ICCJ. Decizia nr. 527/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 527/2014
Dosar nr. 630/2/2014 (361/2014)
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Deliberând asupra contestaţiilor de faţă:
Prin Sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, condamnatei B.G. i s-a aplicat pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În baza sentinţei penale menţionate s-a emis MEPI nr. 354/2007 din data de 31 mai 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a ordonat punerea în executare a sentinţei penale sus-menţionate, privind pe inculpata B.G., în vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare.
Mandatul nu a fost pus în executare până în prezent deoarece condamnata s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind urmărită la nivel naţional şi internaţional din data de 03 iunie 2010.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză B.G. a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Potrivit C. pen., infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar regimul de pedeapsă aplicabil formei tentate este identic cu cel din vechiul C. pen., limitele reducându-se la jumătate potrivit art. 33 alin. (2). Prin urmare, pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune ar fi aplicată o pedeapsă maximă de 2 ani şi 6 luni. în cazul infracţiunii continuate, C. pen. prevede un tratament sancţionator agravant prin aplicarea unui spor facultativ de maxim 3 ani în cazul închisorii, astfel încât pedeapsa maximă care ar fi aplicabilă condamnatei în cazul tentativei la înşelăciune în formă continuată ar fi de 5 ani şi 6 luni închisoare, maxim la care se va micşora pedeapsa aplicată iniţial, conform legii penale în vigoare la momentul pronunţării soluţiei.
S-a apreciat că modificarea condiţiilor de existenţă a infracţiunii continuate (se impune condiţia suplimentară a unicităţii subiectului activ, în absenţa căreia pluralitatea infracţională ia forma concursului) nu influenţează mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. S-a avut în vedere tratamentul aplicabil infracţiunii continuate prevăzut de legea nouă, întrucât pentru aplicarea disp. art. 6 C. pen. au prezentat relevanţă doar modificările limitelor de pedeapsă, nu şi modificarea altor condiţii de care depinde sancţionarea inculpatului. Pe de altă parte, o referire la tratamentul sancţionator aplicabil concursului nu a fost posibilă, întrucât nu există pedepse stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă.
Întrucât potrivit dispoziţiilor noului C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului unor drepturi nu mai este obligatorie în cazul infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 6 alin. (5) C. pen. va dispune înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din C. pen. anterior pe durata de 3 ani.
Prin Sentinţa penală nr. 71/F din 4 februarie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a admis contestaţia la executare ca urmare a sesizării Biroului Executări Penale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnata B.G.
În baza art. 6 alin. (1) noul C. pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. care are corespondent şi în noul C. pen., respectiv art. 32 rap. la art. 244 alin. (2), cu aplic. art. 36 alin. (1), de la 6 ani închisoare la 5 ani şi 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.
În baza art. 6 alin. (5) noul C. pen. a dispus înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din vechiul C. pen. pe durata de 3 ani.
A dispus anularea MEPI nr. 354 din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi contestatoarea condamnată B.G.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în motivele scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea contestaţiei, reducerea pedepsei de 6 ani la 3 ani şi 4 luni închisoare şi aplicarea pedepselor complementare şi accesorii astfel cum au fost dispuse de instanţă prin hotărârea definitivă.
În esenţă, Ministerul Public a susţinut că:
1. Pedeapsa aplicată, în urma reducerii, este nelegală.
2. În mod greşit au fost înlăturate pedepsele complementare şi accesorii a interzicerii unor drepturi.
1. În ceea ce priveşte nelegalitatea pedepsei stabilite, potrivit art. 6 alin. (1) C. proc. pen., dacă după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Articolul este expresia principiului legalităţii pedepselor potrivit căruia o persoană nu poate să execute o pedeapsă mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, indiferent dacă la momentul apariţiei legii noi era condamnată definitiv sau nu.
În situaţia de faţă în mod corect instanţa s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (2) C. pen., însă în mod greşit a aplicat la acest maxim sporul de 3 ani prevăzut de art. 36 C. pen. care stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea continuată. Conform art. 35 C. pen., infracţiunea este continuată atunci când sunt săvârşite acţiuni sau inacţiuni împotriva aceluiaşi subiect pasiv spre deosebire de art. 41 C. pen. anterior, când subiectul pasiv putea fi diferit.
Din hotărârea de condamnare rezultă că fapta de înşelăciune s-a săvârşit împotriva a două persoane (statul şi SC I.B. SRL - Decizia nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În acest context (dacă s-ar îmbrăţişa teoria aplicării legii penale mai favorabile în integralitate nu pe instituţii autonome) ar deveni aplicabile dispoziţiile art. 38 C. pen., care reglementează concursul de infracţiuni. Aplicând această instituţie în stabilirea legii penale mai favorabile, s-ar ajunge la o pedeapsă mai mică decât cea de 6 ani.
Astfel, dacă pentru fiecare act material aflat în concurs s-ar aplica o pedeapsa maximă de 2 ani şi 6 luni, adăugând sporul de o treime la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni ar rezulta o pedeapsă totală de 3 ani şi 4 luni, care este mai mică decât pedeapsa de 6 ani aplicată pentru art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În raport de cele expuse Ministerul Public a apreciat că, în niciun caz, instanţa nu putea să dispună aplicarea sporului de 3 ani prevăzut de art. 36 C. pen. cu atât mai mult cu cât acesta este facultativ. Practic, prin aplicarea acestui spor s-a procedat la o nouă individualizare ceea ce încalcă autoritatea de lucru judecat.
2. În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii s-a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (5) C. pen., când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare neexecutate, neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
Din textul de mai sus rezultă că pedepsele complementare nu se execută dacă nu se mai regăsesc sub nicio formă în legea nouă.
Prin hotărârea definitivă au fost interzise, ca pedepse accesorii şi complementare, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. anterior, care în prezent se regăsesc în dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
În condiţiile în care legea nouă nu mai prevede ca obligatorie pedeapsa complementară pentru infracţiunea de înşelăciune, aceasta poate fi menţinută întrucât, pe de o parte, nu depăşeşte limita de 5 ani, astfel cum prevede art. 66 alin. (1) C. pen. şi pe de altă parte, poate fi aplicată atunci când pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda [art. 67 alin. (1) C. pen.].
În raport de cele expuse trebuiau să fie menţinute pedeapsa complementară, cât şi cea accesorie, astfel cum au fost aplicate prin hotărârea definitivă.
Contestatoarea condamnată B.G. a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei pronunţate ca urmare a nelegalităţii sale şi reducerea pedepsei aplicate pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune de la 6 ani la 2 ani şi 6 luni închisoare. În susţinerea căii de atac condamnata a susţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificata prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost aplicată o pedeapsă de 6 ani închisoare, în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Limitele de pedeapsă ale infracţiunii de înşelăciune conform C. pen. anterior erau de la 10 ani la 20 de ani închisoare, iar pentru tentativă limitele se reduceau la jumătate, deci, de la 5 ani la 10 ani.
Infracţiunea continuată în vechiul C. pen. era sancţionată cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se putea adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor de la sancţionarea concursului de infracţiuni.
Astfel, în cazul pedepselor cu închisoarea, pedeapsa putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adaugă un spor de până la 5 ani.
Deşi, în cazul intimatei limita maximă a pedepsei era de 10 ani, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, în judecarea acţiunii penale, nu a dispus aplicarea sporului pentru incidenţa art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv pentru infracţiunea continuată.
Aplicarea acestui spor este facultativă atât potrivit C. pen. anterior cât şi potrivit C. pen. actual.
Dacă s-ar fi dispus aplicarea unui spor prin hotărârea de condamnare, pedeapsa ar fi trebuit sporită până la maximul ei special, deci până la 10 ani şi dacă instanţa ar fi considerat acest maxim neîndestulător, ar mai fi putut adaugă un spor de până la 5 ani. Deci, un spor maxim adăugat la pedeapsă, ar fi însemnat o limită maximă a pedepsei aplicate de 15 ani.
Pedeapsa aplicată a fost însă de 6 ani închisoare, orientată deci spre minimul special al pedepsei, care era de 5 ani şi nu spre maximul acesteia, care era de 10 ani.
Este inadmisibil, ca o instanţă, în faza de executare a pedepsei, să treacă peste principiul autorităţii de lucru judecat, să reindividualizeze pedeapsa şi să aplice un spor facultativ, pentru incidenţa infracţiunii continuate, ale cărei condiţii nu mai sunt îndeplinite potrivit noului C. pen. (neexistând unitate de subiect pasiv) şi să se ajungă la o pedeapsă mai mare şi decât cea a cumulului aritmetic al celor 2 fapte de tentativă (2 ani şi 6 luni + 2 ani şi 6 luni = 5 ani), şi decât a infracţiunii fapt consumat (5 ani), şi decât a sancţionării concursului între cele 2 fapte de tentativă [2 ani şi 6 luni + spor obligatoriu de 1/3 din 2 ani şi 6 luni (10 luni) = 3 ani şi 4 luni].
Pedeapsa aşa cum trebuie redusă este în cuantum maxim de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Potrivit art. 6 C. pen., când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Actualul C. pen. este legea mai favorabilă.
Limitele pedepsei prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pen. în cazul infracţiunii de înşelăciune sunt de la 1 la 5 ani.
Conform, art. 33 alin. (2) raportat la art. 248 C. pen., în cazul tentativei limitele se reduc la jumătate.
Pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune, conform art. 6 C. pen., maximul special se reduce la jumătate de la 5 ani la 2 ani şi 6 luni închisoare, iar materialul întocmit de conf. univ. dr. Florin Streteanu referitor la această problemă (afişat pe site-ul Min. Justiţiei), trebuie apreciat critic.
Sporul pentru infracţiunea continuată era facultativ, atât în baza legii vechi şi este facultativ şi potrivit noii legi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în recurs, în rezolvarea acţiunii penale prin Decizia definitivă nr. 2107 din 28 mai 2010, că în cauză nu se aplică sporul pentru infracţiunea continuată.
Ca urmare, se aduce atingere autorităţii de lucru judecat prin aplicarea în contestaţie a unui spor considerat facultativ chiar şi de noua reglementare. Potrivit noii reglementări, doar în cazul concursului de infracţiuni este obligatorie aplicarea unui spor, nu şi în cazul infracţiunii continuate.
În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei executării pedepsei condamnata a susţinut că instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi asupra împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi după anularea M.E.P.I., să nu mai procedeze la emiterea unui nou mandat de executare. Astfel, când legea se referă la maximul special are în vedere maximul prevăzut în textul ce prevede şi sancţionează respectiva infracţiune.
În cazul înşelăciunii în modalitatea prevăzută la art. 244 alin. (2) C. pen., maximul special prevăzut de lege este de 5 ani, iar în cazul tentativei maximul special este de 2 ani şi 6 luni.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Potrivit art. 155 alin. (4) C. pen., acest termen va fi socotit îndeplinit oricâte întreruperi ar interveni, dacă a fost depăşit cu încă o dată.
Acest lucru înseamnă că dacă de la săvârşirea infracţiunii au trecut 10 ani, a intervenit prescripţia răspunderii penale.
După cum rezultă în cauza de faţă, infracţiunea de înşelăciune în forma continuată s-a desfăşurat în perioada 1999 - 2000, iar termenul de 10 ani s-a împlinit în 2010.
Înalta Curte, analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate, apreciază căile de atac declarate ca fiind fondate, pentru următoarele considerente:
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei presupune reducerea sancţiunii aplicate la maximul special din legea nouă.
Instanţa va analiza incidenţa art. 6 C. pen. faţă de condamnarea definitivă la pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru o infracţiune de înşelăciune. Infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina condamnatei prin hotărârea de condamnare a fost caracterizată în drept în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 4 1 alin. (2) C. pen. anterior.
În aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile instanţa va face o dublă comparaţie:
1. Norma de incriminare din legea nouă în raport cu fapta săvârşită, pentru a analiza maximul special şi a exclude dezincriminarea. Se vor avea în vedere pentru determinarea maximului special şi dispoziţiile referitoare la tentativă şi participaţie - în contextul art. 6 alin. (1) C. pen., prin infracţiune săvârşită se înţelege infracţiunea astfel cum este definită de art. 174. C. pen. care de altfel a preluat conţinutul art. 144 C. pen. anterior, respectiv prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
2. Pedeapsa aplicată, respectiv pedeapsa astfel cum este stabilită în hotărârea de condamnare, se va compara cu maximul legii noi mai favorabile.
Potrivit art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Potrivit art. 6 alin. (1) şi (5) C. pen., referitor la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei:
"(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta."
Prin săvârşirea unei infracţiuni, atât potrivit C. pen. anterior (art. 144), cât şi a celui în vigoare (art. 174) se înţelege săvârşirea unei unei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.
Tratamentul sancţionator pentru tentativă este identic în cele două coduri [art. 20, 21 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 32, 33 alin. (2) C. pen.], presupunând reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată.
Ca urmare, în baza art. 6 alin. (1) C. pen., întrucât pedeapsa definitivă aplicată faţă de condamnată, de 6 ani închisoare, depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, de 2 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa ce se va executa se va reduce la acest maxim, respectiv la 2 ani şi 6 luni, reprezentând maximul special pentru fapta rămasă în faza tentativei.
În ceea ce priveşte starea de agravare a unităţii legale aceasta nu are nicio influenţă asupra mecanismului expus deoarece potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., sancţiunea aplicată pentru infracţiunea săvârşită (unitate naturală sau legală) se va reduce la maximul prevăzut de legea nouă.
Atât potrivit art. 42 C. pen. anterior, cât şi art. 36 alin. (1) C. pen., în cazul tratamentului sancţionator pentru infracţiunea continuată se poate aplica un spor facultativ, iar nu obligatoriu, care diferă însă în cuantum, fiind însă mai redus pe legea nouă, de maxim 3 ani faţă de 5 ani [art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior].
În plus, unitatea legală, în situaţia supusă analizei, nici nu a presupus aplicarea unui spor de pedeapsă care să fie intrat în puterea lucrului judecat şi care să genereze în continuare o majorare a maximului special şi pe legea în vigoare, în condiţiile art. 36 alin. (1). În această ipoteză sporul va fi egal cu cel aplicat fără însă să poată depăşi 3 ani, ipoteză în care se va reduce, prin efectul legii, la maximul prevăzut de legea nouă.
În ceea ce priveşte reţinerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracţiuni, faţă de infracţiunea continuată datorită modificării condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe aspectul unităţii de subiect pasiv, Înalta Curte apreciază că această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă individualizare judiciară a pedepsei ce sunt intrate în puterea lucrului judecat şi ca urmare există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ţine de soluţionarea laturii penale în faza de executare. În acelaşi sens prin Decizia VIII/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii s-a stabilit că: Instanţa, învestită în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă C. proc. pen., în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 C. pen., nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză.
Întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 C. pen., pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă C. proc. pen. Potrivit art. 4741 C. proc. pen., efectele acestei decizii nu au încetat întrucât textele vizate au fost preluate în noua reglementare.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară sau accesorie aplicată în baza legii anterioare, aceasta trebuie să aibă corespondent în legea nouă, urmând a se executa, potrivit art. 6 alin. (5) C. pen., în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Potrivit hotărârii definitive de condamnare i s-au interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, respectiv:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a exercita profesia de avocat;
pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei sau după considerarea acesteia ca executate, pedepse ce au corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen.
Ca urmare, în baza art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., se va constata că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut şi pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 C. pen.
De asemenea, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.
În ceea ce priveşte prescripţia invocată de condamnată aceasta excede cadrului cu care instanţa a fost învestită prin sesizarea Biroului executări penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care s-a referit la aplicarea legii penale mai favorabile. În plus, în faza executării poate fi incidentă exclusiv prescripţia executării, aspect ce va fi verificat la momentul emiterii noului MEPI.
În temeiul art. 595 şi 597 C. proc. pen. şi art. 6 din C. pen., urmează a se admite contestaţiile şi a se rejudeca în sensul menţionat anterior.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi condamnată, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimata condamnată B.G. împotriva Sentinţei penale nr. 71/F din 04 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 630/2/2014 (361/2014).
Desfiinţează în parte sentinţa contestată şi, rejudecând:
În baza art. 6 alin. (1) C. pen., reduce pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentinţa penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care are corespondent în art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi 2, cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., de la 6 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.
În baza art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 C. pen.
Constată că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conţinut, în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei care nu contravin prezentei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi condamnată, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 514/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 791/2014. Penal → |
|---|
