fost executate de părțile vătămate, menționându-se și că semnătura atribuită părții vătămate A.V.V. era copiată de pe semnătura înscrisă în buletinul de identitate eliberat pe numele acesteia.

Or, o copie a buletinului de identitate al părții vătămate A.V.I. fusese ridicată din posesia inculpatei.

De asemenea, s-a reținut că deși încheierea de atestare era datată 29 iunie 2003, inculpatei îi fusese eliberat Registrul de înregistrare acte atestate de avocat abia la data de 22 septembrie 2003.

Și ștampila folosită la atestarea contractului de vânzare-cumpărare fusese obținută tot ulterior redactării actului.

S-a mai reținut și că pe contractul de asistență juridică din 29 iunie 2003 încheiat cu N.L., având ca obiect redactarea și atestarea contractului de vânzare-cumpărare vizând imobilul părților vătămate, era trecută o altă serie de buletin decât cea atribuită buletinului de identitate valabil în anul 2003.

Pe împuternicirea avocațială corespunzătoare contractului de asistență juridică încheiat cu N.L. era însă trecută ca beneficiar M.L., serviciul prestat constând în intabulare și extras carte funciară, Judecătoria Sector 5 București.

Ca urmare, s-a reținut că toate aceste aspecte demonstrează că inculpata a plăsmuit contractul de vânzare-cumpărare în discuție, prin atestarea unor date nereale privitoare la prezența și voința părților vătămate de a vinde apartamentul deținut în proprietate.

A fost evidențiată și împrejurarea că părțile vătămate au achitat impozitul datorat pe proprietate în toată perioada anilor 2003-2008, că T.V. nu vizionase apartamentul înainte de cumpărare și că pretinsa cumpărătoare N.L. nu se deplasase niciodată la locuința părților vătămate.

VI. Implicarea infracțională a inculpatei C.M.N. a fost reținută și în dauna părții vătămate C.O.A. în legătură cu imobilul din București.

Imobilul în discuție aparținuse defunctului C.V., decedat la data de 11 mai 2007, iar prin testamentul din 20 noiembrie 2002 de B.N.P. D.D., acesta a trecut în proprietatea părții vătămate C.O.A., desemnată ca unică moștenitoare.

în luna mai 2007, partea vătămată a fost vizitată în locuință de numita V.A., aceasta invocând dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager încheiat cu defunctul C.V. și atestat prin încheierea nr. 158 din 29 noiembrie 2003 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.

Din verificările efectuate a rezultat că defunctul C.V. deținuse funcția de controlor trafic la Aeroportul Otopeni, situație în care s-a reținut de către instanță că nu era justificată aplicarea amprentei defunctului pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată.

Mai mult, testamentul autentificat din 20 noiembrie 2002 de B.N.P. D.D. era semnat de mâna testatorului.

De asemenea, s-a reținut că inculpata nu a prezentat organelor judiciare cartea, de identitate a defunctului C.V.

Totodată, deși inculpata a declarat că accesul în locuința defunctului C.V. i-ar fi fost asigurat de o menajeră angajată de numita V.A., probele administrate în cauză nu au confirmat susținerea formulată.

Mai mult, inculpata nu a fost în măsură să răspundă întrebărilor formulate de partea vătămată C.O.A. privind semnele particulare ale defunctului.

Pe de altă parte, pe baza mențiunilor înscrise în încheierea de atestare a contractului din 29 noiembrie 2003 întocmită de inculpată, s-a constatat că textul de lege evocat ca temei juridic al operațiunii efectuate, și anume, art. 3 lit. b) din Legea nr. 51/1995, nu era prevăzut în redactarea legii în vigoare la acea dată.

Tot astfel, s-a constatat că nu există concordanță între contractul de asistență juridică din 29 noiembrie 2003 încheiat de inculpată cu numita V.A. și împuternicirea avocațială emisă în baza acestuia, împuternicirea avocațială corespunzătoare referindu-se la o altă persoană și un alt serviciu prestat.

Deopotrivă, s-a reținut că intabularea dreptului de proprietate în favoarea numitei V.A. s-a efectuat după o perioadă de aproape 4 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager și numai "după decesul defunctului proprietar".

în raport de cele arătate, prima instanță a constatat că inculpata era vinovată de fapta de a fi atestat în fals un contract de vânzare-cumpărare care în realitate nu s-a încheiat.

Validitatea contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea nr. 158 din 29 noiembrie 2003 a fost examinată de instanța civilă, având ca obiect anularea actului de vânzare, la cererea reclamantei - părți vătămate C.O.A., moștenitoare testamentară a defunctului C.V.

în timpul derulării procesului civil și în scopul salvării actului pe care îl atestase în fals, inculpata C.M. a formulat o declarație notarială, autentificată sub nr. 4787 din 1 octombrie 2008 de B.N.P. P.J., prin care susținea că personal se deplasase la domiciliul vânzătorului C.V. și că acesta, în deplinătatea facultăților mintale, consimțise la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu numita V.A., cu rezerva dreptului de uzufruct viager asupra imobilului, cumpărătoarea achitând în fața sa prețul vânzării.

Declarația necorespunzătoare adevărului fusese făcută de inculpată spre a fi folosită de numita V.A. în procesul civil.

Prin sentința civilă nr. 3251 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sector 3 București, definitivă prin decizia nr. 372/A din 5 noiembrie 2008 a Tribunalului București, a fost admisă acțiunea părții vătămate și constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea din 29 noiembrie 2003.

în considerentele sentinței civile, se arăta că numita V.A. încercase să folosească în proces declarația notarială formulată de inculpata din cauză.

Ca urmare, având în vedere argumentația pe baza căreia se concluzionase că atestarea efectuată de inculpată în legătură cu imobilul aparținând defunctului C.V. era nereală, prima instanță a constatat că inculpata se face vinovată și de săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 alin. (2) C. pen., prin declarația necorespunzătoare adevărului făcută în fața notarului public, la data de 1 octombrie 2008.

VII. Plângere penală a formulat în cauză și D.T. în legătură cu apartamentul nr. 48 din București, care aparținuse defuncților D.M. și D.N.G., decedați la 29 ianuarie 2002 și, respectiv, 6 noiembrie 2004.

în cursul anului 2006, partea vătămată D.T. s-a deplasat la imobilul susmenționat, ocazie cu care a constatat că acesta era ocupat de numitul D.F.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat prin încheierea nr. 8 din 14 august 2001 emisă de inculpata C.M.N., în calitate de avocat.

Din cuprinsul contractului rezulta că defuncții D.N.G. și D.M. își exprimaseră acordul pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Pe baza acestui contract, imobilul a fost înstrăinat ulterior către D.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4170 din 14 iunie 2006 de B.N.P. N.

Verificările efectuate în cauză au stabilit însă că imobil în discuție nu fusese înstrăinat de niciunul dintre soții D., încheierea de atestare din 14 august 2001-fiind întocmită în fals de către inculpată.

Partea vătămată D.T. a contestat existența actului, susținând că imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea rudei sale, D.N.G.

Susținerile părții vătămate au fost confirmate și de înregistrările din cartea funciară privind înscrierile efectuate în legătură cu proprietatea imobilului și declarațiile martorei N.L. care acordase sprijin defuncților D. în ultimii ani de viată.

Din declarația acestei martore, a rezultat că soții D. nu au avut mijloace materiale superioare ulterior datei la care se pretindea că ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager.

Tot astfel, înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate asupra apartamentului în favoarea cumpărătorului D.F.A. a fost efectuată abia la data de 15 iunie 2006, deși actul care îi conferea această calitate, fusese încheiat la 14 august 2001.

Mai mult, apartamentul în discuție a fost inclus în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei D.M., conform certificatului de moștenitor eliberat de B.N.P. M.I., revenind în proprietate exclusivă soțului supraviețuitor D.N.G. Prin raportul de constatare tehnico-științifică grafică întocmit în cauză, s-a stabilit că semnătura de la rubrica vânzători din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere atestat de inculpată prin încheierea nr. 8 din 14 august 2001 nu a fost executată de defuncții D.N.G. și D.M.

Contractul atestat în fals de inculpată a fost desființat prin sentința civilă nr. 3617 din 7 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2 București.

Având în vedere concluziile probei științifice, cât și celelalte probe administrate în proces, cu referire specială la data obținerii ștampilei folosite pentru atestarea actului și neconcordanțele existente între mențiunile contractului de asistență juridică din 14 august 2001 și împuternicirea avocațială emisa în baza aceluiași contract, prima instanță a constatat că inculpata se face vinovată și de falsul săvârșit în legătură imobilul aparținând părții vătămate D.T.

în drept, activitatea infracțională desfășurată de inculpată, constând în plăsmuirea unui număr de 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor mențiuni nereale cu privire la data întocmirii înscrisurilor și a voinței părților la înstrăinare, înscrisuri încredințate spre a fi folosite și întrebuințate ulterior la diverse autorități ale statului în scopul producerii consecințelor juridice în vederea cărora au fost plăsmuite, a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

De asemenea, a fost reținută și infracțiunea de fals în declarații prevăzută de "art. 293 C. pen. raportat la conținutul declarației notariale din 1 octombrie 2008 dată spre a fi folosită în procesul civil având ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.V. și V.A.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ținându-se seama de gravitatea faptelor comise și periculozitatea socială deosebită a inculpatei, determinată în principal de calitatea sa de avocat.

Ca urmare, au fost aplicate pedepse cu închisoarea în limita maximă legală, cu executare în regim de detenție.

De asemenea, în vederea restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunilor, s-a dispus desființarea contractelor de vânzare-cumpărare falsificate și a încheierilor de atestare corespunzătoare acestora.

Sub aspectul laturii civile, constatând îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale, existând legătură de cauzalitate între suferințele psihice cauzate părților vătămate și faptele ilicite săvârșite de inculpată, prima instanță a dispus obligarea inculpatei la plata unor sume de bani corespunzătoare către părțile vătămate S.G., C.G., S.L.E., A.V.V., A.I.C., A.A., C. și O.A., cu titlu de daune morale, potrivit prejudiciilor nepatrimoniale încercate de fiecare parte vătămată în parte.

Au fost respinse cererile de acordare a daunelor materiale formulate de părțile vătămate S.G., C.G. și S.L.E., ca neîntemeiate, reținându-se că faptele pentru care a avut loc condamnarea inculpatei nu sunt cauzatoare de prejudicii materiale.

în conformitate cu dispozițiile art. 163 C. proc. pen. a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit prin încheierea instanței din 8 februarie 2011 asupra terenului în suprafață de 1500 mp situat în comuna Hotarele, județ Giurgiu, proprietatea inculpatei C.M.N.

împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.M.N., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen. și, în subsidiar, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 14 C. proc. pen.

în cadrul cazului de casare de la art. 385⁹pct. 18 C. proc. pen., au fost formulate mai multe critici privitoare la greșita condamnare a inculpatei, invocându-se grava eroare săvârșită de instanță în interpretarea și evaluarea probatoriului administrat și stabilirea stării de fapt.

în esență, s-a susținut că materialul probator administrat în cauză nu demonstrează vinovăția inculpatei, soluția de condamnare pronunțată în cauză având la bază simple prezumții și nu dovezi concrete.

Sub acest aspect au fost menționate concluziile diferit formulate în cele 2 rapoarte de constatare tehnico-științifice grafice efectuate în cauză cu privire la înscrisul semnat de partea vătămată S.G., lipsa de relevanță în economia dosarului a dischetelor ridicate din domiciliul inculpatei conținând CNP-ul unor persoane străine de cauză și greșita evaluare a declarațiilor părții vătămate D.T. în corelație cu descrierea făcută de inculpată autorului părții vătămate, D.N.G.

De asemenea, s-a arătat că la stabilirea caracterului fictiv al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta M.L. cu numita I.R. s-a avut în vedere data intabulării în cartea funciară a respectivului contract, fără a se verifica însă dacă cu privire la același imobil au mai fost efectuate și alte acte în precedent, știut fiind că pentru intabularea unui imobil era necesară eliberarea unui certificat fiscal și înscrierea la rol fiscal.

Deopotrivă, a fost menționată omisiunea primei instanțe de a lua în considerare faptul că din arhiva inculpatei fusese ridicată și o copie fără timbru fiscal a contractului constituind titlul de proprietate al imobilului părții vătămate S.G., exemplar ce conținea semnătura în original a părții vătămate aplicată pe înscris pentru conformitate, or această semnătură nu a fost deloc expertizată.

în același sens, s-a arătat că și în cazul celorlalte expertize grafice s-a luat ca referință semnătura vânzătorilor înscrisă pe testamentele lăsate părților vătămate, or și aceste înscrisuri se impunea a fi expertizate. A fost criticată, de asemenea, și greșita concluzie a instanței formulată în legătură cu neconcordanțele constatate între contractele de asistență juridică încheiate cu cumpărătorii din actele de vânzare-cumpărare atestate de inculpată și beneficiarii împuternicirilor avocațiale corespunzătoare numerelor acordate respectivelor contracte.

Neregularitatea constatată a fost justificată de apărarea inculpatei prin modul de numerotare a celor două tipuri de documente și modalitatea lor de eliberare.

S-a arătat că ambele tipuri de documente erau numerotate la preluare, iar o împuternicirea era completată de la început cu numărul contractului de asistență juridică.

în practică au existat însă și situații când eliberarea împuternicirii avocațiale s-a făcut în lipsa contractelor de asistență juridică și, din neglijență ori neștiință, acestea nu au fost ulterior anulate.

Ca urmare, s-a susținut că această împrejurare nu era esențială pentru reținerea vinovăției inculpatei, iar prima instanță nu a oferit nicio explicație pentru faptul deținerii de către inculpată a actelor care atestau dreptul de proprietate al vânzătorilor din contractele contestate.

S-a mai arătat că și că imposibilitatea legală a atestării actelor juridice de către avocatul stagiar nu a fost prevăzută decât începând cu anul 2004, nu și pentru perioada corespunzătoare anilor 1999-2003.

în consecință, s-a solicitat achitarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, invocându-se ca temei legal dispozițiile art. 10 lit. a) și c) C. proc. pen.

în continuarea motivelor scrise de recurs, s-a făcut o descriere detaliată a fiecărei fapte reținute în sarcina inculpatei, cu menționarea elementelor de fapt care, în opinia apărării, justificau lipsa de temeinicie a acuzațiilor, argumentație care în esență poate fi rezumată astfel:

1. Cu referire la fapta reținută a fi fost săvârșită în dauna pârtii vătămate S.G. s-a arătat că transmiterea dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată s-a făcut în favoarea cumpărătoarei T.S., între partea vătămată și cumpărătoare existând o relație de concubinaj, necunoscută de fiica părții vătămate, situație în care declarația formulată de această martoră trebuia privită cu rezerve în cauză.

De asemenea, a fost reiterată critica vizând neconcordanța existentă între cele două rapoarte de constatare tehnico-științifică efectuate cu privire la semnătura înscrisă pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată, prin raportul de expertiză inițial efectuat în cauza în care inculpată era numita I.R. stabilindu-se că semnătura fusese executată de partea vătămată S.G.

2. în ceea ce privește fapta săvârșită în dauna părții vătămate A.A. s-a arătat că descrierea făcută de inculpată în fața instanței cu privire la înfățișarea părții vătămate nu constituia o probă determinantă în stabilirea vinovăției, transformările survenite în înfățișare fiind explicate de trecerea timpului.

De asemenea, s-a solicitat să se constate că declarația părții vătămate cum că ar fi aflat despre înstrăinarea proprietății abia în anul 2008 cu ocazia achitării impozitului nu este credibilă în contextul în care înstrăinarea operase la sfârșitul anului 2003, iar impozitul fusese achitat și în perioada anilor 2004-2007.

3. Referitor la situația părților vătămate A.V. și A.I., a fost subliniată imposibilitatea contrafacerii semnăturii de pe actul de identitate eliberat în format vechi pe numele părții vătămate A.I., subliniindu-se sub acest aspect particularitatea scrierii tremurate, cu precizarea că aceasta nu se datora vârstei înaintate.

Totodată, a fost invocată și omisiunea organelor judiciare de efectuare a unei confruntări sau recunoaștere din grup a părților vătămate de către inculpată, probă care ar fi demonstrat că inculpata cunoștea semnalmentele fiecărei părți vătămate și le putea deosebi și între ele.

4. Referitor la imobilul aparținând defunctei S.R.M., s-a arătat că inculpata nu era obligată să cunoască relațiile dintre client și rudele sale, iar faptul că defuncta a dispus de bunul în discuție a avut semnificația unei dezmoșteniri a părții vătămate S.L.E., defuncta în cauză recunoscând că relațiile dintre ea și partea vătămată nu erau apropiate.

5. O apărare similară a fost formulată și în legătură cu imobilul aparținând soților D.M. și D.N.G., susținând-se că acesta fusese înstrăinat și printr-un alt act atestat de avocatul R.V., în prezent decedat, cât și prin testamentul autentificat în favoarea părții vătămate D.T., acest din urmă act având însă o putere juridică inferioară actelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai arătat că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată nu era în niciun fel condiționată de starea materială a vânzătorilor D.M. și D.N.G.

6. în legătură cu fapta reținută în dauna părții vătămate C.G. s-a arătat că în mod greșit prima instanță a considerat că actul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată ar fi fost falsificat, neexistând dovezi clare că nu defuncta M.L. semnase respectivul act de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect s-a arătat că semnătura defunctei M.L. înscrisă pe contractul atestat de inculpat se impunea a fi expertizată în raport de alte acte emanând de la aceeași persoană și aflate în arhivele instituțiilor statului și nu de testamentul lăsat părților vătămate, cu o lună înainte de data decesului.

S-a arătat că testamentul în cauză nu putea constitui o piesă de comparație atâta timp cât nu fusese el însuși expertizat.

De asemenea, s-a arătat că era puțin probabilă susținerea părții vătămate privind îngrijirea defunctei de către fiica sa, în vârstă de maxim 14 ani, în contextul în care minora urma cursurile școlare și locuiau la Băile Herculane.

7. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.V. și V.A. s-a arătat că probele administrate în cauză nu demonstrează caracterul falsificat al acestuia, susținerile inculpatei în sensul deplasării și prezenței sale în imobil pentru luarea consimțământului vânzătorului la încheierea actului nefiind în niciun fel înlăturate.

Pe lângă cele mai sus arătate, apărarea a susținut că inculpata s-a aflat în permanență în posesia unei ștampile pentru desfășurarea activității profesionale și că cea obținută în anul 2004 era identică cu cea deținută din anul 1999, cea de-a doua fiind obținută după pierderea primei ștampile.

Totodată, s-a arătat că prima instanță a interpretat greșit obligațiile prevăzute în sarcina avocatului pentru situația atestării actelor juridice și condițiile în care este necesară completarea unei împuterniciri avocațiale.

Tot astfel, nu s-a avut în vedere că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1995, avocatul stagiar avea competența de a proceda la atestarea actelor juridice, păstrând evidențe separate de titularul cabinetului în care își desfășura activitatea.

în fine, a fost criticată și soluția pronunțată pe latura civilă a cauzei, invocându-se neadministrarea corectă a probatoriilor și caracterul injust al daunelor morale și materiale acordate părților vătămate.

în subsidiar, s-a invocat oral și motivul de recurs prevăzut de art. 385⁹pct. 14 C. proc. pen. raportat la greșita individualizare a modalității de executare a pedepsei aplicate inculpatei.

Prin decizia penală nr. 1459 din 08 mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penala s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.M.N. împotriva sentinței penale nr. 393 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București - secția I penală.

Considerentele avute în vedere de instanța supremă la pronunțarea acestei hotărâri au fost următoarele:

Probatoriul administrat în cauză demonstrează că actele atestate de inculpată consemnează mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data întocmirii înscrisurilor și existența consimțământului părților, contractele de vânzare-cumpărare atribuite autorilor părților vătămate constituind înscrisuri falsificate în sensul art. 290 C. pen.

Atât în cursul cercetării judecătorești, cât și prin motivele de recurs, inculpata a susținut că actele de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate de autorii părților vătămate, respectivele persoane exprimând nemijlocit consimțământul la vânzare.

Aceste susțineri nu au fost însă însoțite și de prezentarea unor dovezi concrete care să confirme prezența părților la atestarea actelor juridice.

Prin probe științifice - rapoarte de constatare criminalistică, s-a stabilit în mod neechivoc că semnăturile înscrise pe contractele de vânzare-cumpărare atestate de inculpată nu au fost executate de vânzătorii menționați în acte.

Inculpata a contestat concluziile constatărilor criminalistice, susținând în cazul părții vătămate S.G. că era necesară pentru comparare și expertizarea semnăturii executată de această persoană pe copia unui exemplar al titlului de proprietate original, înscris ridicat în cursul anchetei penale din arhiva personală a inculpatei.

Asupra chestiunii invocate, înalta Curte arată că expertiza criminalistică nu a vizat înscrisul reprezentând titlul de proprietate al părții vătămate, ci contractul de vânzare-cumpărare încheiat între această parte vătămată și numita T.S.

încheierea de atestare din 26 iunie 2003 emisă de inculpată se referă la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de partea vătămată cu cumpărătoarea T.S. și, ca atare, numai acest act se impunea a fi expertizat.

Așa cum rezultă din conținutul raportului de constatare criminalistică (filele 42-53 vol. 2, d.u.p.), la efectuarea lucrării, au fost avute în vedere, ca materiale de comparație, o serie de înscrisuri olografe provenind de la partea vătămată din diferite perioade de timp, cât și probe de scris și semnătură executate cu ocazia efectuării expertizei grafice.

Pe de altă parte, a fost invocată și neconcordanța dintre concluziile acestei constatări și o altă lucrare similară efectuată inițial cu privire la același înscris, susținându-se că prin primul raport criminalistic se stabilise că partea vătămată S.G. era semnatara actului de vânzare-cumpărare atestat de inculpată.

Actele și lucrările dosarului nu confirmă însă susținerea inculpatei.'

în cauză, nu a fost întocmită decât o singură constatare tehnico-științifică grafică, iar pretinsa lucrare efectuată eventual într-un alt dosar penal și pentru alte fapte decât cele care formează obiectul învestirii instanței, nu influențează cu nimic rezultatul constatării tehnico-științifice criminalistice efectuate în cauza de fată.

De asemenea, înalta Curte constată că nu există motive plauzibile pentru înlăturarea din examinare a declarațiilor formulate de fiica părții vătămate, martora S.N., așa cum s-a solicitat de către inculpată.

Prin declarațiile formulate, martora a combătut susținerile inculpatei privind pretinsa relație dintre partea vătămată și cumpărătoarea T.S.

Tot astfel, nici martora I.P. nu a confirmat existența vreunei legături între partea vătămată S.G. și numita T.S.

Dar, chiar și în situația în care ar fi înlăturate din examinare declarațiile formulate de martorele susmenționate, vinovăția inculpatei este în continuare dovedită cu celelalte probe administrate în cauză.

S-a stabilit cu certitudine că partea vătămată S.G. nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare.

Concluziile raportului de constatare tehnico-științifică criminalistică nu a fost combătut în cauză cu o altă probă de aceeași valoare, dimpotrivă, alte date și probe din dosar demonstrează că vânzarea-cumpărarea atestată de inculpată nu a fost consimțită de partea vătămată, încheierea din 26 iunie 2003 emisă de inculpată cuprinzând mențiuni nereale în ceea ce privește data emiterii ei și a prezenței vânzătorului la atestarea actului.

Inculpata nu a adus nicio dovadă care să ateste prezența părții vătămate la sediul cabinetului de avocatură, iar simpla deținere a actului reprezentând titlul d proprietate al părții vătămate nu constituie o probă suficientă în apărare.

în cursul cercetării judecătorești, partea vătămată a prezentat în instanță actele de proprietate ale imobilului, observându-se că acestea nu aveau aplicate timbre fiscale de la Administrația Financiară ca în cazul exemplarului deținut de inculpată.

Ca urmare, în mod corect, s-a concluzionat că exemplarul actului deținut de inculpată putea fi obținut prin alte mijloace și nu neapărat de la partea vătămată.

Sub acest aspect, nu poate fi ignorată împrejurarea că la percheziția efectuată în cauză au fost descoperite în locuința inculpatei mai multe dischete conținând CNP-ul unor persoane străine de cauză, informație ce capătă însă importanță în evaluarea posibilităților inculpatei de a fi obținut date și acte ce nu îi erau destinate.

De asemenea, a rezultat că ștampila folosită de inculpată la atestarea contactului de vânzare-cumpărare în discuție, dar și în cazul celorlalte contracte pe care se întemeiază învinuirea, a fost achiziționată la 23 iulie 2004, ulterior datei la care se consemnează că ar fi avut loc atestarea actului.

Inculpata a susținut că deținuse o ștampilă identică cu cea achiziționată în anul 2004, dar nu a adus nicio dovadă care să ateste pierderea primei ștampile.

în plus, s-a reținut că încheierea de atestare din 26 iunie 2003 nu avea corespondent nici în evidențele cabinetului de avocatură.

Din informațiile obținute de la Baroul București a rezultat că inculpata ridicase Registrul de atestări în luna septembrie 2003, or încheierea de atestare emisă în baza contractului de vânzare-cumpărare atribuit părții vătămate S.G. era datată 26 iunie 2003.

Tot astfel, contractul de asistență juridică încheiat cu pretinsa cumpărătoare T.S. pentru redactarea și atestarea contractului de vânzare cumpărare nu poartă semnătura ori amprenta digitală a acesteia, iar împuternicirea avocațială eliberată în baza acestui contract de asistență juridică privește o altă persoană și un alt serviciu avocațial.

Este adevărat că împuternicirea avocațială nu este necesară în cazul atestării actelor juridice, ea constituind doar mijlocul prin care avocatul se legitimează față de terți, însă, faptul constatat este important sub aspectul stabilirii realității actelor întocmite.

Inculpata a justificat neregularitatea constatată prin modul de numerotare a celor două tipuri de documente și modalitatea lor de eliberare.

S-a arătat că ambele tipuri de documente erau numerotate la preluare, iar împuternicirea era completată de la început cu numărul contractului de asistență juridică.

S-a susținut că au fost situații când eliberarea împuternicirii avocațiale s-a făcut în lipsa contractelor de asistență juridică și, din neglijență ori neștiință, acestea nu au fost ulterior anulate.

Fără a contesta existența în realitate a unor situații de felul celei menționate, înalta Curte observă însă că inculpata nu a oferit nicio explicație pentru faptul că neregularitatea constatată vizează toate împuternicirile avocațiale emise în baza celor 7 contracte de asistență juridică încheiate pentru redactarea și atestarea actelor juridice. Ori, este puțin probabil ca, în toate aceste situații, inculpata să fi fost nevoită să elibereze împuterniciri avocațiale în afara biroului și ele să fie corespunzătoare contractelor de asistență juridică încheiate cu pretinșii cumpărători ai imobilelor.

De asemenea, este de menționat atestarea actelor juridice efectuată și înainte de 2004 impunea obligația pentru avocat de a reține și evidenția acele acte care confirmau stabilirea identității părților și a înscrisurilor ce i-au fost prezentate spre atestare.

Tot în legătură cu rapoartele de constatare criminalistică, s-a criticat faptul că acestea au avut ca material de comparație semnătura vânzătorilor de pe testamentele lăsate părților vătămate, or acestea înscrisuri se impunea a fi la rândul lor expertizate, având în vedere interesul beneficiarilor din cauză. Și această critică este neîntemeiată.

Testamentele lăsate în favoarea părților vătămate au fost semnate de dispunători în fața notarului public, constituind astfel înscrisuri autentice. Or, actele autentifice sunt admise de lege ca material de comparație la efectuarea unor constatări tehnico-științifice grafice.

De asemenea, nu se poate susține că era necesară expertizarea actelor notariale câtă vreme acuzațiile din cauză nu au fost formulate și în legătură cu aceste înscrisuri și în contra notarului public instrumentator.

în ceea ce privește fapta săvârșită în dauna părții vătămate A.A., apărarea a susținut că descrierea făcută de inculpată cu privire la înfățișarea părții vătămate nu constituia o probă determinantă pentru reținerea vinovăției inculpatei, diferențele constatate fiind justificate de trecerea timpului.

înalta Curte constată însă că principala probă în acuzare o constituie concluziile raportului de constatare tehnico-științifică și în acest caz stabilindu-se neechivoc că semnătura înscrisă pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea nr. 138 din 28 decembrie 2003, ulterior rectificată ca încheierea nr. 171 din aceeași dată, nu fusese executată de partea vătămată A.A.

De asemenea, nici faptul că partea vătămată nu a aflat despre înstrăinarea apartamentului înainte de anul 2008 nu constituie o dovadă a pretinsei sale lipse de sinceritate, nerezultând din probele administrate ca vânzarea-cumpărarea atestată în fals de inculpată să fi fost înregistrată mai devreme în evidențele Administrației Financiare.

Referitor la situația părților vătămate A.V. și A.I., inculpata a susținut că nu era posibilă contrafacerea semnăturii de pe actul de identitate eliberat în format vechi pe numele părții vătămate A.I., menționându-se sub acest aspect și particularitatea scrierii tremurate care nu putea fi imitată.

Cu privire la aspectul invocat, înalta Curte arată că falsificarea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în acest caz prin copierea semnăturii aparținând părții vătămate A.V.V. de pe buletinul de identitate emis pe numele acesteia, înlăturându-se astfel dificultățile de imitare a scrierii.

Pe de altă parte, tocmai particularitățile scrierii și imposibilitatea reproducerii exacte a caracterelor grafice constituie elementele care asigură posibilitatea depistării falsului.

Cert este că și în acest caz părțile vătămate au contestat încheierea actului atestat de inculpată, iar susținerile lor au fost confirmate științific prin raportul de constatare criminalistică efectuat în cauză.

Având în vedere valoarea probatorie deosebită a acestui mijloc de probă nu era necesară efectuarea unei confruntări sau recunoaștere din grup a părților vătămate, neavând relevanță dacă inculpata era în măsură să furnizeze semnalmentele fiecărei părți vătămate, în condițiile în care a avut posibilitatea să obțină, în împrejurările menționate de prima instanță.

De asemenea, este de menționat că caracterul falsificat al contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul aparținând defunctei S.R.M., a fost stabilit tot pe baza unei constatări tehnico-științifice de specialitate, rezultând că nu defuncta realizase semnătura executată pe act.

Ca urmare, nu poate fi primită susținerea inculpatei, în sensul că defuncta intenționase dezmoștenirea părții vătămate S.L.E., în condițiile în nu a consimțit la încheierea actului atribuit acesteia.

Concluzia exprimată este valabilă și în privința defuncților D.M. și D.N.G.

Așa cum rezultă din raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în cauză, nici aceste persoane nu au semnat contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea nr. 8 din 14 august 2001.

De asemenea, raportat Ia obiectul sesizării în cauză, nu interesează dacă a existat și o altă atestare efectuată de un alt avocat cu privire la același imobil și nici dacă vânzarea-cumpărarea, ca operațiune juridică superioară, constituie un act cu putere juridică superioară celui prin care se dispune pentru cauză de moarte.

în legătură cu fapta săvârșită în dauna părții vătămate C.G., s-a "susținut că probele administrate în cauză nu demonstrează ca actul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată să nu fi fost semnat de defuncta vânzătoare M.L.

S-a arătat că semnătura defunctei M.L. nu a fost expertizată și în raport de alte acte aflate în arhivele instituțiilor statului, preferându-se în schimb testamentul întocmit în favoarea părților vătămate, cu o lună înainte de deces.

S-a mai arătat că testamentul în cauză nu putea constitui o piesă de comparație atâta timp cât nu fusese el însuși expertizat.

Prin raportul de constatare tehnico-științifică grafică întocmit în cauză s-a stabilit că semnătura înscrisă pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată prin încheierea nr. 139 din 3 noiembrie 2003, ulterior rectificată prin încheierea din 14 decembrie 2006, privind transmiterea proprietății imobilului situat în București, în favoarea cumpărătoarei I.R., nu fusese executată de defuncta vânzătoare M.L.

între materialele de comparație folosite la efectuarea constatării criminalistice a fost avut în vedere și testamentul lăsat de defunctă soților C.G. și C.S.

Și acest testament a fost semnat în fața notarului public, ceea ce atribuie actului caracter de înscris autentic.

Ca atare, în mod corect, respectivul testament a fost folosit la efectuarea constatării criminalistice, spre verificarea semnăturii defunctei.

Totodată, nu era necesară nici expertizarea prealabilă a testamentului, având în vedere că forța probantă acordată de lege actelor autentice.

Pe de altă parte, se constată că expertizarea semnăturii defunctei a fost realizată și prin raportare la un alt înscris autentic, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11298 din 27 noiembrie 1984, prin care defuncta dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Mai mult, prin constatarea tehnico-științifică efectuată în cauză s-a stabilit că semnătura executată pe contractul de vânzare-cumpărare constituind titlul de proprietate al defunctei era aceeași cu cea înscrisă pe testamentul autentic încheiat în favoarea părților vătămate.

Ca urmare, nu interesează în economia acuzațiilor motivația avută în vedere de defunctă la gratificarea părților vătămate.

în raport de cele arătate, se poate concluziona că stabilirea caracterului fictiv al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta M.L. cu numita I.R. nu s-a făcut pe baza mențiunilor privind data intabulării imobilului pe numele pretinsei cumpărătoare, așa cum se susține de către inculpată, ci în raport de concluziile expertului criminalist formulate prin raportul de constatare tehnico-științifică grafică cu privire la autenticitatea semnăturii atribuite defunctei prin încheierea de atestare emisă în cauză de inculpată.

Inculpata a susținut că nici în privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat între defunctul C.V. și numita V.A. probele administrate în cauză nu demonstrează caracterul falsificat al actului.

S-a arătat că susținerile inculpatei, în sensul deplasării și prezenței sale în imobil pentru luarea consimțământului vânzătorului la încheierea actului, nu au fost în niciun fel înlăturate. Nici această critică nu este întemeiată.

Actul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager încheiat între defunctul C.V. și numita V.A. a fost atestat prin încheierea nr. 158 din 29 noiembrie 2003 emisă de inculpata C.M.N.

Actul susmenționat nu poartă semnătura vânzătorului; semnarea actului s-a realizat prin aplicarea amprentei digitale. Or, această constatare este deosebit de importantă, în condițiile în care s-a stabilit că defunctul C.V. era știutor de carte, îndeplinind anterior funcția de controlor trafic la Aeroportul Otopeni.

Ca urmare, așa cum bine a subliniat și prima instanță, nu era deloc justificată aplicarea amprentei defunctului pe contractul de vânzare-cumpărare atestat de inculpată.

Mai mult, la 20 noiembrie 2002, adică la un an de la data încheierii pretinsului contract de vânzare-cumpărare, defunctul în cauză a lăsat un testament autentificat de B.N.P. D.D., semnat de mâna sa.

Ca atare, apărării îi revenea sarcina de a dovedi că defunctul se aflase într-o situație care îl punea în imposibilitate să semneze actul încheiat, având în vedere și comportarea sa ulterioară decurgând din semnarea manuscrisă a testamentului notarial.

Inculpata nu a invocat o asemenea împrejurare și nici a adus dovezi corespunzătoare.

Prin urmare, simpla susținere că s-a aflat la domiciliul vânzătorului și că i-a luat consimțământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în lipsa oricăror probe care să confirme aceasta, nu poate conduce la o altă concluzie decât cea exprimată de prima instanță, având în vedere și celelalte argumente expuse în considerentele sentinței.

în raport de toate cele arătate, se constată că situația de fapt și vinovăția inculpatei au fost corecte stabilite în cauză, probele administrate demonstrând participarea inculpatei la activitatea infracțională desfășurată în circumstanțele descrise în sentința instanței de fond.

în consecință, au fost înlăturate criticile inculpatei formulate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 18 C. proc. pen.

Nefondată se privește și critica referitoare la greșita individualizare a pedepsei, în cuantum și ca modalitate de executare, invocată în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 14 C. proc. pen.

Se constată în acest sens că la stabilirea pedepsei aplicate inculpatei, prima instanța a ținut seama de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) și a apreciat în egală măsură atât împrejurările în care s-a comis activitatea infracțională cât și datele ce caracterizează persoana inculpatei.

A fost avută în vedere modalitatea concretă de comitere a faptelor, durata în timp a activității, caracterul și importanța valorilor sociale lezate prin activitatea infracțională, gravitatea urmărilor și efectele produse asupra proprietarilor imobilelor.

Pe de altă parte, s-a ținut seama de datele ce caracterizează persoana inculpatei, calitatea în care a acționat și conduita procesuală de ansamblu.

Și în opinia înaltei Curți toate aceste elemente sunt deosebit de relevante în operațiunea de individualizare a pedepsei, neputând fi ignorate în aprecierea periculozității sociale pe care o prezintă inculpata.

Or, în cauză, datele ce circumstanțiază persoana inculpatei și gravitatea concretă a faptelor săvârșite justifică aplicarea unui regim sancționator mai sever, așa cum corect a considerat și prima instanță.

Prin urmare, se constată că nu există temeiuri care să justifice reindividualizarea pedepselor aplicate inculpatei nici în cuantum, nici în ceea ce privește modalitatea de executare, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată.

Și sub aspectul laturii civile a cauzei, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt dedusă judecății, părțile vătămate fiind îndreptățite la repararea prejudiciului nepatrimonial încercat prin acțiunile ilicite ale inculpatei, ce au avut drept consecință afectarea serioasă a dreptului de proprietate asupra imobilelor și chiar imposibilitatea folosirii acestora, o perioadă considerabilă de timp.

Având în vedere soluția pronunțată în latura civilă a cauzei, înalta Curte constată că și măsura sechestrului asigurător instituită în cauză asupra terenului aparținând inculpatei a fost luată cu respectarea dispozițiile art. 163 C. proc. pen., măsura dispusă de prima instanță fiind menită sa asigure garantarea executării obligațiilor de plată stabilite în sarcina inculpatei.

în raport de considerentele arătate, a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpata C.M.N.

împotriva deciziei penale nr. 1459 din 08 mai 2012, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție - secția penală condamnata C.M.N. a formulat contestație in anulare invocând dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare formulată de contestatoarea C.M.N. în conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., prin încheierea din 23 octombrie 2012 înalta Curte a admis în principiu contestația în anulare, reținând că sunt întrunite condițiile admisibilității în principiu stipulate de acest text de lege deoarece motivele de contestație invocate sunt dintre cele prevăzute de lege, contestația a fost formulată în termenul prevăzut de lege.

Prin aceeași încheiere a fost fixat termenul pentru judecarea pe fond a contestației la 08 ianuarie 2013, cu citarea părților.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că prezenta contestație este formulată în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen. și că îndeplinește toate cerințele legale pentru admisibilitatea în principiu, așa cum acestea sunt prevăzute în art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul fixat pentru judecarea pe fond a contestației, 8 ianuarie 2013, contestatoarea a susținut că pentru cele doua fapte reținute in sarcina sa a intervenit prescripția specială, potrivit art. 124 C. pen., arătând că această cauză de încetare a procesului penal a fost invocata si prin motivele de recurs.

De asemenea, s-a solicitat a se aprecia asupra incidenței dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Analizând contestația în anulare, Curtea retine următoarele:

Potrivit art. 386 lit. c) C. proc. pen. - temei de drept al contestației de față, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prev. de art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. cu privire la care existau probe la dosar.

Cauza de încetare a procesului penal invocată de contestatoare vizează intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale pentru cele două fapte reținute în sarcina condamnatei.

Analiza cazului de contestație în anulare invocat presupune o evaluare a activității infracționale reținute în sarcina condamnatei din perspectiva momentelor la care au fost săvârșite cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatei și, în raport de aceste limite temporare, a incidenței dispozițiilor art. 124 C. pen.

în acest sens, se constată că contestatoarea C.M.N. a fost trimisă în judecată și condamnată definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. constând în aceea că, în perioada 2006-2008, în calitatea de avocat în cadrul Baroului București, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a plăsmuit 7 contracte de vânzare - cumpărare imobile prin atestarea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii înscrisurilor și a voinței părților, înscrisuri care au fost încredințate spre folosire si ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru si publicitate imobiliară, precum si la direcțiile de taxe și impozite locale, precum și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) constând în aceia că, la data de 01 octombrie 2008, a dat o declarație pe proprie răspundere în fața notarului public în care s-a menționat că "în cursul anului 2003 s-a deplasat la domiciliul vânzătorului C.V., situat în București, unde acesta, în deplinătatea facultăților mintale a fost de acord să vândă către numita V.A. apartamentul, proprietatea sa, păstrându-și doar uzufructul viager, iar cumpărătoarea a plătit și numărat în fața sa suma de bani reprezentând prețul vânzării", împrejurări necorespunzătoare adevărului, declarație ce o urma să fie folosită de numita V.A. în dosarul civil având ca obiect anularea contractului de vânzare - cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de inculpată prin încheierea nr. 158 din data de 29 noiembrie 2003.

Ca urmare, calcularea termenului prescripției speciale care în cauză se raportează dispozițiilor art. 124 raportat la art. 122 lit. d) C. pen. are ca reper temporal inițial perioada 2006-2008, reper în raport de care se constată că nu a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

Oricum, calcularea termenului de prescripție în cazul infracțiunii continuate se face pornindu-se de la data epuizării infracțiunii, care coincide cu data consumării ultimului act material și nu în raport de fiecare act material în parte.

Pentru argumentele prezentate, constatându-se că în cauză nu a fost incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., înalta Curte a respins, ca nefondată, cererea de contestație în anulare formulată de contestatoarea C.M.N. împotriva deciziei penale nr. 1459 din 08 mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea a fost obligată la o plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

← ICCJ. Decizia nr. 246/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 576/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 94/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 94/2013. Penal