ICCJ. Decizia nr. 353/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 353/2013
Dosar nr. 4825/120/2012
Şedinţa publică din 3 aprilie 2013
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni sub nr. 1062/262/2012 la data de 3 aprilie 2012, condamnatul F.C., deţinut în Penitenciarul Mărgineni a solicitat recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de către instanţele judecătoreşti Italiene, respectiv sentinţa nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel din Veneţia, Italia, sentinţa nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Arezzo-Italia şi sentinţa nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Padova-Italia şi contopirea pedepselor aplicate de către aceste instanţe cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de către Tribunalul Timiş prin sentinţa penală nr. 84 din 17 februarie 2011 în Dosarul nr. 1302.5/30/2010.
Prin sentinţa penală nr. 492 din 26 aprilie 2012 pronunţată de către Judecătoria Moreni în baza art. 42 C. proc. pen. s-a declinat în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cererii formulate de către condamnat apreciindu-se că aceasta a solicitat în principal contopirea mai multor pedepse pronunţate în străinătate şi nerecunoscute în România cu o pedeapsă pronunţată în ţară pentru o infracţiune care se află în competenţa de soluţionare a tribunalului ca primă instanţă. În aceste condiţii, constatându-se că cererea este întemeiată în principal pe prevederile art. 449 C. proc. pen., prima instanţă a apreciat ca fiind incidente în cauză prevederile alin. (2) ale art. menţionat, potrivit căruia instanţa competentă a dispune modificarea pedepsei este instanţa de executare, respectiv în cauză Tribunalul Dâmboviţa.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 4825/120/2012 şi prin sentinţa penală nr. 481/2012 în baza art. 42 C. proc. pen. s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
În motivarea soluţiei, din analiza hotărârilor de condamnare aplicate de către instanţele italiene petiţionarului F.C., respectiv, sentinţa nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel din Veneţia-Italia, definitivă la data de 24 februarie 2009, sentinţa nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Arezzo-Italia definitivă la data de 30 septembrie 2009 şi sentinţa nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Padova-Italia, definitivă la data de 6 octombrie 2009 şi ordinului de unificare a pedepselor nr. 1742/SIEP/2009 emis de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Padova la data de 29 aprilie 2010, tribunalul a constatat că prin cumularea pedepselor aplicate prin cele trei sentinţe definitive condamnatului i-a fost aplicată pedeapsa principală de 9 ani, 4 luni şi 8 zile închisoare şi amendă în cuantum de 9.200 euro, interzicerea funcţiilor publice pe 10 ani ca pedeapsă accesorie şi îndepărtarea de pe teritoriul statului italian la ispăşirea pedepsei, în modalităţile prevăzute de art. 20 din Decretul-lege nr. 30/2007 (expulzarea) ca măsură de siguranţă.
Din acelaşi ordin, s-a observat că după deducerea perioadelor de încarcerare de 1 an, 10 luni şi 24 de zile şi aplicarea beneficiilor prevăzute de Legea nr. 241/2006 condamnatul F.C. mai are de executat pedeapsa principală de 4 ani, 9 luni şi 6 zile închisoare, interzicerea funcţiilor publice pe 10 ani ca pedeapsă accesorie şi îndepărtarea de pe teritoriul statului italian la ispăşirea pedepsei în modalităţile prevăzute de art. 20 din Decretul-lege nr. 30/2007, pedeapsă pentru executarea căreia a fost emisă de către Procuratura Republicii Italiene de pe lângă Tribunalul din Padova, ordonanţa nr. 1742/SIEP/2009 din 29 aprilie 2010 ce conţine măsurile de executare a pedepselor în concurenţă şi ordinul concomitent de executare a încarcerării condamnatului.
În urma relaţiilor solicitate Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară în materie penală a comunicat cu adresa din 7 decembrie 2012 că în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, sunt aplicabile art. 130 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, iar faţă de dispoziţiile art. 131 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, la nivelul Consiliului European în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine sunt aplicabile cele trei instrumente, respectiv, Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor respective, adoptată la Haga la 28 mai 1970, ratificată prin O.G. nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000; Protocolul Adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasburg, la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001 (art. 2 din Protocol vizează preluarea executării pedepselor) şi Convenţia Europeană privind supravegherea infractorilor condamnaţi sau eliberaţi condiţionat, adoptată la Strasburg, la 30 noiembrie 1964.
Luând în considerare faptul că din cele trei instrumente enumerate mai sus, nu este niciunul la care ambele state să fie parte, în relaţia dintre România şi Republica Italiană tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 potrivit cărora hotărârea penală străină poate fi recunoscută pe bază de reciprocitate.
Totodată, urmare adresei din 20 noiembrie 2012 s-a solicitat şi ataşat Dosarul 3472/11-5/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ce conţine documentele de recunoaştere a hotărârilor de condamnare emise de către statul italian pe numele condamnatului F.C.
Întrucât condamnatul F.C. a solicitat să ispăşească în România pedeapsa de 4 ani, 9 luni şi 6 zile închisoare stabilită prin decizia de executare a pedepselor concurente nr. 1742/SIEP emisă la 29 aprilie 2010 de către Procuratura de pe lângă Tribunalul Padova în urma celor trei sentinţe de condamnare, iar faţă de acesta a fost aplicată şi măsura de expulzare de pe teritoriul statului italian la terminarea pedepsei, tribunalul a apreciat că în cauză singura instituţie incidenţă este cea a conversiunii condamnării, fiind aplicabile dispoziţiile art. 154-165 din Legea nr. 302/2004 privind continuarea executării restului de pedeapsă având în vedere că singurul acord care funcţionează între România şi Republica Italiană este Acordul asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră semnat la Roma la 13 septembrie 2003 şi ratificat de România prin Legea nr. 83/2006, completat de dispoziţiile Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasburg la 21 martie 1983, ratificat de România prin Legea nr. 76/1996 şi Protocolul adiţional la Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999.
Prin sentinţa nr. 16 din 31 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a declinat competenţa de soiuţionare a cauzei vizând cererea de recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate de instanţe străine formulată de către condamnatul F.C., în prezent aflat în Penitenciarul Ploieşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
În baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen. constată existenţa unui conflict negativ de competenţă şi în baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen. sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului ivit.
Pentru a dispine astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:
La data de 18 ianuarie 2013, sub nr. 1136 din 18 ianuarie 2013 a fost înregistrată cererea formulată de condamnatul F.C., prin reprezentant convenţional, avocat V.E. de preschimbare a termenului de judecată, solicitând acordarea unui termen de urgenţă, apreciind că se impune soluţionarea cu celeritate a cauzei.
La data de 21 ianuarie 2013 s-a admis cererea şi s-a dispus preschimbarea termenului de judecată la data de 31 ianuarie 2013.
La termenul de judecată din 31 ianuarie 2013, din oficiu, Curtea de Apel Ploieşti a pus în discuţie necompetenţa materială de soluţionare a cauzei.
Asupra acestei excepţii, curtea de apel a constatat că prin cererea iniţială condamnatul F.C. a solicitat recunoaşterea hotărârilor de condamnare pronunţate în ceea ce îl priveşte de instanţele de judecată italiene şi contopirea pedepselor stabilite prin acestea cu pedeapsa aplicată de către Tribunalul Timiş, pedeapsă în executarea căreia se află.
Chiar dacă formal actul de sesizare a instanţei are drept prim capăt de cerere recunoaşterea unor hotărâri pronunţate în străinătate, în realitate finalitatea urmărită prin aceasta este în mod evident pronunţarea unei hotărâri prin care să fie contopite toate pedepsele aplicate condamnatului prin hotărâri pronunţate atât de către instanţele naţionale cât şi de cele străine, în vederea stabilirii unei pedepse rezultante şi a deducerii perioadei deja executate în străinătate.
Cum sentinţa prin care inculpatul F.C. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare a fost pronunţată de către Tribunalul Timiş (sentinţa penală nr. 84 din 17 februarie 2011, Dosarul nr. 1302.5/30/2010), competenţa de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor formulată aparţine, în conformitate cu prevederile art. 449 alin. (2) C. proc. pen. instanţei corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, în cauză Tribunalul Dâmboviţa.
Nu pot fi reţinute ca aplicabile în prezenta cauză prevederile art. 154-165 din Legea nr. 302/2004, ce consacră printre altele instituţia conversiunii condamnării, în condiţiile în care situaţia premisă consacrată de aceste texte legale, respectiv ca cetăţeanul român să se afle în executarea pedepsei aplicate de instanţa străină pe teritoriul acestui stat, nu sunt îndeplinite.
În speţă, condamnatul F.C. se află în executarea pedepsei aplicate de către Tribunalul Timiş prin sentinţa menţionată, executarea acestei pedepse realizându-se într-un loc de deţinere situat pe teritoriul României. În privinţa pedepselor aplicate de către instanţele italiene este de reţinut că acestea nu au fost puse în executare în condiţiile în care inculpatul a fost judecat în lipsă, perioada deja executată din aceste pedepse fiind urmare a stării de arest preventiv în care s-a aflat inculpatul în timpul procedurii judiciare desfăşurate în faţa instanţelor străine.
Faţă de această stare de fapt, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că excepţia necompetenţei materiale a instanţei este întemeiată şi în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei vizând cererea de recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate de instanţe străine formulată de către condamnatul F.C., în prezent aflat în Penitenciarul Ploieşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Constatând că în cauză a intervenit un conflict negativ de competenţă între Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen. a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului ivit.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că:
Prin cererea formulată, petentul solicită efectuarea contopirii pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 84 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Timiş, cu pedepsele aplicate prin hotărârile penale pronunţate de către instanţele judecătoreşti italiene, respectiv sentinţa nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel din Veneţia-Italia, sentinţa nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Arezzo-Italia şi sentinţa nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Padova-Italia.
Potrivit art. 134 din Legea nr. 302/2004 recunoaşterea hotărârilor pronunţate în alte state se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte. În aceste condiţii, instanţa competentă să soluţioneze cererea de recunoaştere a hotărârilor pronunţate în Italia este instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire.
Cum la data formulării cererii de contopire a pedepselor petentul era încarcerat la Penitenciarul Mărgineni, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine, în conformitate cu prevederile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţei corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, respectiv Tribunalul Dâmboviţa.
Potrivit art. 43 C. proc. pen., Înalta Curte, rezolvând conflictul de competenţă apărut între Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti privind cererea formulată de condamnatul F.C. de recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti italiene, respectiv sentinţa nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel din Veneţia-Italia, sentinţa nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Arezzo-Italia şi sentinţa nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunţată de către Tribunalul din Padova-Italia şi de contopire a acestor pedepse cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 84 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Timiş, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a Dosarului nr. 1062/262/2012 privind pe condamnatul F.C., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru condamnat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 3 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2786/2013. Penal. Propunere de arestare... | ICCJ. Decizia nr. 3625/2013. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
