ICCJ. Decizia nr. 2445/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2445/2014
Dosar nr. 3574/96/2010
Şedinţa publică din 4 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita în Dosarul penal nr. 3574/96/2010, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul L.Z. (din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul G.A.L. din complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.Z. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.A.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.A.L. pentru complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.A.L. pentru infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen.
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă BC SA - Sucursala Miercurea-Ciuc.
A fost admisă acţiunea civilă formulată şi continuată de partea civilă B.L.
Au fost anulate Împuternicirile nr. 3577 din 28 septembrie 2006, nr. 3577 din 6 octombrie 2006, nr. 4930 din 25 octombrie 2006 autentificate de notarul public locţiitor dr. M.P. din Budapesta, din cadrul Biroului notarului dr. F.Z.
De asemenea, s-au anulat contractele de garanţie imobiliară nr. 385 din 24 octombrie 2006 şi nr. 386 DIN 1 din 24 octombrie 2006 autentificate cu încheierile din data de 26 octombrie 2006 ale notarului public U.M.C. din Sighişoara.
Părţile au fost repuse în situaţia anterioară şi s-a dispus lăsarea în deplină proprietate şi netulburată posesie a terenurilor ipotecate cu înscrisurile menţionate mai sus, înscrise în CF nr. 3638 şi nr. 2245 ale localităţii Sovata, nr. top. 3353/1/1, 3353/3/2 şi 3353/2, către partea civilă B.A. prin moştenitori. S-a dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciara.
A fost obligat inculpatul L.Z. să plătească statului suma de 2.156,90 RON, iar inculpatul G.A.L. să plătească statului suma de 1.456,90 RON cheltuieli judiciare avansate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată. S-a dispus avansarea a câte 100 RON Baroului Harghita din fondurile Ministerului Justiţiei, reprezentând parte din onorariile avocaţilor din oficiu, d-na H.E. şi d-na M.E.
Restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în anul 2005 inculpatul L.Z., împreună cu soţia, sa L.M.E. au cumpărat părţile sociale ale SC F. SRL. În vederea desfăşurării activităţii de „tăiere şi rindeluire a lemnului, impregnarea lemnului", L.Z. s-a adresat BCC - Sucursala Miercurea-Ciuc în vederea obţinerii unui credit. La data de 6 decembrie 2005 între SC F. SRL şi BC a fost încheiat primul contract de credit, cu nr. 312, având ca obiect o linie de credit de 50.000 RON. Pentru garantarea împrumutului SC F. SRL a constituit o ipotecă asupra unui teren şi a unei hale de producţie proprietatea firmei. Linia de credit a fost suplimentată printr-un act adiţional, constituindu-se ca garanţie un gaj asupra mai multor utilaje ale firmei.
La aceeaşi dată a fost încheiat şi un contract de credit de nevoi personale nr. 313 prin care banca a acordat firmei un împrumut de 50.000 RON pentru o perioadă de un an, fără constituirea de garanţii suplimentare.
Activitatea firmei SC F. SRL s-a desfăşurat iniţial normal. În lunile ianuarie şi februarie 2006 SC F. SRL a obţinut de la BC patru împrumuturi pe care le-a garantat cu file de CEC emise de debitori, iar decontarea CEC-urilor s-a făcut la termen.
La data de 13 martie 2006 a fost încheiat contractul de credit de nevoi personale temporare nr. 105 prin care banca a acordat SC F. SRL un împrumut de 60.000 RON pentru 23 de luni, fără constituirea de garanţii suplimentare.
Începând cu luna aprilie 2006 societatea a contractat alte credite garantate cu file de CEC care, însă, nu erau emise pentru plata unor bunuri sau servicii. În acest fel au fost încheiate contractele de credit nr. 153 şi nr. 160, garantate cu 8 file de CEC emise de SC K.L. SRL. Două dintre CEC-uri au fost decontate integral fiind depus numerar de către L.Z., un al treilea parţial, iar pentru decontarea celorlalte 5 cecuri nu a existat disponibil. Rezultă cu certitudine din evidenţele băncii că pentru cele două cecuri decontate inculpatul L.Z. a depus numerar la RB - Sucursala Odorheiu Secuiesc, respectiv câte 30.000 RON pentru fiecare.
Administratorul SC K.L. SRL a arătat că a fost indus în eroare de către L.Z. căruia i-a predat un număr de 12 file de CEC în schimbul promisiunii că va fi ajutat de inculpat să obţină un credit bancar. Scrisul cu care au fost completate filele de CEC lăsate garanţie nu a putut fi identificat. Prin hotărârea Tribunalului Harghita s-a stabilit caracterul fals al facturilor emise de SC F. SRL către SC K.L. SRL şi faptul că nu a existat un raport juridic fundamental la baza emiterii cecurilor. Instanţa reţine astfel că inculpatul L.Z. a acţionat cu intenţia directă de inducere în eroare a băncii, garantând împrumuturile cu file de cec pentru care ştia că nu există provizia necesară şi nici măcar un raport comercial real şi actual cu societatea emitentă a cecurilor.
Ca urmare a refuzului de decontare a CEC-urilor, BC a încheiat cu SC F. SRL un act adiţional la contractul de credit nr. 160 prin care s-a constituit o garanţie imobiliară constând într-un imobil din B. aparţinând împrumutatului.
Tribunalul a reţinut că în acest fel raportul juridic între împrumutat şi bancă a fost novat. Elementul de noutate îl reprezintă noua garanţie adusă de SC F. SRL, garanţie care a fost considerată de bancă drept îndestulătoare. Despre existenţa unei pagube în urma raportului juridic de împrumut, astfel cum a fost novat, nu s-ar putea vorbi decât la scadenţa împrumutului, or, în acel moment, raportul juridic era deja novat. Prin urmare, o eventuală pagubă în urma creditului acordat în acest fel nu ar putea rezulta din fapta de înşelăciune ci din neperformanţa garanţiei imobiliare acceptată de bancă. Totodată, pentru aceleaşi motive, nu se poate vorbi despre consecinţe deosebit de grave ale faptei de înşelăciune.
Având în vedere că rezultatul faptei nu s-a produs, tribunalul a constatat că fapta inculpatului L.Z. întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.
Instanţa a reţinut în continuare că până la scadenţa CEC-urilor emise de SC K.L. SRL inculpatul a mai contractat 5 credite pentru SC F. SRL. Garantarea acestor credite s-a realizat cu file de CEC emise de SC R.H. SRL Sovata. Toate cele 9 CEC-uri emise de SC R.H. SRL au fost refuzate la decontare pentru lipsă totală de disponibil.
După refuzul de decontare a mai multor CEC-uri, BC şi SC F. SRL au încheiat acte adiţionale la contractele de credit, constituindu-se, ca şi garanţie, ipoteca asupra unui imobil din B. aparţinând împrumutatului. În ce priveşte SC R.H. SRL, instanţa a reţinut că părţile sociale ale acestei societăţi au fost preluate de F.O.Z. la data de 17 aprilie 2006. Documentele contabile ale societăţii au fost preluate de inculpatul G.A.L. care a fost împuternicit să administreze firma. Martorul F.O.Z. a arătat că nu a semnat nicio filă de CEC, nu a ridicat de la bancă nici un carnet de CEC-uri, nu a fost în posesia documentelor contabile şi nu cunoaşte nicio legătură comercială cu SC F. SRL. Martorul a fost plecat în străinătate în perioada septembrie 2006 - mai 2008.
Astfel cum a rezultat în urma expertizei grafologice efectuate în cursul urmăririi penale, scrisul de completare al filelor de CEC emise de SC R.H. SRL aparţine inculpatului G.A.L.
Pentru restructurarea creditelor existente în sold şi pentru regarantarea lor, ţinând seama de nedecontarea CEC-urilor, BC a încheiat cu SC F. SRL contractul de credit pentru nevoi personale nr. 308. Creditul a fost acordat pentru o perioadă de 18 luni, termenele de rambursare fiind lunare. Pe lângă garanţiile reale anterioare, SC F. SRL a adus o ipotecă asupra imobilului proprietatea garanţilor ipotecari C.S.A. şi C.S.I.. L.Z. a promis directorului BC - Sucursala Miercurea-Ciuc că va reporni activitatea firmei şi a prezentat o cantitate de buşteni despre care a susţinut că aparţine firmei.
La fel cum s-a reţinut mai sus, raportul juridic de împrumut între SC F. SRL şi BC a fost novat prin aducerea unor noi garanţii imobiliare, garanţii care au fost acceptate de bancă. Eventualul prejudiciu rezultat la scadenţă nu mai poate fi pus, în aceste condiţii, pe seama nevalidităţii CEC-urilor cu care s-a garantat iniţial. Lipsind prejudiciul ca element constitutiv al infracţiunii de înşelăciune tribunalul reţine existenţa tentativei la aceeaşi infracţiune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. în ce-l priveşte pe G.A.L., acesta urmează să răspundă ca şi participant, în calitate de complice la săvârşirea faptei, el fiind cel care a completat filele de CEC în numele SC R.H. SRL, ştiind de inexistenţa vreunui raport comercial real şi despre inexistenţa disponibilului necesar. Astfel cum a arătat parchetul în concluziile orale, inculpatul nu răspunde pentru infracţiunea de înşelăciune în forma prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen., el nefiind abilitat să angajeze SC R.H. SRL în calitate de administrator şi nici să emită cecuri pentru societate.
În continuare, ratele creditului nu au fost achitate, iar inculpatul a solicitat un nou împrumut pentru acoperirea restanţelor acumulate. Pentru garantarea noului împrumut inculpatul a prezentat mai multe variante. În luna septembrie 2006 inculpatul a prezentat băncii o garanţie constând într-o ipotecă asupra unor terenuri din Sovata aparţinând familiei B.
Ipotecarea terenurilor s-a realizat de către L.Z. la un notar din Sighişoara. Cei doi inculpaţi au fost împreună la semnarea contractului de ipotecă. L.Z. a prezentat o împuternicire autentificată de un notar din Budapesta, împuternicire care a fost refăcută din cauza unor lipsuri de formă. Instanţa a reţinut că B.A. nu a dat, în realitate, nicio procură pentru ipotecarea terenurilor, astfel cum se va arăta mai jos.
Ca urmare a instituirii ipotecii, în cadrul băncii au fost pregătite trei referate, două pentru aprobarea restructurării creditelor anterioare şi unul pentru acordarea unui nou împrumut, supus unor clauze suspensive.
La data de 26 octombrie 2010 L.Z. şi G.A.L. s-au deplasat la sediul băncii unde primul a semnat contractele de refinanţare a creditelor.
La data de 27 octombrie 2010 inculpaţii s-au prezentat din nou la bancă pentru ca L.Z. să semneze contractul pentru noul împrumut. G.A.L. a observat clauzele suspensive, astfel că L.Z. a rupt contractul pe care tocmai îl semnase.
În ce o priveşte pe partea vătămată BC această din urmă faptă este, în mod cert, neproducătoare de prejudicii. Dimpotrivă, pentru aceleaşi credite aflate în sold, banca a obţinut o nouă garanţie imobiliară, aflându-se astfel într-o situaţie patrimonială mai favorabilă. Cu toate acestea, fapta a produs consecinţe patrimoniale nefavorabile şi, prin urmare, o pagubă, în patrimoniul familiei B., celelalte părţi vătămate. Aceştia s-au văzut lipsiţi de dispoziţia asupra terenurilor ipotecate şi, în mod evident, au angajat cheltuieli pentru restabilirea situaţiei. Dispoziţiile art. 215 alin. (1) C. pen. nu condiţionează existenţa infracţiunii de înşelăciune de un anume patrimoniu în care să se producă paguba.
Instanţa de fond a constatat că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., în forma consumată, respectiv complicitate la această infracţiune, în ceea ce-1 priveşte pe G.A.L..
Actele materiale comise de inculpatul L.Z., la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, s-a apreciat că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., în forma continuată prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei tribunalul reţine că faptele privitoare la emiterea de cecuri au rămas în faza de tentativă, iar ipotecarea terenurilor familiei B. constituie o infracţiune consumată de înşelăciune. Totodată, instanţa a avut în vedere criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 şi de art. 27 C. pen. În ce priveşte gravitatea faptei, tribunalul a avut în vedere durata mare în timp în care inculpatul a desfăşurat activitatea infracţională precum şi complexitatea acestei activităţi. Referitor la persoana inculpatului instanţa are în vedere antecedentele penale şi conduita procesuală refractară a acestuia.
Actele materiale comise de inculpatul G.A.L., la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, s-a apreciat că întrunesc elementele constitutive ale complicităţii, în forma continuată, la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei tribunalul a avut în vedere criteriile legale, reiterându-se, în parte aceleaşi aspecte reţinute în cazul lui L.Z.
Faţă de natura infracţiunilor instanţa de fond a constatat că nu se impune aplicarea vreunei pedepse accesorii sau complementare inculpaţilor.
În ce priveşte faptele de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi fals în declaraţii instanţa a constatat că parchetul a reţinut că cele două împuterniciri notariale din Ungaria, folosite de L.Z. pentru ipotecarea terenurilor familiei B., sunt false, fără a se putea stabili autorul falsului. Caracterul fals al procurilor este neîndoielnic pentru instanţă, ţinând seama că în urma expertizei grafologice s-a stabilit că semnăturile mandantului nu au fost executate de B.A. Totodată, aşa cum reiese din viza autorităţilor din Copenhaga, B.A. a intrat în Danemarca la data de 21 octombrie 2006, astfel că nu putea fi semnatara procurilor redactate în Ungaria. De asemenea, actul de identitate al mandantului fusese schimbat la data de 24 mai 2004, nefiind cel cuprins în procuri.
Parchetul a considerat, însă, dovedită implicarea inculpatului G.A.L. în falsificarea procurilor, dată fiind legătura acestuia cu familia B. şi faptul că a avut acces la documentele privitoare la terenuri. Instanţa de fond a constatat însă că aceasta nu este decât p presupunere, neexistând probe certe că inculpatul a acţionat în acest fel.
De asemenea, s-a reţinut că la data de 21 iulie 2006 inculpatul a solicitat eliberarea unui atestat fiscal pentru terenuri, semnând la Primăria Sovata o cerere şi o declaraţie pe proprie răspundere. Nu i s-a solicitat o împuternicire expresă, dat fiind faptul că inculpatul s-a ocupat de formalităţile de retrocedare a terenurilor către familia B. Cu privire la aceste fapte instanţa de fond a constatat că nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 292 C. pen. ca declaraţia falsă să servească la producerea vreunei consecinţe juridice. Astfel cum se arată în adresa OCPI Mureş, atestatul fiscal solicitat de inculpat nu a servit la ipotecarea terenului. Nu a fost identificată nicio altă consecinţă juridică a declaraţiilor false ale inculpatului în sensul că este împuternicitul părţii vătămate B.A.
Pentru considerentele arătate instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului G.A.L. pentru, cele două infracţiuni.
În ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa a reţinut că, pentru motivele arătate în cuprins, nu există o pagubă a părţii civile BC cauzată prin faptele inculpaţilor, iar acţiunea civilă a fost respinsă.
Acţiunea civilă a părţii civile B.L., astfel cum a fost precizată în faţa instanţei, s-a apreciat ca fiind întemeiată. Înscrisurile false au fost anulate, iar partea repusă în situaţia anterioară, prin constatarea nulităţii ipotecii asupra terenurilor sale şi dispunerea efectuării operaţiunilor corespunzătoare în cartea funciară.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş sub nr 3574/96/2010 la data de 17 mai 2013, inculpaţii L.Z. şi G.A.L. au declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita.
În motivarea apelului, inculpatul L.Z. a solicitat în principal desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pe considerentele că ar exista contradicţie între motivarea şi dispozitivul hotărârii, precum şi pentru faptul că nu a fost citată în calitate de parte responsabilă civilmente societatea în numele căreia au fost contractate creditele bancare. În subsidiar se solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din forma infracţiunii consumate în forma tentativei, reducerea cuantumului pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Apelul inculpatului G.A.L. nu a fost motivat în scris, însă în faţa instanţei apărătorul desemnat din oficiu a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă.
Prin Decizia nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii L.Z. şi G.A.L. împotriva Sentinţei penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita.
A fost desfiinţată parţial hotărârea atacată şi rejudecând cauza, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de apărătorul inculpatului L.Z.
În baza art. 345 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost reduse pedepsele stabilite de prima instanţă, după cum urmează:
- pentru inculpatul L.Z., de la 6 ani închisoare, la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
- pentru inculpatul G.A.L., de la 5 ani închisoare, la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa atacată, care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă cererea părţii civile B.L. - domiciliat în Suedia, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat H.G., judeţul Harghita, privind obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului, din care suma de 450 RON reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pe seama inculpaţilor, a fost avansată Baroului Mureş din fondurile Ministerului Justiţiei (onorariu integral - 300 RON - apărătorului inculpatului G. şi parţial - 150 RON - apărătorului inculpatului L.).
Examinând apelurile promovate de cei doi inculpaţi, din prisma dispoziţiilor art. 371, art. 372 şi art. 378 C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar le-a considerat ca fiind fondate, pentru considerentele arătate în continuare.
S-a apreciat că sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută - pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal în faţa primei instanţe - hotărârea instanţei de fond nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit prima instanţă, respectiv la condamnarea fiecărui inculpat şi a stabilirii modalităţii de executare în regim de detenţie.
Şi încadrarea în drept stabilită de prima instanţă, prin aplicarea disp. art. 334 C. proc. pen. s-a apreciat că este una corectă, urmând a fi menţinută în calea de atac, pentru considerentele arătate mai jos.
De asemenea, sub aspectul laturii civile, prima instanţă a respins acţiunea civilă formulată de bancă şi a admis acţiunea civilă formulată de părţile civile persoane fizice, ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de prim control judiciar a considerat că din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că fiecare inculpat se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.
Prima critică adusă de apelantul L. constă în aceea că între considerentele şi dispozitivul sentinţei ar exista contradicţii, respectiv că în motivarea hotărârii se face vorbire de forma tentativei, iar în dispozitiv se pronunţă condamnarea inculpatului pentru forma consumată a infracţiunii.
Curtea de apel a constatat nefondat acest motiv de apel, arătând că inculpatul omite să observe că a fost trimis în judecată şi a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în formă continuată. Este adevărat că în motivarea sentinţei se arată că unele dintre actele materiale ce intră în conţinutul infracţiunii au rămas în forma tentativei, însă prin producerea prejudiciului în patrimoniul părţii civile B.L., infracţiunea de înşelăciune devine una în forma consumată. Aşadar, actele materiale în forma tentativei (lipsa prejudiciului pentru bancă), alături de actul material în forma consumată (producerea prejudiciului în patrimoniul părţii civile B.L.), intră în componenţa unei singure infracţiuni - consumate de înşelăciune în formă continuată, şi nu a uneia rămasă în forma tentativei.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că nu există nicio contradicţie între motivarea şi dispozitivul hotărârii atacate.
Pentru aceleaşi considerente, a fost respinsă şi cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea consumată în tentativa la înşelăciune.
Potrivit disp. art. 16 alin. (1) C. proc. pen., introducerea în procesul penal al persoanei responsabil civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. Din acest considerent, s-a arătat că inculpatul nu mai poate solicita în faţa instanţei de apel, ca motiv de desfiinţare cu trimitere, faptul că nu a fost introdusă în cauză societatea beneficiară a creditelor, în calitate de parte responsabilă civilmente.
Pornind de la disp. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că niciunul din motivele de apel analizate mai sus nu se încadrează în cauzele strict şi limitativ privind desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare către instanţa de fond.
S-a apreciat că instanţa de fond a analizat criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv durata mare în timp în care inculpaţii au desfăşurat activitatea infracţională, precum şi complexitatea acestei activităţi, ca şi antecedenţa penală şi conduita inculpaţilor. Curtea de apel a reţinut că, deşi inculpatul L. are calitatea de autor, iar inculpatul G. pe cea de complice, acesta a avut o iniţiativă şi o contribuţie însemnată în activitatea infracţională, iar antecedenţa sa penală este cu mult mai bogată decât a autorului, motiv pentru care, văzând şi dispoziţiile art. 27 C. pen. privind pedeapsa în caz de participaţie, a aplicat câte o pedeapsă cu închisoarea în acelaşi cuantum pentru fiecare inculpat.
Însă instanţa de apel, pe lângă cele reţinute de judecătorul fondului şi cele constatate în calea de atac, a avut în vedere situaţia familiară a inculpaţilor, precum şi faptul că de la data săvârşirii faptelor, a trecut o perioadă relativ îndelungată de timp, iar inculpaţii, deşi citaţi cu mandate de aducere, cel puţin în ultimul cuvânt au recunoscut săvârşirea faptelor, prin solicitarea de reducere a pedepselor (fără însă ca această atitudine să le fie reţinută ca circumstanţă atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen.).
Văzând limitele de pedeapsă prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C.pen, respectiv de la 3 la 15 ani, ţinând seama de criteriile de mai sus, instanţa de apel a apreciat că nu se impune aplicarea unor pedepse relativ ridicate, cum a procedat prima instanţă, ci pentru atingerea scopului prevăzut de art. 52 C.pen, o pedeapsă stabilită la minimul special de câte 3 ani închisoare este suficientă în cazul fiecărui inculpat.
Ca modalitate de executare, au fost menţinute dispoziţiile primai instanţe privind detenţia, pe considerentul că suspendarea condiţionată sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu sunt de natură să ducă la atingerea scopului prev. de art. 52 C. pen.
Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii L.Z. şi G.A.L. împotriva Sentinţei penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii L.Z. şi G.A.L.
Motivele de recurs formulate de recurentul inculpat L.Z. au fost depuse în scris la dosar la data de 25 martie 2014 (data email 24 martie 2014) şi susţinute cu ocazia dezbaterilor la termenul fixat pentru judecarea cauzei, 4 septembrie 2014. Astfel, s-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 172 C. proc. pen. (1968), solicitându-se aplicarea dispoziţiilor art. 244 C. pen. ca lege mai favorabilă, reducerea pedepsei în noile limite, iar ca modalitate de executare aplicarea dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 C. pen. Totodată, s-a arătat că, întrucât alin. (3) al art. 215 C. pen. (1969) nu se mai regăseşte în noul cod, inculpatul nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală. În şedinţa publică din data de 4 septembrie 2014, au fost reiterate susţinerile din cadrul motivelor scrise de recurs şi s-a solicitat aplicarea art. 5 C. pen., apreciindu-se ca fiind lege mai favorabilă dispoziţiile art. 244 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu consecinţa reducerii pedepsei în noile limite.
Recurentul inculpat G.A.L. a motivat recursul la data de 21 martie 2014 solicitând aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv dispoziţiile art. 244 C. pen. şi tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate potrivit codului penal anterior, la data de 7 mai 2014 completând motivele de recurs în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune în infracţiune la legea cecului şi constatării prescrierii infracţiunii raportat la data comiterii faptei. De asemenea, în memoriile depuse la dosar inculpatul a învederat instanţei că filele CEC emise au făcut obiectul unui dosar penal în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighişoara a dat soluţie de scoatere de sub urmărire penală. În şedinţa publică din data de 4 septembrie 2014 apărătorul desemnat din oficiu a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (1968), solicitând reducerea pedepsei cu trimitere la circumstanţele personale ale inculpatului.
În cursul judecăţii în recurs, deşi la termenul din 27 martie 2014 Înalta Curte a pus în vedere celor doi recurenţi inculpaţi să facă demersuri personal în vederea aplicării dispoziţiilor art. 244 alin. (3) C. pen., iar la termenul din 22 mai 2014 a fost efectuată adresă către BCC SA în acelaşi sens, aceste dispoziţii favorabile inculpaţilor nu au fost fructificate.
Examinând recursurile formulate de inculpaţii L.Z. şi G.A.L., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpaţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din Legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest sens dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenţi pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. (1968) stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. (1968).
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia atacată a fost pronunţată la data de 10 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menţionat.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), invocat de cei doi recurenţi inculpaţi, se constată că acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul inculpat L.Z., prin apărătorul din oficiu, nu a depus la dosar motivele de recurs cu cel puţin cinci zile înaintea primului termen de judecată, ci la data de 25 martie 2014 (data email 24 martie 2014) şi le-a susţinut oral în şedinţa publică din data de 4 septembrie 2014 (primul termen de judecată acordat în cauză fiind la data de 27 martie 2014), încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. (1968). Aceeaşi situaţie este şi în cazul recurentului inculpat G.A.L., pentru care deşi au fost depuse în termen motivele de recurs (21 martie 2014), cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968) a fost invocat de apărătorul din oficiu abia în şedinţa de la termenul din 4 septembrie 2014.
Ca atare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 385 alin. (2) C. proc. pen. (1968), precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de cei doi recurenţi acestui motiv de recurs.
Totodată, Înalta Curte constată că deşi recurentul inculpat G.A.L. a invocat ca şi temei de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (1968), susţinerile sale în sensul reindividualizării pedepsei aplicate raportat la circumstanţele sale personale se puteau circumscrie cel mult cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (1968). însă, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare.
Or, în cauză, hotărârile recurate au fost criticate de către inculpatul G.A.L. doar sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce a fost aplicată de instanţele inferioare, considerată prea mare în raport cu circumstanţele personale, situaţie ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.
Totodată, Înalta Curte constată că, deşi recurentul L.Z. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), susţinerile sale au vizat în realitate aplicarea legii penale mai favorabile în condiţiile intrării în vigoare la data de 1 februarie 2014 a Noului C. pen., care pentru infracţiunea de înşelăciune prevede limite de pedeapsă reduse faţă de vechea reglementare.
Însă, şi în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor inculpaţi sunt nefondate.
Astfel, chiar dacă pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), limitele de pedeapsă sunt mai mari decât cele prevăzute în dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată fiecăruia dintre cei doi inculpaţi de 3 ani închisoare se încadrează în noile limite. Mai mult decât atât, în noua reglementare faptele reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, având în vedere că în cauză sunt două părţi vătămate, întrunesc elementele constitutive a câte două infracţiuni de înşelăciune, iar împăcarea părţilor nu a intervenit pentru niciuna dintre ele, în pofida demersurilor instanţei. Totodată, este de reţinut că tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate este mai aspru potrivit noului C. pen. (cu privire la fapta în dauna părţii civile BC SA Sucursala Miercurea Ciuc).
În ceea ce priveşte susţinerea apărării în sensul că întrucât alin. (3) al art. 215 C. pen. (1969) nu se mai regăseşte în noul C. pen., inculpatul nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, Înalta Curte arată că fapta săvârşită de recurentul inculpat L.Z. (garantarea creditelor obţinute la BC SA cu file de CEC care nu erau emise pentru plata unor bunuri sau servicii şi cu o ipotecă instituită asupra unor terenuri aparţinând familiei B., act realizat la un notar din Sighişoara fără ca în realitate să existe împuternicire în acest sens) nu a fost dezincriminată, ci constituie conţinutul formei tip a infracţiunii prevăzute de art. 244 C. pen.
Ca urmare, având în vedere şi cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, vechiul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţii L.Z. şi G.A.L.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.Z. şi G.A.L. împotriva Deciziei penale nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, având în vedere culpa procesuală a acestora, îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen. (1968), la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.Z. şi G.A.L. împotriva Deciziei penale nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2614/2014. Penal. Contestaţia la executare... | ICCJ. Decizia nr. 2450/2014. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
