ICCJ. Decizia nr. 367/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 367/2013
Dosar nr. 7196/1/2012
Şedinţa publică din 9 aprilie 2013
Asupra plângerii de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 8 mai 2012, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în Dosarul nr. 315/P/2012 s-a înregistrat plângerea penală formulată de T.N. petentul susţinând că procurorii P.V. şi O.S.H. au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen., primul cu ocazia emiterii rechizitoriului nr. 40/P/2004, celălalt, ca prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, confirmând respectivul act de sesizare, el fiind trimis astfel în judecată printr-un act întocmit cu rea credinţă şi cu lipsă de profesionalism.
Reaua credinţă, în opinia petentului, a constat în respingerea, în cursul urmăririi penale, a mai multor probe pe care le-a cerut fie el personal, fie avocatul său, printre ele numărându-se confruntarea cu martorul minor Z.C., efectuarea unei expertize tehnice nouă, toate acestea reprezentând încălcarea cu intenţie, a drepturilor sale procesuale. În ce priveşte vătămarea, petentul a susţinut că aceasta derivă din suferinţele provocate de privarea sa de libertate în mod nelegal şi din umilinţa ce i-a adus-o arestul preventiv executat la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Bacău şi în Penitenciarul Bacău. Referindu-se la procurorul O.S.H., petentul a motivat că acesta a săvârȘit aceeaşi infracţiune întrucât cu ocazia verificării rechizitoriului ar fi trebuit să îl infirme în temeiul dispoziţiilor art. 264 alin. (4) C. proc. pen. dacă ar fi considerat că actul de sesizare întocmit în condiţiile arătate nu întrunea elementele de legalitate şi de temeinice astfel cum el a exemplificat.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala şi criminalistică, prin rezoluţia din 27 august 2012, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău (fost procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău) pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen. întrucât fapta nu există.
O.S.H., vicepreşedinte al Consiliului Superior al magistraturii (fost prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., întrucât fapta nu există.
În motivarea rezoluţiei, s-a reţinut că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. 40/P/2004 ce a avut ca obiect efectuarea de cercetări privind circumstanţele în care la 12 octombrie 2003, un autoturism a părăsit carosabilul şi a plonjat de pe un pod în albia râului Tazlău din judeţul Bacău, evenimentul antrenând decesul conducătorului auto L.O. şi rănirea pasagerilor M.R. (aceasta a necesitat 30-35 zile îngrijiri medicale) şi C.E. (35-40 zile îngrijiri medicale), la 16 februarie 2004, procurorul P.V. a început urmărirea penală împotriva lui T.N. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 176 lit. b) C. pen., în sarcina lui constatând că la data accidentului a urmărit cu autoturismul condus de el şi a lovit vehiculul care astfel a căzut de pe acel pod.
La 4 noiembrie 2004, s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de T.N., s-a dispus reţinerea acestuia iar la 5 noiembrie 2004, la propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, instanţa a dispus arestarea preventivă.
Pe parcursul urmăririi penale după schimbarea încadrării juridice a faptei, extinderea cercetărilor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a emis rechizitoriul, inculpatul (la acea dată) T.N. fiind trimis în judecată pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. i) C. pen. (victimă L.O.), tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. b) C. pen. (părţi vătămate M.R. şi C.E.), precum şi pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 81 din O.U.G. nr. 195/2002.
Rechizitoriul a fost întocmit de procurorul P.V., la 21 februarie 2005, T.N. fiind trimis în judecată în stare de arest preventiv.
Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 359/D din 2 iulie 2008 în Dosarul nr. 29/110/2005 l-a achitat pe inculpat pentru toate infracţiunile, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită de inculpat).
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 158 din 16 decembrie 2008 a respins, ca nefondat, apelul declarat de parchet şi a luat act de retragerea apelului formulat de T.N.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 2204 din 11 iunie 2009 a respins, ca nefondat, recursul declarat de parchet.
T.N. a executat reţinere şi arestare preventivă în perioada 4 noiembrie 2004-12 decembrie 2005.
Referindu-se la motivele plângerii penale, rezoluţia a reţinut că în ce-i priveşte pe cei doi procurori nu există infracţiune reclamată întrucât aprecierea asupra încadrării juridice a faptelor cercetate penal, a identităţii autorului lor, a vinovăţiei acestuia, a valorii de adevăr judiciar a unor declaraţii şi a situaţiei de fapt rezultată din ansamblul materialului probator este atributul exclusiv al organului judiciar legal investit.
În cauza dosarului, menţinerea arestării preventive a lui T.N. s-a întins prin încheieri ale instanţei de judecată până la momentul în care, prin modificarea declaraţiilor persoanelor audiate şi efectuarea altor expertize tehnice auto, s-a conturat o altă situaţie de fapt decât cea stabilită prin rechizitoriu. Totodată, din motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate, s-a reţinut că au existat probe la urmărirea penală, dar au fost insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie a lui T.N., achitarea acestuia fiind dispusă pentru dubiu în ce priveşte vinovăţia sa. La cercetarea judecătorească, un martor a declarat altfel decât la urmărirea penală, părţile vătămate, la fel, şi-au modificat declaraţiile justificând această poziţie fie pentru că nu-şi mai aminteau, fie că la acea dată erau confuze urmare tulburării creată de evenimentul rutier care le-a traumatizat, şi acestea constituind considerent că procurorii reclamaţi nu şi-au încălcat în nici un fel atribuţiile specifice funcţiilor lor.
Plângerea petentului, formulată la procurorul ierarhic, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia din 11 octombrie 2012, temeiul legal constituindu-l art. 278 alin. (1) C. proc. pen.
În motivarea rezoluţiei, procurorul ierarhic a reţinut că pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului T.N., procurorul care a instrumentat cauza Dosarului nr. 40/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău (P.V.), a avut în vedere probatoriul administrat, respectiv declaraţiile martorilor L.I., S.G., S.M., H.D.I., Z.A., N.M.C., J.A.N., ale părţilor vătămate M.R. şi C.E., actele medicale, procesele-verbale de confruntare, reconstituirea şi expertizele criminalistice efectuate.
Ca atare, susţine procurorul ierarhic, dispoziţia de trimitere în judecată din actul de sesizare s-a fundamentat pe probatoriul administrat la urmărirea penală, acesta creându-i procurorului de caz convingerea că fapta există, a fost săvârşită de persoana cercetată, aceasta având capacitatea de a răspunde penal.
Aprecierea diferită dată de instanţa de judecată (fond, apel, recurs) privind vinovăţia, nu conduce automat, la existenţa unui comportament nelegal al procurorului care a efectuat urmărirea penală, în cauză, instanţele reţinând că „s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, dar totuşi persistă îndoiala”, deci, nu s-a constatat că nu există probe, ci acestea au fost insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie.
Totodată, comportamentul funcţional profesional al procurorilor trebuie analizat prin prisma probelor cauzei la momentul trimiterii în judecată, pronunţarea, de către o instanţă de judecată, a achitării după parcurgerea fazei cercetării judecătoreşti neconducând la concluzia încălcării atribuţiilor de serviciu.
În baza disp.art. 2781 C. proc. pen., petentul a formulat plângere în faţa judecătorului.
La momentul formulării plângerii, aceasta a fost înregistrată sub nr. 1/16356 C din 9 noiembrie 2012, la Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa, avându-se în vedere calitatea procurorului O.S.H., aceea, la acea dată, de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi considerând şi dispoziţiile art. 2781 alin. (13) C. proc. pen. în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, constatând că i-a fost greşit îndreptată, cu adresa din 9 noiembrie 2012, a trimis-o, pe cale administrativă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Plângerea petentului este nefondată pentru considerentele ce se vor dezvolta.
În prealabil, analizând excepţia tardivităţii plângerii, aceasta nu este fondată.
Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., termenul de introducere a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este de 20 de zile şi curge de la data comunicării actului prin care conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior a respins plângerea formulată conform art. 275-278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată.
În cazul în care conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului, de retrimitere în judecată curge, conform art. 2781 alin. (2) C. proc. pen., de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile, în care conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea conform art. 277 C. proc. pen. Acest din urmă termen, de 20 de zile, în care conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea conform art. 277 C. proc. pen., se calculează întotdeauna de la data primirii plângerii de către organul judiciar competent să o soluţioneze.
În cauză, rezoluţia din 27 august 2012, i-a fost comunicată petentului T.N., la 4 septembrie 2012.
Rezoluţia procurorului ierarhic a fost comunicată petentului, la 19 octombrie 2012 (Dosar nr. 3391/II.2/2012).
Petentul a formulat plângere la instanţă la 9 noiembrie 2012 (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Termenele menţionate fiind distincte, fiecare calculându-se separat, cu respectarea dispoziţiilor art. 186 C. proc. pen. referitoare la calcularea termenelor procedurale pe zile, în cauză petentul formulând plângere la instanţă cu respectarea termenelor (ultima zi, ar fi fost 10 noiembrie 2012).
Dar plângerea este nefondată, avându-se în vedere următoarele:
Conform art. 222 alin. (2) plângerea trebuie să cuprindă, printre altele, şi mijloacele de probă.
În cauză, petentul, în motivarea plângerii, a considerat că cercetările nu sunt complete, el şi nici persoanele faţă de care s-a plâns, nefiind audiaţi, argumentul pentru care s-a dispus rezoluţia este nefondat, un minim efort din partea procurorului de caz sau o analiză corectă din partea procurorului care a vizat rechizitoriul ar fi condus cu uşurinţă la o altă soluţie decât propunerea de arestare preventivă şi trimiterea în judecată, aruncarea vinii pe instanţă este incorectă, actele întreprinse la cercetarea judecătorească care au condus la achitare putând fi îndeplinite, cu minim de efort, în faza de urmărire penală, el solicitând prin cererile de probatorii, în apărare, întreprinderea acestor demersuri (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
În raport cu actele şi lucrările dosarului, se reţine că analizând, în faza actelor premergătoare, motivarea plângerii, procurorul şi procurorul ierarhic superior, au examinat dosarele care l-au privit pe petent.
Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu în formă calificată referindu-se la consecinţe deosebit de grave, constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
În dosarul ce l-a privit pe T.N., pentru existenţa infracţiunii reclamate, este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale persoanei, neexistând nici un indiciu că cei doi procurori ar fi adoptat soluţiile ca urmare a comiterii vreunui fapt ilicit, soluţiile lor fiind date ca urmare a legii în concordanţă cu convingerea lor despre relevanţa probelor, actul lor decizional nefiind urmarea comiterii vreunei fapte penale, cercetarea judecătorească hotărând asupra învinuirii adusă inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal [art. 345 alin. (1) C. proc. pen.]
De asemenea, pentru ca într-o cauză să se dispună începerea urmăririi penale cu referire la plângerea penală, sunt necesare două condiţii: prima, constă în existenţa unui minim de dare care ar permite să se considere că s-a săvârşit o infracţiune, informaţiile purtând fi culese fie direct din sesizare, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării; a doua condiţie, rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în existenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen., intervenţia lui rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare realizate ulterior sesizării, ele putând determina ca în locul începerii urmăririi penale, să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale şi acestea pot realiza completarea informaţiilor pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale, verificarea celor deja deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa lor cu realităţile faptice ale cauzei, fundamentarea convingerii referitor la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În ce-l priveşte pe petent, există această ultimă variantă.
Actele premergătoare sunt facultative, ele putând fi şi limitate, împrejurarea că petentul sau cei doi procurori nu au fost audiaţi sau că nu s-ar fi administrat actele, apreciate ca fiind necesare, fără însă a le proba, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziţii legale.
Emiterea sau pronunţarea unei soluţii nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu prin care s-ar leza interesele legale ale persoanei, procesul penal desfăşurându-se atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa fiind obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, acestea neavând valoare mai dinainte stabilită. Totodată, când există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Într-o cauză, sunt indicii temeinice când din datele existente, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, iar potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura reţinerii se ia dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul, sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Arestarea preventivă, pe lângă condiţia prevăzută de art. 143, reclamă şi existenţa vreunui caz dintre cele prevăzute în art. 148 C. proc. pen., persoana având dreptul să exercite căile de atac.
În adoptarea rezoluţiei, s-au verificat acele elemente probatorii care au fost considerate relevante, nedovedindu-se rea-credinţă, abuz sau altă faptă penală ce s-ar fi săvârşit de către procurorul care a emis rechizitoriul în Dosarul nr. 40/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău sau de procurorul ierarhic care a verificat actul de sesizare, dispunerea neînceperii penale pentru că nu există infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen., fiind legală.
Pentru aceste considerente, plângerea petentului, va fi respinsă ca nefondată potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Conform art. 192, cu referire la art. 189 C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.N. împotriva rezoluţiei din 27 august 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 315/P/2012.
Obligă petentul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 328/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 378/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
