ICCJ. Decizia nr. 426/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 426/2013
Dosar nr. 272/1/2013
Şedinţa publică din 18 aprilie 2013
Asupra plângerii de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 septembrie 2012 a fost înregistrată plângerea formulată de petentul A.I. împotriva procurorului S.T. din cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timişoara pentru săvârşirea infracțiunilor de „corupţie şi complicitate la tentativele de omor”.
Prin ordonan ţa nr. 313/P/2012 din 31 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul reclamat, precum şi disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei cu privire la infracţiunea de tentativă de omor în forma complicităţii, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde s-a constituit Dosarul nr. 907/P/2012.
Prin rezolu ţia nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala şi criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de S.T., procuror în cadrul D.N.A., Serviciul Teritorial Timişoara, cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 261, art. 263, art. 264, art. 271 şi art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu referire la art. 26 C. pen., întrucât faptele nu există.
Împotriva soluţiei procurorului , petentul s-a adresat cu plângere procurorului şef Secţie urmărire penala şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin rezoluţia nr. 4303/II-2/2012 din 7 ianuarie 2013, în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii numitului A.I., formulată împotriva soluţiei adoptate în Dosarul nr. 970/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, nefiind reţinută nici o încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor premergătoare urmăririi penale efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetat magistratul reclamat nu există.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petentul A.I. a formulat pl ângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la data de 15 ianuarie 2013, a fost înregistrată pe rolul secţiei penale, sub nr. 272/1/2013, pl ângerea formulată de aceasta împotriva rezoluţiei nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala şi criminalistică.
În motivarea pl ângerii, petentul a arătat că „a fost refuzată cercetarea legală în termenul stabilit de art. 277 C. proc. pen., pentru că infracţiunile sunt dovedite indubitabil cu acte probatorii”, solicitând astfel „soluţionarea legală a cauzei pentru a identifica criminalii şi complicii acestora sau transmiterea dosarului pentru efectuarea urmăririi penale la D.I.I.C.O.T., unde sunt specialişti pentru cercetarea crimei organizate”.
Pl ângerea este nefondată.
Analiz ând rezoluţiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanţei, Curtea constată că acestea sunt aceleaşi cu cele pe care petentul le-a invocat în plângerea iniţială adresată parchetului.
Ca atare acestea au fost analizate în cele două rezoluţii prin care s-a dispus motivat, amplu şi temeinic, respingerea lor.
Simpla nemul ţumire a petentului faţă de soluţia adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistratului care a dispus-o, activitatea acestora fără a se situa în afara legii penale şi fără a putea conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa.
De altfel, petentul a avut posibilitatea formul ării cererilor şi apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în faţa instanţei de judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care, acesta a şi uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile procesuale.
Posibilitatea formul ării unor plângeri potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., reprezintă un drept procedural al petentului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate şi nici nu poate conduce la reformarea soluţiilor.
Totodat ă, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.”
În aceea şi ordine de idei, dispoziţiile art. 63 C. proc. pen. arată că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistratul, în speţă procuror, trebuie să aplice legea la anumite situaţii de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situaţiei de fapt supusă actului de justiţie, de interpretare a dispoziţiilor legale şi, în final, de identificare şi aplicare a dispoziţiei legale la cazul concret. Toate măsurile dispuse de magistraţi cuprind o motivare în fapt şi în drept, ca o garanţie a justiţiabililor împotriva arbitrariului
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, este de esen ţa principiului independenţei procurorului dreptul acestuia de a planifica ancheta penală, de a dispune asupra succesiunii administrării probelor, a importanţei şi semnificaţiei materialului probator, toate actele sale fiind suspuse controlului judecătoresc.
Din analiza actelor premerg ătoare efectuate în cauză, s-a constatat că din situaţia de fapt expusă în actul de sesizare nu se conturează elementele concrete ale vreunei infracţiuni anume, cu atât mai puţin ale infracţiunilor cu privire la care s-a făcut sesizarea.
Nefiind re ţinută nici o încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor premergătoare urmăririi penale efectuate în cauză, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetat magistratul reclamat nu există, rezoluţiile criticate sunt temeinice şi legale, neexistând temeiuri pentru infirmarea acestora.
Se constat ă că petentul a invocat în susţinerea plângerii sale motive subiective de nemulţumire faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată, tară a argumenta şi proba în fapt şi în drept plângerea penală formulată.
Astfel, potrivit art. 68 C. proc. pen., pentru a se efectua acte premerg ătoare faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente de fapt concrete din care, raţional, se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.
Or, analiz ând actele efectuate în prezenta cauză, se constată că nu au rezultat indicii privind existenţa vreunui act de conduită, contrar atribuţiilor de serviciu, săvârşit de magistratul indicat în plângerea penală.
Ca atare, faţă de cele ar ătate, se constată că cele două rezoluţii dispuse în cauză, respectiv rezoluţia nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 şi rezoluţia nr. 4303/11-2/2012 din 7 ianuarie 2013 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala şi criminalistică, sunt legale şi temeinice, fără a se impune desfiinţarea lor.
Aşa fiind, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, pe care o va menţine.
Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare c ătre stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 970/P/2012 din 27 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 380/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 516/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
