ICCJ. Decizia nr. 255/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 255/2014
Dosar nr. 12446/62/2012
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2014
Deliberând asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei penale nr. 76/AP din data de 18 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii I.I. şi V.A., în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 83/S din 19 martie 2013 a Tribunalului Braşov în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. inculpatul I.I. a fost achitat de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (90 acte materiale) şi inculpatul V.A. a fost achitat de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (71 acte materiale).
În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă pornită de Statul Român prin ANAF împotriva inculpaţilor.
În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus ridicarea (la rămânerea definitivă a sentinţei) a măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţa procurorului din 14 august 2012, respectiv:
- sechestrul asigurător asupra autovehiculului marca B. 525 D 5/D DL91, având nr. de înmatriculare Y1 68 0001, proprietatea inculpatului V.A.;
- sechestrul asigurător asupra imobilului de 46,49 mp înscris în CF X1 Săcele, nr. top. 7141/1/1/1/b/1/1/13/9 şi a cotei de 8,6/530 din părţile de uz comun situat în Săcele, str. V. proprietatea inculpatului I.I. în cotă de 1/1 împreună cu soţia sa I.S.O.;
- sechestrul asigurător asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1878 mp înscris în CF nr. x2 Tărlungeni, proprietatea inculpatului I.I.;
- sechestrul asigurător asupra terenului arabii în suprafaţă de 6 122 mp înscris în CF nr. x3 Tărlungeni, proprietatea inculpatului I.I.,
şi prin ordonanţa procurorului din 22 august 2012, respectiv:
- poprirea asigurătorie asupra contului bancar deschis la B. G.S.G. SA aparţinând inculpatului V.A. în limita sumei de 507.734 lei şi
- poprirea asigurătorie asupra conturilor bancare deschise la Banca T. şi SC P. Bank SA aparţinând inculpatului I.I. în limita sumei de 610.024 lei.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, SC E.A. SRL a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov în data de 19 decembrie 2006 sub numărul x4 având ca asociat unic şi administrator pe inculpatul I.I., sediul fiind stabilit în com. Tărlungeni, sat Cărpiniş, jud. Braşov, având ca obiect de activitate - Comerţ cu autoturisme şi autovehicule uşoare (sub 3,5 tone).
În data de 29 octombrie 2009, în baza încheierii din data de 28 octombrie 2009 a fost înregistrat Actul Adiţional nr. 1 prin care inculpatul I.I. ceda 10 părţi sociale (50%) din societate către învinuitul V.A. care devenea asociat în societate şi administrator, societatea urmând a fi administrată de cei doi învinuiţi cu puteri egale.
În perioada de la înfiinţare până la data de 24 mai 2012 (data finalizării inspecţiei fiscale), inculpaţii, în calitate de administratori ai SC E.A. SRL au achiziţionat autoturisme second hand din Germania pe care le-au comercializat pe piaţa din România. În perioada 2007 - 2008, inculpatul I.I., în calitate de asociat unic şi administrator al SC E.A. SRL a achiziţionat din Germania şi a valorificat pe piaţa românească mai multe autoturisme second hand în regim normal de taxare, supusă cotei standard de TVA în procent de 19% aplicată asupra bazei de impozitare reprezentând preţul de vânzare al autoturismelor, cu respectarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal. Astfel, în anul 2007 a fost colectat TVA în cuantum de 20.314 lei aferent livrării de autoturisme în valoare de 106.918 lei. în anul 2008, a fost colectat TVA în valoare de 5401 lei aferent livrării de autoturisme în valoare de 28.431 lei.
Începând cu luna mai 2009, societatea a procedat la modificarea regimului fiscal pentru livrarea autoturismelor second hand în sensul că nu a mai aplicat regimul normal de taxare cu cota standard de TVA ci a aplicat regimul special pentru bunuri second hand, TVA fiind colectat numai la marja de profit calculată ca diferenţă intre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al autoturismelor. Astfel, în anul 2009 a fost colectată TVA în valoare de 1649 lei aferentă livrării de autoturisme în valoare de 546.160 lei, în anul 2010 a fost colectată TVA în valoare de 5123 lei aferentă livrării de autoturisme în valoare de 902.089 lei, în anul 2011 a fost colectată TVA în valoare de 7013 lei aferentă livrării de autoturisme în valoare de 674.567 lei iar în trimestrul I al anului 2012 a fost colectată TVA în valoare de 2164 lei aferentă livrării de autoturisme în valoare de 390.222 lei.
Din documentele prezentate de administratorii societăţii au fost identificaţi diverşi furnizori din Germania care au livrat către SC E.A. SRL autoturisme în regim de achiziţii intracomunitare second hand, dintre care, furnizorii a căror livrări a depăşit suma de 15.000 de euro sunt:
D.B., DE 812526315; K.H., DE 196345811; O.H., DE 122810512; P.P., DE 270276999; S.C., DE 207080316.
În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, ANAF a solicitat autorităţii fiscale federale din Germania efectuarea de verificări cu privire la natura tranzacţiilor şi regimul fiscal aplicabil tranzacţiilor desfăşurate de contribuabili din Germania cu SC E.A. SRL.
Din informaţiile furnizate de autoritatea federală fiscală germană, a rezultat că societăţile germane au efectuat, către SC E.A. SRL livrări intracomunitare de autoturisme second hand în regim de scutire de TVA, în echivalentul din legislaţia fiscală germană a art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Pentru aplicarea scutirii de TVA în Germania, SC E.A. SRL, în calitate de cumpărător, a comunicat furnizorilor de autoturisme din Germania codul său de înregistrare în scopuri de TVA din România, astfel încât societatea a realizat o achiziţie intracomunitară de bunuri, impozabilă în România conform prevederilor art. 126 alin. (3) lit. a) şi alin. (8) lit. c) şi art. 1301 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
Pentru aplicarea regimului special pentru bunuri second hand reglementat prin prevederile art. 1522 din Legea nr. 571/2003 şi prin pct. 64 din normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, societatea trebuia să îndeplinească condiţiile impuse de alin. (2) al art. 1522 din Legea nr. 571/2003 care a precizat: "Persoana impozabilă revânzătoare va aplica regimul special pentru livrările de bunuri second hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi antichităţi, altele decât operele de artă livrate de autorii sau succesorii de drept ai acestora, pentru care există obligaţia colectării taxei, bunuri pe care le-a achiziţionat din interiorul comunităţii, de la unul din următorii furnizori:
- o persoană neimpozabilă;
- o persoană impozabilă, în măsura în care livrarea efectuată de respectiva persoană impozabilă este scutită de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. g);
- o întreprindere mică, în măsura în care achiziţia respectivă se referă la bunuri de capital;
- o persoană impozabilă revânzătoare, în măsura în care livrarea de către aceasta a fost supusă taxei în regim special."
Din verificarea documentelor de achiziţie, respectiv a facturilor, precum şi din informaţiile comunicate de autoritatea federală fiscală germană a rezultat că achiziţiile nu au fost efectuate de la persoane care să îndeplinească una din condiţiile prevăzute de art. 1522 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. Ca urmare SC E.A. SRL nu avea dreptul de a aplica regimul special pentru bunurile second hand achiziţionate, chiar dacă bunurile livrate îndeplineau condiţiile de bunuri second hand în accepţiunea art. 1251 alin. (3) şi art. 1522 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.
De fapt, la momentul achiziţiei autoturismelor din Germania, SC E.A. SRL nu a plătit TVA la achiziţie în statul german, însă a comunicat furnizorilor de autoturisme codul său de înregistrare în scopul de TVA din România, cu motivaţia de a se evita o dublă plată pentru acelaşi autoturism a TVA, una în statul german şi una în statul român.
În momentul aducerii autoturismelor în România, inculpaţii s-au prevalat de un text de lege care nu le era aplicabil în scopul evitării plăţii TVA către statul român, aplicând un regim special de taxare pentru bunuri second hand, colectând TVA numai la marja de profit calculată ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al autoturismelor.
Astfel, în perioada 26 mai 2009 - 22 octombrie 2009 inculpatul I.I. în calitate de asociat unic şi administrator al SC E.A. SRL Tărlungeni, a achiziţionat 19 maşini second hand din Germania pe care le-a înstrăinat către diverse persoane fizice din România potrivit următoarelor 19 facturi fiscale 7 din 26 mai 2009, 8 din 31 mai 2009, 9 din 18 iunie 2009, 10 din 21 iunie 2009, 11 din 28 iunie 2009, 12 din 04 iulie 2009, 13 din 11 iulie 2009, 14 din 15 iulie 2009, 15 din 17 iulie 2009, 16 din 19 iulie 2009, 17 din 14 august 2009, 18 din 15 august 2009, 19 din 15 august 2009, 20 din 14 septembrie 2009, 21 din 19 septembrie 2009, 22/24.09/2009, 23 din 03 octombrie 2009, 24 din 17 octombrie 2009, 25 din 17 octombrie 2009.
Pentru vânzarea acestor autoturisme a fost aplicat regimul special pentru bunuri second hand, TVA fiind colectată numai la marja de profit, în acest fel producându-se un prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 102.190 lei din care 82.961 lei TVA de plată, 6.785 lei dobânzi de întârziere şi 12.444 lei penalităţi de întârziere, până la data de 24 aprilie 2012.
Ulterior, în perioada 23 octombrie 2009 - 31 martie 2012, inculpaţii I.I. şi V.A. în calitate de administratori cu puteri egale în societatea SC E.A. SRL au achiziţionat 71 de maşini second hand din Germania pe care le-au înstrăinat la diverse persoane fizice din România.
Pentru vânzarea acestor autoturisme a fost aplicat regimul special pentru bunuri second hand, TVA fiind colectată numai la marja de profit, în acest fel producându-se un prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 507.834 lei din care 447.674 lei TVA de plată, 7.094 lei dobânzi de întârziere şi 53.066 lei penalităţi de întârziere, datorate până la data de 24 aprilie 2012.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu au fost contestate de inculpaţi.
Instanţa a apreciat, însă, contrar celor reţinute de Ministerul Public, că aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru următoarele considerente:
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii în cazul de faţă instanţa de fond a constatat că nu există o acţiune de ascundere a bunului sau sursei impozabile. În toate documentele fiscale au fost menţionate expres bunurile tranzacţionate, valoarea de vânzare şi de cumpărare şi s-a precizat expres şi modul de calcul al taxei pe valoare adăugată. La toate controalele desfăşurate de organele fiscale au fost prezentate toate documentele contabile, inclusiv facturile fiscale cuprinzând toate aceste elemente şi precizarea că TVA este inclusă şi nedeductibilă. Contabilitatea firmei administrată de inculpaţi a fost ţinută cu respectarea tuturor dispoziţiilor privind tipurile de evidenţă, registrele ce trebuie completate şi modalitatea de transmitere a datelor şi evidenţelor, în acest sens existând controale ale autorităţilor statului în urma cărora nu s-au constatat încălcări ale normelor incidente.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, tribunalul a constatat că infracţiunea de evaziune fiscală poate fi comisă numai cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificate prin scop, scopul fiind sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Din modul în care inculpaţii au derulat şi administrat activitatea în cadrul societăţii SC E.A. SRL instanţa de fond a apreciat că rezultă fără dubiu că aceştia au avut în permanenţă reprezentarea că acţionează cu respectarea tuturor prevederilor legale, fiind exclusă orice formă de intenţie în eludarea dispoziţiilor legale privind plata TVA. Astfel instanţa a avut în vedere că evidenţa contabilă era ţinută de persoane cu pregătire de specialitate în domeniu, care au confirmat faptul că regimul special de calcul al taxei pe valoare adăugată este corect aplicat de societate.
Instanţa a reţinut că inculpaţii aveau obligaţia verificării îndeplinirii acestor condiţii, însă nu au cunoscut necesitatea efectuării acestor verificări, după cum nu au cunoscut efectele comunicării către furnizorul de autovehicul second hand, a codului de înregistrare în scop de TVA din România, respectiv faptul că odată comunicat acest cod această comunicare echivala cu asumarea obligaţiei plăţii TVA în România, cu scutirea furnizorului de plată a acestei taxe, pentru evitarea dublei impuneri. Este vorba de o eroare cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale privind aplicarea regimului special de plată a taxei pe valoare adăugată, dispoziţii ale unei legi speciale nepenale, cu privire la care chiar persoanele cu calificare de specialitate nu au fost în măsură să ofere explicaţii corecte şi complete.
Tribunalul a reţinut că descrierea faptei în actul de sesizare a instanţei, în partea în care se realizează încadrarea juridică nu corespunde realităţii: în facturile fiscale şi actele contabile fiind evidenţiată valoarea de impozitare a bunurilor, respectiv valoarea de vânzare. Ceea ce se reproşează în realitate inculpaţilor este faptul că au aplicat în mod greşit un regim special pentru plata TVA, or acest lucru pe de o parte nu s-a realizat în scopul eludării obligaţiilor fiscale şi pe de altă parte nu s-a realizat în cunoştinţă de cauză.
Inculpaţii au acţionat cu maximă transparenţă în întocmirea actelor contabile şi au ţinut evidenţele contabile cu înscrierea tuturor tranzacţiilor, însă dintr-o greşită interpretare a dispoziţiilor fiscale, care nu le este imputabilă în opinia instanţei, au ales un regim de plată a TVA care nu era corect. Rezultatul a fost acela că pentru bunurile vândute prin societatea administrată de inculpaţi nu a fost plătită TVA în mod corect, respectiv la întreaga valoare de vânare a autovehiculelor, ci s-a calculat şi plătit taxa numai pentru marja de profit. Pentru această eroare, însă, tribunalul apreciază că nu li se poate reţine în sarcină inculpaţilor nici cea mai mică culpă în sensul prevăzut de art. 19 alin. (1) pct. 2 C. pen.
Inculpaţii au acţionat ca persoane normale şi chiar diligente, informându-se în prealabil despre regimul special al TVA de la un angajat al organelor fiscale (martorul C.), au angajat o persoană cu pregătire de specialitate care le-a confirmat legalitatea modului de derulare a tranzacţiilor şi de întocmire a documentelor fiscale şi s-au informat de pe piaţă despre modul de lucru al societăţilor comerciale cu acelaşi obiect de activitate.
Toate rezultatele acestor verificări le-au confirmat corectitudinea modului de lucru, iar împrejurarea că societatea a fost supusă unor controale din partea Gărzii Financiare care nu a semnalat nicio încălcare a regimului de stabilire şi plată a TVA a întărit această convingere.
Instanţa a constatat că faptele comise de inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale niciunei infracţiuni, ci constituie abateri de la normele fiscale, pentru care răspunde patrimonial societatea comercială, în condiţiile legii.
Prin urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat, la art. 10 lit. b) C. proc. pen. instanţa a dispus achitarea inculpaţilor I.I. de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., (90 acte materiale) şi V.A., de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (71 acte materiale), constatând că faptele descrise în rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală.
Sub aspectul laturii civile, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă pornită de Statul Român prin ANAF împotriva inculpaţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza să se dispună condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile comise, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 13 C. pen., privind legea mai favorabilă aplicabilă ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 50/2013, cu obligarea la despăgubirile solicitate de partea civilă şi menţinerea măsurilor asigurătorii luate pentru garantarea, întrucât în mod eronat instanţa de fond a reţinut că faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală deoarece anterior momentului mai 2009 societatea administrată de inculpaţi a evidenţiat în mod corect operaţiunile de achiziţie intracomunitară şi a aplicat regimul fiscal corect, ca după acest moment inculpaţii o perioadă de 2 ani să evidenţieze operaţiunile în formularul 300, dar nu şi în evidenţa contabilă, registrul de vânzări-cumpărări, iar apoi nici în formularul 300, astfel că rezultă chiar că inculpaţii s-au sustras de la obligaţiilor fiscale, constând în plata TVA-ului şi partea civilă Statul Român prin ANAF, întrucât a rezultat în mod indubitabil că inculpaţii au săvârşit acte materiale de evaziune fiscală, aceştia aplicând un regim de taxare eronat, în afara legii, neaplicabil la situaţia de fapt concretă, urmărind să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.
Curtea de Apel Braşov verificând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., dar în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Curtea a reţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în mod corect dispunând achitarea inculpaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În mod corect instanţa a reţinut că inculpaţii nu au ascuns bunul sau sursa impozabilă, pentru a fi îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Astfel maşinile achiziţionate în regim second hand din Germania şi vândute în România au fost evidenţiate în actele contabile ale societăţii, fiind menţionat preţul real al cumpărării, respectiv al vânzării autoturismelor, precum şi modul de calcul al taxei pe valoare adăugată calculată pe marja de profit. În perioada reţinută în actul de sesizare societatea comercială a fost supusă mai multor controale ale organelor fiscale ale statului, fără ca acestea să sesizeze nereguli în actele contabile ale societăţii. Susţinerile că, aceste controale se fac numai pe linie tematică, acesta fiind motivul pentru care nu s-au depistat neregulile privitoare la calcului TVA-ului, nu pot fi însuşite de către instanţa de control judiciar, pentru că organele fiscale, chiar şi în situaţia unor controale pe "alte linii tematice" puteau cu uşurinţă să constate neregulile intervenite privitoare la calcului TVA-ului, având în vedere pregătirea profesională de specialitate a acestora.
Tot timpul inculpaţii au avut reprezentarea că acţionează cu respectarea tuturor prevederilor legale privind plata TVA-ului, astfel că nici sub aspectul laturii subiective nu se poate reţine vinovăţia inculpaţilor, infracţiunea de evaziune fiscală putând fi comisă numai cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.
Curtea a reţinut că evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpaţi era ţinută de persoane cu pregătire de specialitate în domeniu.
Atâta timp cât organele de control ale statului, cu ocazia controalelor efectuate la societate nu au constatat nereguli şi persoanele cu specialitate contabilă au interpretat legea în sensul aplicării TVA-ului numai pentru marja de profit, inculpaţilor, care nu au cunoştinţe contabile de specialitate, nu li se poate reţine, sub aspectul laturii subiective, că în mod voit, cu intenţie directă s-au sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut că inculpaţii au acţionat cu maximă transparenţă în întocmirea actelor contabile şi au ţinut evidenţele contabile cu înscrierea tuturor tranzacţiilor.
Curtea de apel a reţinut că sub aspectul laturii civile în mod corect instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă pornită de Statul Român prin ANAF împotriva inculpaţilor, astfel că sub acest aspect motivele de apel ale parchetului şi ale părţii civile sunt nefondate, iar în ceea ce priveşte sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor prin ordonanţa procurorului din 14 august 2012, având în vedere achitarea inculpaţilor şi dispoziţiile art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., în mod corect instanţa de fond a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii.
Împotriva deciziei penale sus-menţionată au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, solicitând condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile comise şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 62.2759 lei, precum şi a majorărilor şi penalităţilor de întârziere, respectiv menţinerea măsurilor asigurătorii.
La termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2014, procurorul de şedinţă a învederat că înţelege să retragă recursul declarat în cauză.
Faţă de această împrejurare concluziile apărătorilor desemnaţi din oficiu ai intimaţilor inculpaţi au fost în sensul de a se lua act de manifestarea de voinţă a reprezentantului parchetului de pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind în temeiul dispoziţiilor art. 3854 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 364 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act de declaraţia de retragere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, care de altfel au fost invocate şi în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.
Motivele recurentei părţi civile vizează, în esenţă, modificarea stării de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.
Prin modificările aduse cazurilor de casare de Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. De aceea judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.
Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile, nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
Legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
În speţă, obligarea inculpaţilor, în cadrul procesului penal, la plata despăgubirilor solicitate de recurentă, nu este posibilă, în condiţiile în care pe latură penală s-a dispus achitarea acestora în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală, instanţele lăsând în mod corect nesoluţionată acţiunea civilă după cum dispune art. 346 alin. (4) C. proc. pen.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de partea civilă în calea de atac a recursului apar ca fiind neîntemeiate, şi cum nu există nici motive care să fie examinate din oficiu care să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză de partea civilă va fi respins ca fiind nefondat în baza art. 38514 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta parte civilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei penale nr. 76/AP din data de 18 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii I.I. şi V.A.
Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului parchetului rămân în sarcina statului.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit pentru apărătorii desemnaţi din oficiu ai intimaţilor inculpaţi, în cuantum de câte 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2546/2014. Penal. Mandat european de arestare.... | ICCJ. Decizia nr. 2614/2014. Penal. Contestaţia la executare... → |
|---|
