ICCJ. Decizia nr. 645/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 645/2013
Dosar nr. 713/45/2012
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra plângerii de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 ianuarie 2012, D.R.P., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, a adresat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie două sesizări, în cuprinsul cărora a învederat comiterea către procurorul S.F., a infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 291 C. pen. şi, de către procurorul B.E.S., a infracţiunilor prev. de art. 260 alin. (1) C. pen. şi art. 246 C. pen., arătându-se că aceştia au săvârşit infracţiunile în perioada în care au îndeplinit funcţia de prim-procuror al Parchetelor de pe lângă Judecătoria Vaslui şi Tribunalul Vaslui.
Prin adresa din 20 ianuarie 2012, secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cele două sesizări Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, care le-a înregistrat la nr. 33/P/2012.
Prin referatul nr. 33/P/2012 din 7 februarie 2012, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a înaintat cauza Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a se aprecia asupra necesităţii preluării dosarului, în condiţiile art. 209 alin. (41) C. proc. pen., cu scopul de a se asigura buna administrare a actului de justiţie, cu respectarea criteriilor de imparţialitate în efectuarea cercetărilor, în condiţiile în care persoanele împotriva cărora au fost formulate sesizările îndeplineau funcţii de conducere, în cadrul Parchetelor de pe lângă Judecătoria Vaslui şi de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Prin Rezoluţia nr. 124/C2/2012 din 1 martie 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în baza art. 209 alin. (41) C. proc. pen., ca secţia de urmărire penală şi criminalistică, din cadrul acestui parchet, să preia Dosarul nr. 33/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în vederea efectuării urmăririi penale.
S-a înregistrat astfel, în evidenţele Secţiei mai sus arătate, la 12 martie 2012, Dosarul nr. 164/P/2012.
Ulterior, la 9 aprilie 2012, D.R.P. a formulat o nouă sesizare, în cuprinsul căreia a solicitat ca cercetările să fie extinse faţă de I.G., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, şi faţă de I.I., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen.
Prin Rezoluţia nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, având în vedere prevederile art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii S.F. - prim-procuror delegat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, B.E.S. - prim-procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, I.G. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi I.I. - procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 şi art. 260 alin. (1) din C. pen., întrucât faptele nu au fost comise.
S-a mai reţinut că în raport de actele premergătoare efectuate a rezultat că magistraţii reclamaţi şi-au exercitat în mod corect atribuţiile de serviciu şi în deplin acord cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Împotriva soluţiei procurorului, petenta s-a adresat cu plângere procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Rezoluţia nr. 2019/11/2/2012 din 9 iulie 2012, a dispus :
- Admiterea, în parte a plângerii formulate de către D.R.P. împotriva Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012 dispusă de secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul cu acelaşi număr;
- Infirmarea parţială a Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012, în sensul celor arătate în expozitivul prezentei rezoluţii, cu privire la omisiunea referitoare la infracţiunile prev. de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., săvârşite de către S.F. şi la infracţiunea prev. de art. 246 C. pen., săvârşită de către B.E.S., cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale rezoluţiei criticate;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de S.F., pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. şi faţă de B.E.S., pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen.
În esenţă, procurorul-şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică a reţinut că din conţinutul Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012, rezultă că procurorul a omis să se pronunţe în legătură cu infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., sesizate împotriva prim-procurorului S.F., şi în legătură cu infracţiunea prev. de art. 246 C. pen., sesizată împotriva prim-procurorului B.E.S.
Din acest punct de vedere, plângerea petiţionarei, întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., a fost apreciată ca fiind fondată şi admisă în parte. Cum probatoriul cauzei a fost complet, cu ocazia controlului au fost avute în vedere şi supuse analizei şi faptele despre care petiţionara a învederat că nu s-a ţinut seama, la soluţionarea cauzei, la 29 mai 2012.
Cât priveşte susţinerile D.R.P., potrivit cu care subzistă vinovăţia persoanelor împotriva cărora a formulat plângerile, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, examinând probatoriul cauzei, nu au rezultat date, indicii şi dovezi, care să demonstreze că procurorii S.F., B.E.S., I.G. şi I.I. au comis infracţiunile arătate de către petiţionară.
S-a menţionat că procurorii arătaţi au întocmit actele imputate de către petiţionară în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, conferite de normele legale în vigoare, aşa cum sunt ele statuate în conţinutul Regulamentului de ordine interioară a parchetelor şi în cuprinsul Legilor nr. 304/2004 şi nr. 303/2004.
Totodată, s-a subliniat că, pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale, întrunite cumulativ, şi anume: fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege. Această din urmă trăsătură decurge din principiul fundamental al legalităţii încriminării în dreptul penal, consacrat prin dispoziţiile art. 2 C. pen., conform cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică şi măsurile care pot fi luate în cazul săvârşirii acestor fapte.
Din analiza plângerilor petiţionarei, a rezultat că aceasta este nemulţumită, atât de modul de soluţionare a acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa, cât şi de modul în care procurorii ierarhic superiori au analizat, interpretat şi evaluat activitatea sa profesională.
Prin prisma celor arătate, s-a apreciat că actele întocmite de procurori împotriva cărora au fost formulate plângerile, nu pot fi considerate elementele constitutive ale unor infracţiuni, pentru a atrage răspunderea penală a autorilor lor, deoarece actele magistraţilor, îndeplinite în exercitarea profesiei lor, nu se circumscriu noţiunii de fapte periculoase pentru ordinea socială, pe care legiuitorul le-a prevăzut în legile penale şi pe care le-a sancţionat pentru a preveni săvârşirea lor, conform principiului legalităţii încriminării.
Mai mult, în absenţa unor dovezi care să confirme acţiunile sau omisiunile făptuitorilor, în exercitarea activităţilor de serviciu, deci a faptelor care să se circumscrie conţinutul material al infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 260 alin. (1) C. pen., nu s-a putut proceda la efectuarea urmăririi penale, care să aibă ca obiect verificarea înscrisurilor, declaraţiilor şi a altor dovezi, care au fost examinate şi cenzurate în cadrul exercitării de către Consiliul Superior al Magistraturii a acţiunii disciplinare faţă de petiţionară. A interpreta în sens contrar cele menţionate, ar însemna a adăuga la lege, ceea ce nu este permis, şi a uza de o altă cale de atac, prin care hotărârea Comisiei de disciplină să fie reformată.
Cât priveşte susţinerea petiţionarei, în legătură cu faptul că nu a avut posibilitatea de a formula o cerere de probatorii, aceasta s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, deoarece legea nu condiţionează, şi procurorul cu atât mai puţin, posibilitatea formulării unei astfel de cereri, astfel încât D.R.P. a avut posibilitatea, în mod neîngrădit, în tot cursul actelor premergătoare începerii urmăririi penale, să întocmească şi să depună la dosar o cerere de administrare a unor dovezi.
Prin Rezoluţia nr. 1836/C/2012 din 23 august 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 278 alin. (2) C. proc. pen. a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de numita D.R.P., împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de S.F., pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. şi faţă de B.E.S. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen., soluţie dispusă prin Rezoluţia nr. 2019/11 - 2/2012 din data de 09 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, reţinându-se, în esenţă, că din actele premergătoare începerii urmăririi penale care au fost administrate în cauză şi prin care s-au verificat susţinerile petentei, a reieşit că infracţiunile invocate în plângere nu au fost săvârşite în materialitatea lor.
În conformitate cu disp. art. 278 C. proc. pen., petenta P.D.R. a formulat plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la data de 4 decembrie 2012, a fost înregistrat pe rolul Secţiei penale sub nr. 713/45/2012, plângerea formulată de aceasta împotriva Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În susţinerea plângerii, petenta a precizat că în cauză este vorba de doua încălcări ale legii, solicitând desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu administrarea de probe pentru verificarea realităţii susţinerilor din plângerile sale şi, totodată, a apreciat că sunt aspecte de procedură ce ar impune reevaluarea probelor.
Astfel, prima rezoluţie a fost semnată de Procurorul General adj. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi a fost întocmită de Procurorul General, arătând că rezoluţia dată de un procuror este un act judiciar care se exercită în nume propriu şi numai pentru procurorii care lipsesc în situaţii determinate de lege pot fi semnate de alţi procurori în condiţiile legii, considerând, pe cale de consecinţă, că rezoluţia trebuia dată de Procurorul General, iar în situaţia de faţă, acesta fie a dat-o prim-adjunctul său şi nu avea voie, fie a semnat-o prim-adjunctul său fără a avea abilitatea de a semna în locul Procurorului General.
A mai arătat că s-a stabilit dacă există sau nu una din faptele pe care le-a reclamat, şeful secţiei s-a substituit procurorului de caz, iar potrivit disp. art. 277 C. proc. pen. se verifică măsurile şi actele îndeplinite de procuror care le-a luat sau îndeplinit, ori aici este vorba de omisiunea îndeplinirii actelor, ajungându-se la o omisiune a ierarhiei.
Astfel, prima rezoluţie a fost semnată de Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi a fost întocmită de Procurorul General, arătând că rezoluţia dată de un procuror este un act judiciar care se exercită în nume propriu şi numai pentru procurorii care lipsesc în situaţii determinate de lege pot fi semnate de alţi procurori în condiţiile legii, considerând, pe cale de consecinţă, că rezoluţia trebuia dată de Procurorul General, iar în situaţia de faţă, acesta fie a dat-o prim-adjunctului său şi nu avea voie, fie a semnat-o prim-adjunctul său fără a avea abilitatea de a semna în locul Procurorului General.
A mai arătat că s-a stabilit dacă exista sau nu una din faptele reclamat, şeful secţiei s-a substituit procurorului de caz, iar potrivit disp. art. 277 C. proc. pen., se verifică măsurile şi actele îndeplinite de procuror care le-a luat sau îndeplinit, ori aici este vorba de omisiunea îndeplinirii actelor, ajungându-se la o omisiune a ierarhiei.
Astfel, a apreciat că soluţia era de retrimitere a dosarului la procurorul de caz pentru a se pronunţa şi pentru acea faptă, indiferent de ce se întâmpla la celelalte două.
A mai reiterat faptul că rezoluţia a fost semnată de prim-adjunctul procurorului general, fiind încălcate disp. art. 203 C. proc. pen., în raport cu care rezoluţia trebuie semnată de cel ce o întocmeşte, în cauză aceasta fiind întocmită de procurorul general al României şi, ca atare, trebuia semnată tot de acesta.
De asemenea, a susţinut că exista anumite suspiciuni legate şi de comunicarea ataşată rezoluţiei în cauză, aceasta din urmă fiind comunicată de la secţia de urmărire penală şi criminalistică, cu acelaşi număr ca şi rezoluţia, dar fără a fi ştampilată, existând astfel suspiciuni că rezoluţia dispusă în cauză nu este întocmită de procurorul general al României.
Totodată, a precizat că pe fondul chestiunii, în realitate, nu s-au făcut cercetări, arătând că declaraţiile din dosar au fost trimise pe fax, acestea constituind probe în opinia celor 3 procurori, iar declaraţia doamnei B.E., în cadrul procedurii disciplinare, nu poate fi verificată, supunând atenţiei faptul ca probatoriul, în majoritate - 90% -, este alcătuit din acte care sunt depuse de către ea, iar cel administrat este reprezentat din 2 declaraţii ale procurorilor S.F. şi B.E., prin fax, apreciind astfel că sunt încălcate disp. art. 71 şi art. 72 C. proc. pen., precizând că aceşti procurori nu au fost ascultaţi, aşa încât se naşte întrebarea de unde ştiau ce fapte li se impută şi ce anume să răspundă.
A concluzionat, arătând că s-a dispus o măsură pe baza acelor probe, dar nu se poate verifica concordanta conţinutului lor cu realitatea, precizând că s-a refuzat verificarea aspectelor invocate şi că în această cauză se puteau da mai multe soluţii.
În concluziile scrise depuse la dosar a susţinut că:
I. Rezoluţia cu nr. 1836/C/2012 din data de 23 august 2012 este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
- nu este semnată, conf. art. 203 C. proc. pen. de către cel care a întocmit-o, semnătura fiind data "pentru" Procurorul General la României;
- pornind de la premisa că semnătura de pe această rezoluţie, ar aparţine prim-adjunctului procurorului general, se constată că acesta nu avea atributul judiciar de a se pronunţa asupra plângerii împotriva Rezoluţiei nr. 2019/II/2/2012 din 9 iulie 2012, deoarece nu era ocupantul uneia din funcţiile la care face referire art. 278 alin. (2) C. proc. pen.;
- au fost încălcate prevederile art. 8 lit. a) din Regulamentul de organizare al parchetelor ce prevăd că prim-adjunctul exercită atribuţiile procurorului general în lipsa acestuia în nume propriu şi nu pentru acesta;
- nu a infirmat soluţia de neînceperea urmăririi penale dată de către procurorul şef de secţie, cu privire la infracţiunile prev. de art. 246 C. pen. (comisă de prim-procuror B.E.S.) şi de art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 291 C. pen. (comise de procuror S.F.);
- potrivit art. 48 lit. d) C. proc. pen. se impunea ca procurorul şef Secţie de urmărire penală şi criminalistică să se fi abţinut în a da soluţia respectivă deoarece a participat la conferinţa de presă din data de 8 martie 2011 alături de procurorul general I.I. şi procurorul G.B., conferinţă ce face obiectul uneia din plângerile penale;
- din punct de vedere substanţial soluţia este greşită întrucât nu este motivată, s-a apreciat în mod greşit că s-au verificat susţinerile sale, s-a reţinut greşit faptul că verificările au fost efectuate cu ocazia cercetării sale disciplinare, nu a supus analizei şi nu s-a pronunţat asupra motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate în plângerea formulată împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale cu nr. 2019/II/2/2012 din 9 iulie 2012 şi s-a omis a se pronunţa cu privire la cererea de administrare de probe depusă;
- semnatarul rezoluţiei a acceptat să nu se efectueze verificări absolut necesare pe care ea le solicitase expres.
II. Rezoluţia nr. 2019/II/2/2012 din 9 iulie 2012 este nelegală şi netemeinică deoarece:
- contrar disp. art. 275 - 278 C. proc. pen. s-a făcut o adăugare nepermisă la lege, în sensul că procurorul ierarhic superior a dispus neînceperea urmăririi penale printr-o rezoluţie de soluţionare a unei plângeri formulate împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi cu nr. 164/P/2012;
- au fost încălcate disp. art. 202 C. proc. pen.;
- s-a indus în mod eronat raţionamentul că numai după începerea urmăririi penale organul de urmărire penală este obligat să procedeze la efectuarea de verificări cu privire la aspectele sesizate în plângere;
- au fost încălcate disp. art. 71 - 72 C. proc. pen.;
- au fost încălcate disp. art. 6 alin. (1), 2 C. proc. pen.;
- s-a apreciat în mod eronat că susţinerile sale precum că subzista vinovăţia magistraţilor respectivi sunt neîntemeiate;
- s-a reţinut în mod eronat că a fost sancţionată disciplinar pentru că la data de 20 octombrie 2010 a refuzat să se pronunţe asupra propunerii de arestare preventive formulată în Dosarul nr. 3492/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui;
- s-a apreciat în mod eronat că "actele magistraţilor îndeplinite în exercitarea profesiei lor nu se circumscriu noţiunii de fapte periculoase pentru ordinea socială".
III. Rezoluţia cu nr. 164/P/20I2 este nelegală şi netemeinică deoarece:
- nu au fost respectate disp. art. 202 C. proc. pen.;
- fără a se efectua verificări s-a consemnat doar faptul că cele menţionate de magistratul S.F. exprimă realitatea "fiind confirmate de Inspecţia Judiciară din cadrul CSM" în cursul cercetării disciplinare.
În concluzie, s-a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.
Plângerea este nefondată.
Analizând rezoluţiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanţei, Înalta Curte constată că acestea nu vizează nelegalitatea şi netemeinicia rezoluţiilor dispuse în cauză, ci sunt critici ale modului în care procurorii au instrumentat plângerile petentei.
De asemenea, în aceeaşi succesiune logico-juridică, verificând susţinerea petentei vizând nelegalitatea şi netemeinicia Rezoluţiei cu nr. 1836/C/2012 din data de 23 august 2012 întrucât nu este semnată, conf. art. 203 C. proc. pen. de către cel care a întocmit-o, semnătura fiind dată "pentru" Procurorul General la României, Înalta Curte constată că aceasta nu are suport probator, în raport de răspunsul primit de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Cabinetul Primului Adjunct al Procurorului General, aflat la fila 57 din prezenta cauză în care se comunică "faptul că Rezoluţia nr. 1836/C/2012 din 28 august 2012 a fost semnată de domnul M.I., la acea dată îndeplinind funcţia de prim-adjunct al Procurorului General".
Înalta Curte constată că este nefondată şi afirmaţia în raport de care potrivit art. 48 lit. d) C. proc. pen. se impunea ca procurorul şef, secţie urmărire penală şi criminalistică să se fi abţinut în a da soluţia respectivă deoarece a participat la conferinţa de presă din data de 8 martie 2011 alături de procurorul general I.I. şi procurorul G.B., conferinţa ce face obiectul uneia din plângerile penale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale invocate, participarea la o conferinţă nu face parte din motivele de incompatibilitate expres şi limitativ prev. de disp. art. 48 C. proc. pen., iar o conferinţă de presă nu poate forma obiectul unei plângeri penale.
Totodată, verificând rezoluţiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerile iniţiale adresate parchetului, Înalta Curte constată că acestea au fost analizate în cele trei soluţii dispuse, motivate amplu şi temeinic.
Posibilitatea formulării unor plângeri potrivit disp. art. 278 C. proc. pen., reprezintă un drept procedural al petentei, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate şi nici nu poate conduce la reformarea soluţiilor.
Simpla nemulţumire a petentei faţă de modalitatea de rezolvare a unei situaţii în care a fost implicată, faptul că nu este de acord cu soluţiile adoptate şi reinterpretează împrejurările cunoscute, în funcţie de propriile interese, nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a intimaţilor, activitatea acestora fără a se situa în afara legii penale şi fără a putea conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pe care petenta le-a indicat în plângere.
Totodată, potrivit disp. art. 62 C. proc. pen. "în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe."
În aceeaşi ordine de idei, disp. art. 63 C. proc. pen. arată că "probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului".
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, potrivit disp. art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, este de esenţa principiului independenţei procurorului dreptul acestuia de a planifica ancheta penală, de a dispune asupra succesiunii administrării probelor, a importanţei şi semnificaţiei materialului probator, toate actele sale fiind supuse controlului judecătoresc.
Interpretarea şi evaluarea probelor administrate sunt atributele magistraţilor, care se află în afara raportului juridic dedus judecăţii şi înfăptuiesc justiţia în numele legii, fiind independenţi faţă de părţi, iar hotărârile pe care le pronunţă pot fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege.
De asemenea, un magistrat nu poate fi tras la răspundere civilă, disciplinară sau penală decât în condiţiile legii şi în nici un caz pentru opiniile juridice exprimate, ori pentru soluţiile pronunţate cu ocazia rezolvării unor cauze.
De altfel, petenta a avut posibilitatea formulării cererilor şi apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în faţa instanţei de judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care aceasta a şi uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile procesuale.
Ca atare, faţă de cele arătate, se constată că soluţiile dispuse în cauză sunt legale şi temeinice, fără a se impune desfiinţarea lor.
Aşa fiind, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.D.R. împotriva Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică pe care o va menţine.
Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.D.R. împotriva Rezoluţiei nr. 164/P/2012 din data de 29 mai 2012 dispusă în dosarul al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 iunie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 598/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 822/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
