ICCJ. Decizia nr. 1799/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1799/2014
Dosar nr. 7727/118/2013
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Deliberând asupra recursului declarat de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 368 din 08 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 7727/118/2013, în baza art. 403 alin. (1) şi alin. (3) raportat la art. 394 C. proc. pen. anterior, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul L.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Constanţa a reţinut următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006, prin care a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de partea civilă Compania Industrială G. SA împotriva deciziei penale nr. 118/P/11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa şi a dispus condamnarea lui L.V. la pedeapsa închisorii de 12 ani, a făcut referire la o situaţie de fapt în parte diferită (în raport de aceea pentru care a fost efectuată urmărirea penală şi pentru care a fost trimis în judecată), în sensul că a reţinut următoarele „crearea unei stări de insolvabilitate în detrimentul Companiei Industriale G. SA, prin înstrăinarea bunurilor".
Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 9279/118/2009, care a avut ca obiect revizuirea sentinţei penale menţionate mai sus, a luat în considerare o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere în rechizitoriul prin care acesta a fost trimis în judecată şi chiar în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv „faptul principal de natură a realiza inducerea în eroare, elementul material al infracţiunii de înşelăciune susmenţionate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea de condamnare ce se solicită a fi revizuită, l-a constituit ascunderea faţă de partea contractantă a unor împrejurări esenţiale în încheierea şi executarea contractului cu privire la potenţialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanţa şi condiţiile suplimentare de legalitate instituite pentru efectuarea operaţiunilor financiare necesare în derularea contractului încheiat între părţi (...)".
Revizuentul a solicitat să se constate că în cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006 şi decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010, pronunţată în dosarul penal nr. 9279/118/2009, se abordează în mod diferit situaţia de fapt faţă de care se constată întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, astfel încât acestea nu se pot concilia.
S-a arătat că au fost pronunţate încheieri de judecătorii de sector din Bucureşti şi sentinţe civile prin care au fost constatate ca fiind valide biletele la ordin în litigiu, ceea ce vine în contradicţie cu cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 prin care revizuentul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. Aceste hotărâri judecătoreşti civile pronunţate înainte de soluţionarea pe fond a cauzei penale privindu-l pe inculpat, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, au caracterul unor chestiuni prealabile conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior şi au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Prin urmare, revizuentul a solicitat a se constata că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate concilia cu hotărârile judecătoreşti civile pronunţate anterior celei penale.
În declaraţia dată în faţa procurorului, revizuentul a arătat că hotărârile judecătoreşti civile la care a făcut referire se află la un dosar, având ca obiect o altă cerere de revizuire pe care a formulat-o anterior.
În susţinerea cererii de revizuire au fost ataşate copii ale deciziei penale nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006 şi a deciziei penale nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul penal nr. 9279/118/2009.
Motivele invocate de revizuent au fost dezvoltate şi prin notele scrise depuse la dosar de către avocatul ales (A.A.), în care au fost reluate susţinerile din cererea de revizuire, constituind o reiterare a aceloraşi argumente şi apărări.
Astfel, s-a susţinut că prin concluziile formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa nu se discută chestiunile de substanţă cu privire la hotărârile la care s-a făcut referire în sensul că nu se pot concilia, respectiv situaţia de fapt reţinută, de fiecare dată alta sau modificată, în condiţiile în care situaţia de fapt este aceea care, într-o cauză penală, dă măsură existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei, cu consecinţe asupra pronunţării unei hotărâri de condamnare sau de achitare.
S-a arătat că hotărârile se pronunţă diferit în legătură cu existenţa faptei; hotărârile se pronunţă diferit în legătură cu situaţia de fapt (de fiecare dată alta sau modificată), prin reţinerea unei alte situaţii de fapt; considerentele hotărârilor abordează diferit situaţia de fapt care este luată în considerare la pronunţarea hotărârilor definitive.
S-a argumentat în acest sens astfel:
Pentru a se dispune trimiterea în judecată, s-a reţinut faptul că, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, cu prilejul încheierii, dar şi pe parcursul derulării unui contract comercial, L.V. a indus în eroare partea civilă, prin aceea că a emis opt bilete la ordin, inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului (hotărârile de achitare pronunţate de instanţele de fond şi de apel au avut în vedere aceeaşi situaţie de fapt).
Revizuentul a susţinut că deşi nu au mai fost administrate probe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, l-a condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru aceeaşi infracţiune, dar prin reţinerea unei situaţii de fapt, modificată (în raport de aceea pentru care a fost efectuată urmărirea penală, pentru care a fost trimis în judecată şi pentru care a fost judecat în fond şi în apel), respectiv: „(...) crearea unei stări de insolvabilitate în detrimentul Companiei Industriale G. SA Bucureşti, prin înstrăinarea bunurilor" (în referire la adjudecarea autobuzelor de către SC C.A. SA Constanţa - administrator F.C. - urmare licitaţiei publice din 28 mai 2003; „(...) fapta inculpatului L.V., care în calitate de administrator la SC D.R. SRL Constanţa, atât cu prilejul încheierii, cât şi pe parcursul derulării contractului nr. xx/2001, având ca obiect vânzarea - cumpărarea unui număr de 10 (zece) autobuze, a indus în eroare Compania Industrială G. SA Bucureşti, prin aceea că, la data de 25 februarie 2002, a emis un număr de 8 (opt) bilete la ordin inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului, cauzând astfel părţii vătămate un prejudiciu total în valoare de 6.722.534.145 ROL (...)".
A mai arătat revizuentul că în considerentele deciziei penale nr. 1505 din 20 aprilie 2010, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 9279/118/2009 (care a avut ca obiect revizuirea deciziei penale nr. 1052 din 24 martie 2009, pentru cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior), instanţa a luat în considerare o cu totul alta situaţie de fapt (alta chiar decât aceea pentru care a fost condamnat prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 632/118/2006), respectiv: „(...) faptul principal de natură a realiza inducerea în eroare - elementul material al infracţiunii de înşelăciune sus-menţionate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea de condamnare ce se solicită a fi revizuită - l-a constituit ascunderea faţă de partea contractantă a unor împrejurări esenţiale în încheierea şi executarea contractului cu privire la potenţialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanţa şi condiţiile suplimentare de legalitate instituite pentru efectuarea operaţiunilor financiare necesare în derularea contractului încheiat între părţi (...)".
Referitor la validitatea biletelor la ordin emise doar sub semnătura lui L.V. (administrator al societăţii), revizuentul a susţinut că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-o cauză civilă, având ca obiect opoziţie la executare, acţiune formulată de SC D.R. SRL, în contradictoriu cu Compania Industrială G. SA (sentinţa civilă nr. 3370 din 22 mai 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi decizia civilă nr. 2426 bis din 5 decembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,, secţia a V-a civilă), prin care a fost respinsă opoziţia la executare, au stabilit că emiterea de bilete numai sub semnătura administratorului societăţii D.R., L.V., nu afectează validitatea acestora din perspectiva lipsei de mandat a semnatarului.
Revizuentul a menţionat că potrivit întâmpinării pe care partea civilă Compania Industrială G. SA a formulat-o în cauză privind opoziţia la executare, a recunoscut şi chiar a invocat în faţa instanţei civile (Judecătoria sectorului 1 Bucureşti) împrejurarea că biletele la ordin sunt valide numai cu semnătura administratorului L.V. Aceste hotărâri se referă la împrejurări care constituie chestiuni prealabile, cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior.
Totodată, a menţionat revizuentul că prin încheieri de şedinţă succesive, în Dosarele nr. 16117/2002, nr. 16118/2002, nr. 16119/2002 şi nr. 11455/2005, la cererea Companiei Industriale G. SA, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a pronunţat în sensul învestirii cu formulă executorie a biletelor la ordin emise de SC D.R. SRL, recunoscând validitatea acestora chiar şi numai cu semnătura lui L.V. Şi aceste hotărâri judecătoreşti se referă la împrejurări care constituie chestiuni prealabile, cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior şi chiar dacă au fost pronunţate în materie civilă sau comercială, conţin dispoziţii, sub forţa autorităţii de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior, de natură a caracteriza situaţia de fapt reţinută diferit in cele două hotărâri penale definitive care fac obiectul prezentei cereri de revizuire şi care nu se pot concilia cu acestea.
Prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 618/P/2005 din 28 aprilie 2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost trimis în judecată inculpatul L.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, întrucât în calitate de administrator al SC D.R. SRL Constanţa, atât cu prilejul încheierii cât şi pe parcursul derulării contractului nr. xx/2001, având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui număr de 10 autobuze «G. 71», a indus în eroare furnizoarea Compania Industrială G. SA Bucureşti, întrucât la data de 25 februarie 2002 a emis un număr de opt bilete la ordin inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului, prejudiciind astfel partea vătămată, care s-a constituit parte civilă.
Prin sentinţa penală nr. 150 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa (Dosar nr. 632/118/2006), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, a fost achitat inculpatul L.V. pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior şi s-au respins ca nefondate pretenţiile civile formulate, constatându-se că inculpatului nu i se pot reţine valenţe frauduloase îndreptate către vânzător, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii.
Prin decizia penală nr. 118 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de partea civilă Compania Industrială G. SA Bucureşti, considerându-se că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt iar soluţia de achitare este legală şi temeinică.
Prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de partea civilă Compania Industrială G. SA Bucureşti, au fost casate hotărârile pronunţate anterior şi s-a dispus condamnarea inculpatului L.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 5 ani pedeapsă complementară, acesta fiind obligat şi la plata sumelor de 672.253,41 RON reprezentând contravaloare marfă, 18.108,54 dolari S.U.A. sau contravaloarea în RON la data efectuării plăţii efective, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând contravaloare marfă şi penalităţi de întârziere calculate conform art. 15 din actul adiţional nr. 1 din 22 februarie 2002 al contractului de vânzare-cumpărare nr. xx/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că fapta inculpatului L.V., care în calitate de administrator al SC D.R. SRL Constanţa, atât cu prilejul încheierii cât şi pe parcursul derulării contractului nr. xx/2001 având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui număr de 10 (zece) autobuze G. 71, a indus în eroare Compania Industrială G. SA Bucureşti, prin aceea că la data de 25 februarie 2002 a emis un număr de opt bilete la ordin inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului, cauzând părţii vătămate un prejudiciu în sumă de 6.722.534,145 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, atât sub aspectul laturii obiective cât şi al laturii subiective, mijloacele de probă administrate în cauză evidenţiind intenţia frauduloasă a acestuia, care a efectuat plăţi în avans cu ordine de plată transmise electronic şi ulterior a emis biletele la ordin semnate de el, deşi ştia că vor fi refuzate la plată, creând o stare de insolvabilitate în detrimentul părţii civile, prin înstrăinarea bunurilor.
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, are ca obiect numai hotărârile penale definitive, trecute în puterea lucrului judecat, scopul ei fiind acela de reparare a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară şi pronunţarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul.
Cum revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală - pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal - cât şi acţiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal.
În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior - când două hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia - trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe hotărâri definitive şi hotărârile să nu se poată concilia.
Pe cale de consecinţă, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru caz de inconciliabilitate, o hotărâre care a rezolvat fondul cauzei şi o hotărâre pronunţată în căile extraordinare de atac şi care nu implică o rezolvare a fondului.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie, starea de inconciliabilitate poate exista în următoarele ipoteze: hotărârile se referă la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi, hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite sau hotărârile se referă la fapte şi făptuitori diferiţi.
Raportat la cazul concret, cu privire la primul motiv de revizuire, anume că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul penal nr. 9279/118/2009 nu se pot concilia, s-a constatat că nu se circumscrie art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, deoarece acest caz de revizuire se referă la hotărâri judecătoreşti penale definitive, prin care se soluţionează o cauză pe fond şi în care se reţin împrejurări care nu pot coexista, care se exclud una pe cealaltă.
Revizuentul a făcut referire la o decizie penală definitivă prin care s-a soluţionat o cauză pe fond, respectiv decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006 şi o decizie penală definitivă prin care s-a respins recursul revizuentului L.V. împotriva deciziei penale nr. 117/P din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa şi, implicit, împotriva sentinţei penale nr. 425/CEA din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o altă cerere de revizuire formulată de acelaşi revizuent.
Decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte condiţia de fi o hotărâre pronunţată pe fondul cauzei pentru a putea fi analizată inconciliabilitatea acesteia cu o altă hotărâre judecătorească penală definitivă în sensul reglementat de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, întrucât prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul penal nr. 9279/118/2009 a rămas definitivă sentinţa penală nr. 425/CEA din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnat. Prin urmare, nu se poate reţine contradicţia între aceasta şi decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte critica revizuentului, în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006, prin care a admis recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi a părţii civile Compania Industrială G. SA împotriva deciziei penale nr. 118/P din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa şi a dispus condamnarea lui la pedeapsa închisorii de 12 ani, a făcut referire la o situaţie de fapt în parte diferită (în raport de aceea pentru care a fost efectuată urmărirea penală şi pentru care a fost trimis în judecată), constând în aceea că a reţinut următoarele „crearea unei stări de insolvabilitate în detrimentul Companiei Industriale G. SA, prin înstrăinarea bunurilor" nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen.
Critica este nefondată, cu atât mai mult că, prin decizia menţionată, L.V. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, contrar soluţiilor de achitare ale instanţelor de fond şi de apel, prin urmare instanţa de recurs avea să motiveze soluţia de condamnare, ţinând seama de toate aspectele relevante în cauză, inclusiv împrejurarea că inculpatul a efectuat plăţi în avans cu ordine de plată transmise electronic şi ulterior a emis un număr de 8 bilete la ordin semnate numai de el, deşi ştia că nu puteau fi onorate la plată de bancă, cauzând starea de insolvabilitate în detrimentul părţii civile, prin înstrăinarea bunurilor către SC C.A. SA Constanţa (administrator F.C.), urmare licitaţiei publice din 28 mai 2003.
Nici al doilea motiv de revizuire invocat, constând în faptul că au fost pronunţate încheieri de judecătorii de sector din Bucureşti şi sentinţe civile prin care au fost constatate ca fiind valide biletele la ordin în litigiu, ceea ce vine în contradicţie cu cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 - prin care L.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune - întrucât au caracterul unor chestiuni prealabile conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior şi au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, nu se încadrează în prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior.
Astfel, revizuentul solicită a se constata că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate concilia cu hotărârile judecătoreşti civile pronunţate anterior celei penale.
În Dosarul nr. 9279/118/2009 al Tribunalului Constanţa, având ca obiect cererea de revizuire a aceluiaşi condamnat se află sentinţa civilă nr. 3370 din 22 mai 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi decizia civilă nr. 2426/bis din 05 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost respinsă opoziţia la executare, acţiune formulată de SC D.R. SRL în contradictoriu cu Compania Industrială G. SA Bucureşti (copii ale acestor înscrisuri se regăsesc şi în Dosarul nr. 25/III/6/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar la file se află încheieri de şedinţă succesive în Dosarele nr. 16117/2002, nr. 16118/2002, nr. 16119/2002 şi nr. 1101455/2005 la cererea Companiei Industriale G. SA prin care Judecătoria sector 1 Bucureşti s-a pronunţat în sensul învestirii cu formulă executorie a biletelor la ordin emise de către SC D.R. SRL, recunoscând validitatea acestora chiar şi numai cu semnătura lui L.V.).
Acest motiv nu se circumscrie art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, deoarece acest caz de revizuire se referă la hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care se soluţionează o cauză pe fond şi în care se reţin împrejurări care nu pot coexista, care se exclud una pe cealaltă, or hotărârile civile la care revizuentul a făcut trimitere nu îndeplinesc condiţia de fi hotărâri penale definitive pronunţate pe fondul cauzei pentru a putea fi analizată inconciliabilitatea acestora cu o altă hotărâre judecătorească penală definitivă în sensul art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior.
Instanţa de fond a apreciat că cererea de revizuire formulată de condamnatul L.V. nu îndeplineşte condiţia prealabilă obligatorie, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să justifice revizuirea potrivit cazului prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior şi având în vedere şi Decizia nr. LX(60) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, a respins cererea ca fiind inadmisibilă.
S-a constatat şi faptul că anterior acestei cereri de revizuire, condamnatul a mai formulat patru cereri de revizuire, toate fiind respinse ca inadmisibile.
Împotriva sentinţei nr. 368 din 08 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa a formulat apel condamnatul L.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire, netemeinicia respingerii cererii fiind motivată în baza aceloraşi considerente învederate prin cererea de revizuire.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei din perspectiva criticilor formulate, precum şi din oficiu, Curtea de Apel Constanţa a constatat următoarele:
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen. anterior, rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. anterior şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi Cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii, cu referire la dispoziţiile art. 393 şi 394 C. proc. pen. anterior şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, în situaţia exprimării de către partea interesată a altor situaţii decât cele expres reglementate.
În conformitate cu teoria şi practica în materie, pentru a fi incident cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: hotărârile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul cauzei, în sensul să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia, ceea ce denotă că inconciabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurările esenţiale ale cauzei care au atras şi soluţii de neconciliat; hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta, rezultând că inconciabilitatea trebuie concepută în sensul că într-o hotărâre se afirmă existenţa unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres sau tacit existenţa acesteia; inconciabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s-a spus prin hotărârea definitivă, deci prin dispozitiv, iar atunci când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluţiilor ce nu se pot concilia se poate apela şi la considerentele care-l precizează.
Prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de partea civilă Compania Industrială G. SA Bucureşti, au fost casate hotărârile pronunţate anterior şi s-a dispus condamnarea inculpatului L.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 5 ani pedeapsă complementară, acesta fiind obligat şi la plata sumelor de 672.253,41 RON reprezentând contravaloare marfă, 18.108,54 dolari S.U.A. sau contravaloarea RON la data efectuării plăţii efective, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând contravaloare marfă şi penalităţi de întârziere calculate conform art. 15 din actul adiţional nr. 1 din 22 februarie 2002 al contractului de vânzare-cumpărare nr. xx/2001.
Prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 9279/118/2009, care a avut ca obiect revizuirea sentinţei penale menţionate mai sus, s-a luat în considerare o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere în rechizitoriul prin care acesta a fost trimis în judecată şi chiar în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv „faptul principal de natură a realiza inducerea în eroare, elementul material al infracţiunii de înşelăciune susmenţionate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea de condamnare ce se solicită a fi revizuită, l-a constituit ascunderea faţă de partea contractantă a unor împrejurări esenţiale în încheierea şi executarea contractului cu privire la potenţialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanţa şi condiţiile suplimentare de legalitate instituite pentru efectuarea operaţiunilor financiare necesare în derularea contractului încheiat între părţi (...)".
Întrucât una din hotărâri, respectiv decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 9279/118/2009, nu a soluţionat fondul cauzei, în sensul că nu s-a pronunţat asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către revizuent şi a vinovăţiei acestuia, deci nu a pronunţat o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, apare ca fiind neîndeplinită prima condiţie pentru a se admite în principiu cererea de revizuire.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la inconciabilitate trebuie observat că, în nici una din hotărârile la care revizuentul face trimitere nu se neagă existenţa faptei, a săvârşirii ei de către revizuent sau a vinovăţiei acestuia, astfel încât, s-a apreciat că nici a doua condiţie nu este îndeplinită.
S-a reţinut, urmare a faptului că nu este îndeplinită prima condiţie, faptul că instanţa de fond, admiţând cererea de revizuire ar fi pusă în situaţia de a soluţiona pe fond două cauze penale care au obiect diferit, ceea ce este inadmisibil.
Faţă de cele menţionate, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale, cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 163/P din 19 decembrie 2013, în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a respins, ca nefondat apelul formulat de apelantul revizuent L.V., împotriva sentinţei penale nr. 368 din 08 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 7727/118/2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat apelantul revizuent L.V. la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 200 RON.
În baza art. 189 C. proc. pen. anterior, onorariul parţial al avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 50 RON, s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea avocatului D.L.I.
Împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a formulat recurs revizuentul L.V., motivele formulate de apărătorul ales fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, cât şi din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că în cursul soluţionării recursului a intrat în vigoare un nou C. proc. pen., în cauză sunt incidente dispoziţiile tranzitorii din art. 12 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în vigoare începând cu data de 01 februarie 2014) declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Drept urmare, faţă de data pronunţării deciziei atacate, respectiv 19 decembrie 2013, în speţă sunt aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Prin legea anterior menţionată s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Recurentul revizuent a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. anterior, solicitând să se analizeze dacă reţinerea unor situaţii de fapt diferite pot fi luate în considerare pentru admiterea în principiu a cererii, chiar dacă hotărârile definitive care nu se pot concilia, în raport de care se solicită revizuirea, sunt pronunţate în căi de atac diferite (recurs şi revizuire).
Înalta Curte constată că judecarea prezentului recurs se realizează din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa şi decizia recurată - fiind vorba despre soluţionarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă, şi nu de soluţionarea fondului cauzei.
Drept urmare, criticile trebuie limitate a priori la dispoziţiile art. 394 şi urm. C. proc. pen. anterior, din perspectiva admisibilităţii căii extraordinare de atac.
Raportând motivul menţionat de recurentul revizuent - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia - la dispoziţiile legale enunţate anterior, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul penal nr. 632/118/2006, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de partea civilă Compania Industrială G. SA Bucureşti, au fost casate hotărârile pronunţate anterior şi s-a dispus condamnarea inculpatului L.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 5 ani pedeapsă complementară.
Prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 9279/118/2009, a fost respins recursul declarat în cauza având ca obiect revizuirea sentinţei penale nr. 150 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Dosar nr. 632/118/2006).
Înalta Curte are în vedere că revizuirea este o cale de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale, privind numai hotărârile definitive prin care a fost soluţionat fondul cauzei. În acest sens, în practica instanţelor judecătoreşti s-a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal.
Cazul de revizuire prevăzut la art. 349 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior priveşte situaţiile când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. Acest caz presupune, aşadar, existenţa a două sau mai multor hotărâri penale definitive prin care a fost soluţionat fondul cauzei şi care nu se pot concilia.
Înalta Curte constată că prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat fondul cauzei, în sensul condamnării revizuentului, iar prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat recursul într-un dosar având ca obiect revizuirea unei sentinţe.
Astfel, raportat la faptul că prin cea de-a doua hotărâre nu a fost soluţionat fondul cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, soluţie ce a fost menţinută de instanţa de apel.
Având în vedere considerentele expuse, constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare ce permit examinarea cauzei din oficiu de instanţa de control judiciar, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, urmând a fi obligat recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1757/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 1796/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
