ICCJ. Decizia nr. 855/2014. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 855/2014
Dosar nr. 2816/30/2012
Şedinţa publică din 7 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin sentinţa penală nr. 122 din 3 aprilie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2816/30/2012, al Tribunalului Timiş, în baza art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.I., fără antecedente penale, în prezent deţinut în Penitenciarul Timişoara, pentru fapta de viol, la 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2), alin. (3) C. pen., art. 66 C. pen.
În baza art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul R.I. pentru fapta de incest la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul R.I. să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 6 luni închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2), alin. (3) C. pen., art. 66 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., art. 1601 alin. (1), alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului R.I. şi în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive începând cu 27 martie 2012 şi până la zi.
În baza art. 3, art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic al inculpatului în S.N.D.G.J.
În baza art. 14, art. 17 C. proc. pen., art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 şi urm. C. civ., s-a admis acţiunea civilă exercitată din oficiu de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş şi a fost obligat inculpatul R.I. la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la data executării, cu titlu de daune morale faţă de partea vătămată minoră R.D.E., prin reprezentant legal R.A. (mama minorei).
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 2.000 RON cheltuieli judiciare faţă de stat, din care suma de 135 RON, reprezentând costul expertizei medico-legale psihiatrice, se varsă în contul Trezoreriei Municipiului Timişoara. A dispus plata sumei de 200 RON din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş, reprezentând plata onorariului avocat din oficiu T.B., desemnat din oficiu pentru partea vătămată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
În cursul lunii august 2011, pentru o perioadă de o lună şi jumătate minora R.D.E. împreună cu alţi 6 fraţi şi surori au rămas în grija tatălui, inculpatul R.I., locuind împreună la domiciliul din Sânnicolau Mare, str. D., întrucât mama minorilor R.A. a fost plecată în străinătate la muncă.
În această perioadă în cursul lunii septembrie 2011 inculpatul R.I. a întreţinut raporturi sexuale prin constrângere cu fiica sa minoră R.D.E. (în vârstă de 12 ani şi 10 luni), în timp ce minora se afla singură, întruna din camerele locuinţei, ceilalţi copii fiind afară. Această faptă a fost comisă prin constrângere şi profitând de imposibilitatea minorei de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa atât datorită vârstei cât şi datorită relaţiilor de familie existente între inculpat şi partea vătămată.
După întoarcerea acasă a numitei R.A., într-una din zile respectiv în data de 8 decembrie 2011 minora R.D.E. s-a plâns mamei despre faptul că acuză dureri de burtă de circa 2, 3 zile. În aceeaşi perioadă numita R.A. a găsit într-una din zile în baia locuinţei aruncate după vana din baie bucăţi de hârtie igienică cu urme de sânge, motiv pentru care le-a atenţionat pe celelalte două fete (R.E.C., în vârstă de 16 ani şi R.R.F., în vârstă de 18 ani) să fie mai atente în perioadele de ciclu, însă aceste două fete i-au spus mamei că acele hârtii nu au fost lăsate de ele.
În timpul discuţiilor purtate de mamă cu privire la aceste aspecte, minora R.E.C. i-a relatat mamei despre faptul că într-una din zilele în care mama a fost plecată la muncă în Austria, minora R.E.C. şi sora ei R.R.F. auzind strigăte speriate de ajutor ale surorii lor R.D.E. au alergat spre locul de unde veneau acele strigăte şi când au ajuns într-un coridor, l-au găsit pe canapea tatăl lor aşezat peste minora R.D.E., iar în momentul în care Ie-a văzut tatăl lor s-a dat jos de pe minoră şi a plecat, însă fetele nu au discutat între ele despre cele petrecute.
După ce a aflat această întâmplare, mama R.A. gândindu-se că „s-ar fi putut întâmpla ceva rău acasă în lipsa ei”, în sensul că tatăl fetei să fi avut relaţii cu fiica lui, mama a mers cu minora R.D.E. la medic pentru consult medical, fiind însoţite şi de R.E.C. După efectuarea consultului medical doctorul i-a comunicat mamei R.A. că minora R.D.E. nu mai este virgină şi prezintă o infecţie. Fiind întrebată de medic şi de mama sa în legătură cu aspectul că nu mai era virgină (despre ce s-a întâmplat şi cu cine s-a întâmplat), minora R.D.E. l-a indicat pe tatăl ei, spunând că „s-a întâmplat cu tata”. Din certificatul medico-legal din 9 decembrie 2011, eliberat de către I.M.L Timişoara, reiese că numita R.D.E. „prezintă o deflorare veche”.
După ce s-au reîntors acasă în discuţiile purtate între mama R.A., minora R.D.E. şi celelalte două fete R.E.C. şi R.R.F., despre cele întâmplate cu R.D.E. aceasta a precizat din nou că tatăl ei a violat-o. În timpul acestor discuţii şi cealaltă fată R.R.F. i-a spus mamei despre întâmplarea petrecută în perioada cât mama a lipsit de acasă, când în urma strigătelor de ajutor ale surorii lor R.D.E., atunci când au mers în coridor l-au găsit pe tatăl lor peste R.D.E.
Deşi R.A. i-a comunicat soţului său, inculpatul R.I., despre cele aflate, acesta a negat că ar fi avut relaţii sexuale cu minora R.D.E. afirmând că el nici nu a pus mâna pe fete.
În data de 13 decembrie 2011 numita R.A., mama minorei R.D.E., a depus o sesizare scrisă la Poliţia oraşului Sânnicolau Mare, despre faptul că fiica sa R.D.E. a fost violată descriind întâmplările pe care le-a aflat de la celelalte fete şi făcând referire la examenul medical.
În data de 14 decembrie 2011 numita R.A., mama minorei R.D.E., s-a adresat şi Asociaţiei pentru promovarea femeii din România pe care a împuternicit-o să facă toate demersurile necesare la autorităţile competente cu privire la comiterea infracţiunii de viol asupra minorei R.D.E. de către tatăl natural, R.I. Ca urmare, Asociaţia pentru promovarea femeii din România a formulat plângere penală împotriva numitului R.I. pentru săvârşirea infracţiunii de viol şi incest la data de 19 decembrie 2011. Prin ordonanţa din data de 18 ianuarie 2012 sesizarea formulată de Asociaţia pentru promovarea femeii din România a fost conexată la Dosarul nr. 1670/P/2011.
Instanţa a mai reţinut că în raportul de evaluare psihologică a minorei R.D.E. înregistrat din 31 ianuarie 2012 la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş s-a concluzionat că „R.D.E. prezintă indicii comportamentali ai abuzului sexual, remarcându-se următoarele: dificultăţi de comunicare, sentimente de culpabilitate, degradarea imaginii de sine, anxietate, insecuritate, confuzie legată de propria identitate, hipercontrol al sexualităţii, furie”. Din cuprinsul acestui raport a mai rezultat că, în urma evaluării psihologice, „nu au fost identificaţi indicatori ai comportamentului simulat la R.D.E.”. Fiind chemată la psiholog şi numita R.R.F., aceasta a declarat că tot în perioada în care mama sa a fost plecată tatăl ei a încercat să o atingă pe sâni şi i-a pus mâna pe fund iar într-o zi tatăl ei a intrat în cameră având pantalonii daţi jos încercând să-i deschidă cureaua dar a reuşit să fugă din cameră. Cu privire la cele relatate aceasta a dat o declaraţie scrisă înregistrată din 16 ianuarie 2012. „Nu au fost identificaţi indicatori fiziologici ai minciunii la R.R.F. în timp ce povestea aspectele menţionate mai sus”.
De asemenea, prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 21 februarie 2012 întocmit de l.M.L Timişoara s-a stabilit diagnosticul de tulburare de stres postraumatică, menţionându-se că minora R.D.E. se află în continuare în stare de stres postraumatică prin abuzul emoţional în care se fac prezente elemente de tip anxietate, depresie uşoară, insecuritate, degradarea imaginii de sine, stimă de sine scăzută, confuzie legată de propria identitate, furie, sentiment de culpabilitate, hipercontrol al sexualităţii. În conţinutul acestei expertize, la pct. II.2., privind examenul stării psihice a minorei, se precizează: afectivitate anxietate, elemente depresive cu sentiment de culpabilitate dar şi de ruşine, ceea ce determină o deformare a schemei corporale manifestând preocupare excesivă pentru controlul senzualităţii, impulsuri puternice de control al sexualităţii, nelinişte interioară declanşată de ameninţările făcute de tată. Minora îl percepe pe tată ca fiind în prezent furios şi o domină la nivelul verbal. Starea de nelinişte interioară şi anxietate este declanşată şi de dorinţa minorei ca tatăl să regrete fapta, ceea ce însă nu s-a întâmplat. Comportamentul dezadaptativ, retragere socială, izolare, dorinţa de evadare din realitate prin sentiment de insecuritate în mediul familial şi neputinţă în faţa tatălui; sentiment şi comportament de neputinţă oscilând între nevoia de protecţie dar şi de a lupta cu situaţia psiho-traumatică şi care i-a declanşat un sentiment de auto învinovăţire. Minora arată că nu ştie să facă faţă situaţiei la care a fost supusă având o inhibiţie în comportament şi emoţii. Minora este în general un copil dependent, imatur cu tendinţe spre impulsivitate. Imaginaţie la nivelul mintal bogată în scopul satisfacerii propriilor nevoi, dar şi de a masca trăiri mai puţin acceptabile.
În declaraţiile date în faza de urmărire penală, minora R.D.E. a relatat faptul că la începutul lunii august 2011 mama sa, R.A., a plecat în Austria, ea împreună cu 6 fraţi şi surori a rămas la domiciliu în grija tatălui ei R.I. La începutul lunii septembrie în timp ce s-a aflat singură în cameră, ceilalţi fraţi fiind afară în curte, a venit tatăl minorei, i-a pus mâna la gură spunându-i să tacă după care, cu forţa, i-a dat pantalonii şi chiloţii jos, s-a urcat pe ea şi a întreţinut un raport sexual normal. La final a ameninţat-o să nu spună la nimeni că o omoară. De mai multe ori, în cursul lunii septembrie, tatăl minorei o trimitea în dormitor, o punea să se dezbrace de pantaloni şi bluză şi fiind dezbrăcată complet începea să o sărute pe tot corpul şi în zona organelor genitale după care întreţinea un raport sexual normal. Minora R.D.E. a declarat că a fost obligată şi la raport sexual anal. În aceeaşi declaraţie minora a precizat că după ce se ridica de pe ea, tatălui îi curgea un lichid pe podea iar după ce se îmbrăcau tatăl lua mopul şi ştergea acel lichid. După data de 27 septembrie 2011 când mama sa a revenit la domiciliu tatăl minorei a încetat să o mai abuzeze sexual, dar i-a spus minorei să nu spună mamei că o omoară. Minora a mai declarat că, înainte cu câteva zile de întoarcerea mamei, în timp ce se afla în holul casei şi făcea curat tatăl minorei a pus-o pe canapea cu intenţia de a întreţine un raport sexual, s-a aşezat peste ea dar a fost întrerupt de apariţia surorilor ei R.E.C. şi R.R.F. care l-au văzut urcat peste ea. La un timp după întoarcerea mamei minora s-a plâns de dureri de burtă ocazie cu care sora ei R.E.C. i-a spus mamei că într-o zi l-a prins pe tatăl lor urcat peste minora R.D.E. pe canapeaua din holul casei după care R.D.E. i-a povestit adevărul cum a fost violată în repetate rânduri de către tatăl ei. Minora a mai declarat că nu a avut cu nici un bărbat relaţii sexuale în afară de tatăl ei.
Deşi în declaraţia dată în faza de cercetare judecătorească minora a revenit parţial la declaraţia de la urmărirea penală precizând că nu tatăl ei a fost cel care a obligat-o la raporturi sexuale ci fratele său R.B., instanţa a apreciat că această revenire este nejustificată şi nu poate fi reţinută întrucât nu se coroborează cu ansamblul probelor dosarului. Pe de altă parte schimbarea declaraţiei minorei cu privire la autorul faptei poate fi consecinţa influenţelor exercitate de discuţiile purtate în familie şi comunitatea din care minora face parte mai ales că minora a declarat că se simte vinovată faţă de mama şi tatăl ei pentru cele întâmplate şi ar dori să fie iertată de părinţi, mama ei neflind vinovată că a fost plecată de acasă, iar minora a arătat că a făcut această precizare deoarece oamenii spun că mama ei a fost de vină că a dus-o la medic, iar ea (minora) este afectată de aceste discuţii pentru că mama ei nu este vinovată.
Referitor la această declaraţie a părţii vătămate este de menţionat şi aspectul ce a rezultat din conţinutul raportului de evaluare psihologică în care se arată că testul TAT a evidenţiat următoarele: minora este supărată pe ea că nu a ştiut cum să facă faţă situaţiei la care a supus-o tatăl său, ceea ce generează sentimente de inferioritate. Simte că ceilalţi nu au putut interveni la timp. S-a conturat nevoia pe care a simţit-o de a fi fost protejată pentru a nu se fi ajuns la această situaţie cu tatăl său. A avut sentimentul de pierdere a casei, a siguranţei şi se simte vinovată de acest lucru. S-a remarcat agresivitatea latentă. A considerat că mama ei este necăjită pentru că soţul ei „a înşelat-o” cu ea. I-a fost teamă de tatăl ei că i-ar putea face ceva rău (că ar putea s-o omoare). R.D.E. l-a perceput pe tatăl ei ca fiind în prezent furios. Ar fi dorit să vorbească cu el, însă a avut senzaţia că el „într-una o toacă” (verbal), era foarte insistent, o domina la nivel verbal. Şi-ar dori ca tatăl să regrete ce a făcut şi s-o fi ascultat când i-a spus sau când i-a arătat, ca tatăl să nu mai facă acele lucruri. R.D.E. a fost speriată de tatăl ei, de ceea ce i-a făcut, apare sentimentul că nu-l cunoaşte, dacă el a putut să facă aşa ceva. Nu ştie cum să facă faţă situaţiei la care a fost supusă.
În raport de criteriile şi motivele arătate, instanţa văzând dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, a reţinut că exprimă adevărul declaraţia dată de minora parte vătămată în faza de urmărire penală cu privire la autorul faptelor şi împrejurările în care au fost comise faptele, fiind înlăturată parţial declaraţia dată în faza de judecată în ceea ce priveşte aspectul în sensul că nu tatăl ei ci o altă persoană a comis fapta, întrucât această parte din declaraţia minorei nu s-a coroborat cu faptele şi împrejurările ce au rezultat din ansamblul probelor dosarului.
De asemenea, instanţa a reţinut că fiind audiată şi mama minorei numita R.A., în declaraţia dată la urmărirea penală aceasta a arătat faptul că în cursul lunii august-septembrie 2011 a fost plecată în Austria iar după ce s-a întors, în data de 8 decembrie 2011, fiica sa R.D.E. s-a plâns că o doare burta de circa 2-3 zile ocazie cu care sora acesteia R.E.C. i-a povestit că într-o zi din septembrie a auzit-o pe R.D.E. strigând, iar când a intrat în casă l-a văzut pe tatăl lor urcat peste R.D.E. acesta fiind deranjat şi agitat că aceasta a intrat în casă. A întrebat-o pe R.D.E. dacă este adevărat, aceasta a confirmat şi a povestit că de mai multe ori a fost violată de tatăl ei. A dus minora la medicină legală şi l-a întrebat pe soţul ei dacă este adevărat dar acesta a negat. Numita R.A. a mai declarat că soţul ei este agresiv şi cu manifestări de a întreţine relaţii sexuale prin violenţă chiar şi cu ea. Nu a auzit ca R.D.E. să aibă relaţii sexuale cu alte persoane înainte de incidentul cu tatăl ei.
În declaraţia dată la instanţă martora R.A. a făcut completări şi precizări la cele declarate la urmărirea penală în sensul că a precizat că şi atunci când a fost la medic cu R.D.E. după examenul medical la care s-a constat că minora nu mai este virgină şi prezintă o infecţie, fiind întrebată despre cele întâmplate, minora R.D.E. a relatat că s-a întâmplat cu tatăl ei. Martora a mai precizat că aceeaşi afirmaţie a facut-o minora R.D.E. şi ulterior în discuţiile purtate în cursul aceleaşi zile între mamă, minora R.D.E. şi celelalte două fete R.E.C. şi R.R.F.
De asemenea, martora R.A. a mai arătat în declaraţia dată la instanţă că înainte de a se întoarce acasă, într-o convorbire purtată cu fiica ei R.R.F. aceasta i-a relatat că R.D.E. este schimbată şi nu ştie ce s-a întâmplat cu ea pentru că nu mai stătea cu celelalte surori. Martora a mai precizat că în discuţiile ulterioare purtate cu cele două fete mai mari (R.E.C. şi R.R.F.), acestea i-au spus că atunci când R.D.E. a strigat după ajutor şi l-au surprins pe tatăl lor peste R.D.E. în coridor, tatăl lor a plecat fără să spună nimic însă părea agitat (era roşu la faţă).
În declaraţia dată la instanţă martora a făcut precizări şi despre relatările ulterioare făcute de fiica ei R.D.E., arătând că într-o zi când a venit de la şcoală
R.D.E. era supărată că au aflat colegii de şcoală despre cele întâmplate şi în acel moment i-a spus mamei ei că se simte vinovată pentru că tatăl a fost arestat şi a precizat că fratele ei R.B. ar fi violat-o.
Martora R.R.F. (în vârstă de 18 ani) a declarat faptul că într-o după-amiază din luna septembrie, în timp ce mama sa era plecată de acasă, a auzit din holul casei că sora ei R.D.E. strigă după ajutor, a mers pe hol (coridor) împreună cu sora lor R.E.C. şi a văzut că tatăl ei este urcat pe R.D.E. iar când s-a ridicat şi a plecat agitat, era roşu la faţă, mirosea a alcool şi avea fermoarul deschis la pantaloni. R.D.E. a ieşit afară din casă fiind speriată. În luna decembrie a povestit faptul că tatăl lor a violat-o de mai multe ori. Aceasta a mai declarat că tatăl lor a încercat şi pe ea să o atingă pe sâni, i-a pus mâna pe fund şi a venit la ea în cameră în timp ce dormea fără a avea pantaloni pe el şi a încercat să o deschidă la curea dar s-a trezit şi a reuşit să fugă.
Deşi la instanţă această martoră a făcut precizarea că nu a spus adevărul în declaraţia de la urmărirea penală, instanţa nu a putut reţine această precizare întrucât nu se coroborează cu împrejurările ce au rezultat din ansamblul probelor. Pe de altă parte s-a constatat că atât în declaraţia de la urmărirea penală cât şi în cea de la instanţă martora a declarat despre împrejurarea în care în urma strigătelor de ajutor ale surorii ei R.D.E., martora şi cealaltă soră (R.E.C.) l-au găsit pe tatăl lor că era peste R.D.E. în patul din coridor însă în declaraţia de la instanţă martora a precizat că această întâmplare ar fi fost o joacă, precizare ce nu a putut fi reţinută de instanţă în raport şi de faptul că martora a menţionat că strigătul surorii ei era speriat şi sora ei părea nervoasă. Martora a mai făcut şi precizarea că nu i-a spus mamei la telefon că R.D.E. pare schimbată însă nici această precizare nu a putut fi reţinută.
În legătură cu aceste reveniri parţiale ale martorei la declaraţiile de la urmărirea penală instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate pentru că nu s-au coroborat cu probele dosarului şi nu au exprimat adevărul întrucât referitor la împrejurările vizate de aceste precizări, probele dosarului dovedesc cert că strigătele de ajutor ale minorei R.D.E. ar fi fost determinate de faptul că minora era speriată de comportamentul tatălui său, şi nicidecum strigătele nu au fost generate de o eventuală joacă a tatălui cu minora. De asemenea, a fost neîntemeiată revenirea la împrejurarea în sensul că martora nu i-a spus mamei sale la telefon despre schimbarea de comportament a minorei R.D.E. care nu se mai juca cu celelalte fete. Despre această împrejurare martora R.A. a relatat atât în declaraţia dată la instanţă cât şi în convorbirile messanger purtate între această martoră şi o altă fiică mai mare, martora R.S.C.
Dar în ceea ce priveşte declaraţia dată la instanţă de martora R.R.F., instanţa a constatat că martora a relatat o împrejurare relevantă în cauză, precizând că atunci când au fost discuţii despre hârtia igienică cu pete de sânge pe care mama lor a găsit-o aruncată în baie, „R.D.E. a spus că sunt hârtiile de la tati, adică sunt hârtiile de când a fost violată de tati”.
Totodată, instanţa a reţinut ca exprimând adevărul şi declaraţiile date la urmărirea penală şi în faţa de judecată de martora R.E.C. (în vârstă de 16 ani), care a declarat faptul că într-o după amiază din luna septembrie, în timp ce mama sa era plecată de acasă, a auzit din holul casei că sora ei R.D.E. strigă după ajutor, a mers în hol (coridor) împreună cu sora ei R.R.F. şi a văzut că tatăl ei este urcat pe R.D.E., moment în care acesta s-a ridicat şi a plecat, era roşu la faţă şi martora a simţit că mirosea a alcool. Martora a precizat că strigătul surorii ei R.D.E. era un strigăt speriat, că în zilele anterioare acestui incident martora a sesizat o schimbare la R.D.E. care era mai retrasă de ceilalţi copii din casă şi faţă de tatăl lor. De asemenea, martora a menţionat că a relatat mamei în momentul când aceasta a găsit aruncate hârtia igienică cu urme de sânge despre această întâmplare când l-au surprins pe tatăl lor peste R.D.E. în patul din coridor. Martora a mai declarat că după ce s-a întors mama lor, într-o zi în luna decembrie R.D.E. a povestit faptul că tatăl lor a violat-o de mai multe ori, ameninţând-o şi ţinându-i mâna la gură să nu poată striga. Martora a fost prezentă la cabinetul medical când în urma consultului medical R.D.E. a afirmat că tatăl lor a violat-o.
Întrucât inculpatul R.I. a negat săvârşirea faptelor, aceste probe administrate în faza de urmărire penală şi în faza de cercetare judecătorească, cu privire la împrejurarea că inculpatul a fost autorul faptelor mai sus descrise faţă de fiica sa minoră, au fost completate cu alte probe solicitate în apărarea inculpatului şi în acuzare pentru a se asigura înlăturarea oricăror îndoieli cu privire la vinovăţia inculpatului.
Astfel, în cauză a fost întocmită o expertiză pentru stabilirea discernământului inculpatului, fiind întocmit raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 12 octombrie 2012 de către I.M.L. Timişoara care a stabilit diagnosticul de structură particulară de model imatur şi a concluzionat că raportat la fapta pentru care este cercetat inculpatul R.I., a avut discernământul integru. În conţinutul raportului de expertiză s-a arătat că examenul psihologic efectuat în 12 septembrie 2012 relevă: Eu inhibat, timid imatur, dificultăţi de securizare, stare de angoasă nevrotică (teama că e perceput într-un mod devalorizat); sexualitate de tip infantil (descărcare a sexualităţii); luptă contra recunoaşterii nevoilor ameninţătoare; posibilă mitomanie.
De asemenea, s-a efectuat la solicitarea procurorului şi în apărarea inculpatului testarea poligrafă a inculpatului. Instanţa a precizat că deşi testul poligraf nu constituie o probă în sensul legii penale, a fost un indiciu care poate da un element în plus de credibilitate vinovăţiei dovedită prin ansamblul probelor dosarului. În acest sens s-a constatat că, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, examinare poligraf din 21 ianuarie 2013 întocmit de I.P.J Timiş, s-a concluzionat că răspunsurile inculpatului R.I. la întrebările 4, 7, 9, relevante cauzei privind săvârşirea infracţiunii de viol şi incest, au provocat modificări ale comportamentului simulat.
Au fost audiaţi şi martorii S.I., P.V., B.G. şi D.G. care au făcut parte din conducerea Bisericii Penticostale din care fac parte şi părţile, martori care au fost solicitaţi iniţial de către R.A. apoi şi de către inculpatul R.I. să se deplaseze la locuinţa acestora pentru discutarea problemei de familie pe care o aveau cei doi soţi.
Astfel, din depoziţiile acestor martori a rezultat că iniţial au fost acasă la familia inculpatului martorul D.G. ca urmare a solicitării adresată de numita R.A. pentru a discuta cazul întâmplat în sensul că în perioada cât ea a fost plecată a aflat de la copii că tatăl lor ar fi abuzat de una din fetele mai mici de R.D.E. Ulterior s-au deplasat la domiciliul soţilor şi ceilalţi martori şi din declaraţiile acestora a rezultat că în discuţiile ce s-au purtat numita R.A. a arătat că soţul ei este acuzat de viol faţă de fata lor şi că a fost cu fata la doctor şi la poliţie însă R.I. a afirmat că nu este vinovat. La această susţinere de nevinovăţie a inculpatului unul dintre martori, respectiv martorul B.G. i-a spus inculpatului că nu are ce să-i facă, este ceea ce declară fiica lui şi cei din conducerea bisericii nu pot lua o decizie, martorul afirmând „asta decide fiica ta”. De asemenea, martorul D.G. a precizat că şi în discuţiile purtate cu R.A. după arestarea inculpatului aceasta a susţinut în continuare acuzaţia la adresa soţului ei, că urmarea celor spuse de copiii mai mari din familie şi pe baza celor spuse la telefon de la ceilalţi copii cât ea a fost plecată la muncă. În discuţiile purtate de martor cu mama R.A. şi fetele mai mari (R.E.C. şi R.R.F.) s-a făcut referire şi la faptul că R.I. a sărutat-o pe R.D.E., referirea fiind la o întâmplare petrecută în coridorul casei pe canapea. Martorul a precizat că l-a perceput pe inculpat ca fiind o persoană cu un comportament normal faţă de copii săi.
De asemenea, a fost audiată în apărarea inculpatului şi martora R.S.C. care a arătat că a aflat de la mama sa la telefon şi în convorbirile pe messanger, că R.D.E. a fost violată de tată însă martora a susţinut că ea nu crede. Referitor la celelalte aspecte arătate în declaraţia martorei privind relaţia de familie tensionate între ea şi mamă şi alţi fraţi din familie, precum şi împrejurările referitoare la faptul că nu a putut vorbi cu sora ei R.R.F. şi că nu s-a înţeles prea bine cu sora ei R.D.E., instanţa a constatat că aceste aspecte nu prezintă relevanţă sub aspectul dovedirii lipsei vinovăţiei inculpatului. Nu poate fi reţinută de instanţă pentru stabilirea lipsei vinovăţiei inculpatului nici susţinerea martorei că ar fi aflat în zilele anterioare celei în care a fost audiată că există o persoană (al cărei nume l-a indicat în cuprinsul declaraţiei) care se laudă că ar fi abuzat de R.D.E. Instanţa a precizat că şi dacă s-ar dovedi că minora R.D.E. a fost abuzată sexual şi de altă persoană, aceasta împrejurare nu poate exonera de vinovăţie pe inculpatul R.I. atâta timp cât la dosar sunt probe concludente ale vinovăţiei acestuia. Deoarece prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei pentru cercetări faţă de o altă persoană sub aspectul comiterii unor acte cu caracter obscen referitor la minora R.D.E., există posibilitatea ca în cadrul cercetărilor efectuate în cauza disjunsă să se facă verificări cu privire la susţinerile martorei R.S.C.
Aşadar, tribunalul procedând la o evaluarea completă şi justă a probelor întemeiată pe o analiză minuţioasă a materialului probator şi apoi pe o sinteză raţională a evaluărilor făcute pe examinarea probelor în ansamblul lor, nefiind omisă de la apreciere niciuna din probele administrate, şi aprecierea fiecărei probe fiind astfel efectuată încât convingerea formulată să corespundă adevărului, a constatat că ansamblul probelor mai sus analizate dovedesc neîndoielnic vinovăţia inculpatului R.I. pentru faptele mai sus arătate.
Având în vedere starea de fapt mai sus descrisă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului R.I. de a întreţine, în repetate rânduri şi în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, raporturi sexuale normale cu fiica sa minoră R.D.E. prin constrângere, ameninţare şi profitând de imposibilitatea ei de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa datorită vârstei şi a relaţiilor existente între inculpat şi partea vătămată, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunilor de viol, prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) teza I C. pen. şi incest, prevăzut de art. 203 C. pen.
Instanţa a reţinut că au fost întrunite elementele conţinutului infracţiunii de viol (deoarece actul sexual între inculpat şi victimă a avut loc prin constrângerea fizică şi morală a victimei folosindu-se de imposibilitatea acesteia de a-şi exprima voinţa fiindcă a abuzat de o stare care face imposibilă opunerea, înseamnă a realiza o constrângere) în varianta agravantă, întrucât victima nu a împlinit vârsta de 15 ani. În ceea ce priveşte vinovăţia instanţa a reţinut existenţa acestui element sub forma intenţiei întrucât inculpatul a cunoscut împrejurarea că actele sexuale au avut loc împotriva voinţei fiicei sale minore, folosind constrângerea şi profitând de imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, în care se găsea victima minoră.
În ceea ce priveşte poziţia procesuală de negare de către inculpat a faptelor comise, aceasta a fost infirmată de materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi în faza de judecată, astfel că, vinovăţia inculpatului a rezultat cert din ansamblul probelor administrat în cauză, examinat, verificat şi valorificat, conform celor mai sus arătate.
Astfel, nu au putut fi primite apărările formulate de inculpat prin care se solicită achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., motivată de faptul că inculpatul nu a comis fapta, aceasta fiind comisă de o altă persoană, şi că ar exista dubii cu privire la vinovăţia inculpatului. Instanţa a reţinut că, deşi prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei [pentru a se efectua cercetări sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 202 alin. (1), alin. (2) C. pen., faţă de R.B.], existenţa unor indicii în sensul că partea vătămată ar fi fost agresată sexual şi de o altă persoană, o atare împrejurare nu este de natură a duce la disculparea inculpatului, nu scuză şi nu înlătură faptele săvârşite de inculpat asupra propriei fete aflate la o vârstă fragedă.
Apărările inculpatului în sensul menţionat sunt infirmate de materialul probator aflat la dosar, prin coroborarea mijloacelor de probă fiind confirmat în mod indubitabil că inculpatul a întreţinut în cursul lunii septembrie 2011, în mai multe rânduri raporturi sexuale cu victima minoră (în vârstă de sub 13 ani) R.D.E., care este fiica sa, prin înfrângerea voinţei acesteia prin mijloace de ordin moral, pentru că autoritatea de care se bucură inculpatul ca şi tată, asupra victimei minore coroborate cu sentimentul de ruşine al victimei care este o persoană introvertită şi la care predomină dominaţia emoţională nu cea raţională şi care se simte vinovată pentru cele întâmplate pentru că nu a ştiut cum să facă faţă situaţiei la care a fost supusă de către tatăl său, conform raportului de evaluare psihologică), au dus la înfrângerea oricărei opoziţii din partea părţii vătămate şi au constituit o barieră în calea împărtăşirii suferinţelor prin care aceasta trecea către alte persoane care ar fi fost în măsură să stopeze activitatea infracţională a inculpatului.
Instanţa nu a putut reţine argumentele invocate în apărarea inculpatului întrucât Ia dosar există suficiente probe reţinute de către instanţă, analizate detailat, din care a rezultat fără dubiu vinovăţia inculpatului, neexistând nici un motiv raţional de înlăturare a forţei probante a acestora şi nici pentru a se considera că acestea nu reflectă în întregime realitatea,
Având în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen. şi criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., împrejurările concrete în care inculpatul a comis faptele, gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor inculpatului (fapte care afectează dezvoltarea fizică şi psihică a minorei, aspecte atestate prin expertizele efectuate în dosar), şi ţinând cont de persoana inculpatului, poziţia procesuală nesinceră a acestuia pe parcursul procesului penal, precum şi de faptul că inculpatul este fără antecedente penale, văzând limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare faptă, tribunalul l-a condamnat pe inculpat la pedepse cu închisoare.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că, reprezentanta legală a minorei, mama R.A., a declarat că nu solicită pretenţii materiale şi nici morale de la inculpat, însă cu toate acestea prejudiciul moral constând în suferinţa psihică a minorei trebuie reparat.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (2) C. proc. pen., care acordă procurorului de şedinţă demersul procedural de a promova acţiunea civilă în cazul în care cel vătămat este persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau de capacitate de exerciţiu restrânsă, se constată că la termenul de judecată din 6 iunie 2012 procurorul de şedinţă a exercitat din oficiu acţiunea civilă solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale părţii vătămate minore pentru prejudiciul moral suferit, astfel că instanţa a fost legal investită cu acţiunea civilă.
Având în vedere că prin comiterea faptei de viol de către inculpat s-a cauzat victimei minore un prejudiciu moral, constând în suferinţele psihice şi impactul psihologic suportat de partea vătămată minoră la o vârstă fragedă, instanţa a apreciat că se justifică acordarea sumei de 20.000 euro echivalent în RON, pentru compensarea prejudiciului moral, ţinând cont şi de aspectul că fapta inculpatului afectează dezvoltarea fizică şi psihică a minorei. Instanţa a mai apreciat că acest cuantum este rezonabil fiind justificate daunele morale inclusiv de împrejurarea că victima la o vârstă fragedă a fost supusă unor abuzuri sexuale de către propriul tată care a conştientizat consecinţele faptelor sale însă a stăruit în continuare profitând de vârsta fragedă a minorei şi de faptul că acţiunile sale au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere, minora manifestând sentimentul de pierdere a siguranţei şi simţindu-se vinovată că nu a ştiut cum să facă faţă situaţiei la care a fost supusă de tată (conform raportului de evaluare psihologică).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul solicitând prin achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., motivat de faptul că inculpatul nu a comis fapta, aceasta fiind comisă de o altă persoană, şi că ar exista dubii cu privire la vinovăţia sa.
Prin decizia penală nr. 160/A din 16 august 2013 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a admis apelul declarat de inculpatul R.I., a desfiinţat parţial sentinţa apelată, numai sub aspectul individualizării pedepselor principale.
Rejudecând, în baza art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul R.I., pentru fapta de viol, la 1 1 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d), lit. e) C.pen, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2), alin. (3) C. pen., art. 66 C. pen.
În baza art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul R.I. pentru fapta de incest la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatul R.I. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 11 ani închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2), alin. (3) C. pen., art. 66 C. pen.
A menţinut în rest sentinţa apelată.
În baza art. 383 alin. (11) raportat la art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 381 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen. a dedus din pedeapsa aplicată arestul preventiv, începând cu data de 3 aprilie 2013 până la data de 16 august 2013 inclusiv.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
Examinând apelul formulat în raport cu motivele invocate precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală sub aspectul stării de fapt şi al încadrării juridice, impunându-se desfiinţarea acesteia numai cu privire la individualizarea pedepsei.
Din actele de la dosar s-a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen., reţinându-se că, în cursul lunii septembrie 2011, a întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa R.D.E., prin constrângere morală sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, datorită vârstei.
S-a apreciat că starea de fapt descrisă mai sus a fost corect reţinută de instanţa de fond pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia părţii vătămate, a mamei acesteia şi a declaraţiilor surorilor părţii vătămate, raportul de evaluare psihologică a minorei R.D.E. înregistrat din 31 ianuarie 2012 la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 21 februarie 2012 întocmit de I.M.L. Timişoara.
R.D.E. a relatat faptul că la începutul lunii august 2011 mama sa. R.A., a plecat în Austria, ea împreună cu 6 fraţi şi surori a rămas la domiciliu în grija tatălui ei R.I. La începutul lunii septembrie în timp ce s-a aflat singură în cameră, ceilalţi fraţi fiind afară în curte, a venit tatăl minorei, i-a pus mâna la gură spunându-i să tacă după care, cu forţa, i-a dat pantalonii şi chiloţii jos, s-a urcat pe ea şi a întreţinut un raport sexual normal. La final a ameninţat-o să nu spună la nimeni că o omoară. De mai multe ori, în cursul lunii septembrie, tatăl minorei o trimitea în dormitor, o punea să se dezbrace de pantaloni şi bluză şi fiind dezbrăcată complet începea să o sărute pe tot corpul şi în zona organelor genitale după care întreţinea un raport sexual normal. Minora R.D.E. a declarat că a fost obligată şi la raport sexual anal. În aceeaşi declaraţie minora a precizat că după ce se ridica de pe ea, tatălui îi curgea un lichid pe podea iar după ce se îmbrăcau tatăl lua mopul şi ştergea acel lichid.
Ulterior, în faza de cercetare judecătorească, partea vătămată şi-a schimbat parţial declaraţia, referitor la persoana care a violat-o, indicând că acesta ar fi fratele ei. Prima instanţă, în mod corect a înlăturat aceasta declaraţie, coroborând atât probele administrate în faza de judecată cât şi cele din faza de urmărire penală şi luând în considerare şi evaluările psihologice ale părţii vătămate, respectiv raportul de evaluare psihiatrică, instanţa reţinând că acestea au relevat împrejurarea că partea vătămată în declaraţiile date a avut un comportament sincer şi că profilul său psihologic prezintă indici comportamentali ai abuzului sexual.
Mama părţii vătămate a declarat că minora i-a relatat în mai multe rânduri că tatăl său a fost cel care a violat-o şi că schimbarea declaraţie sale cu privire la persoana care a violat-o a avut loc după arestarea inculpatului. Instanţa de apel reţine că minora a revenit asupra declaraţie întrucât este supărată pe ea că nu a ştiut cum să facă faţă situaţiei la care a supus-o tatăl său, se simte vinovată de acest lucru, ceea ce generează sentimente de inferioritate şi culpabilizare.
Surorile părţii vătămate au fost audiate în calitate de martori şi au confirmat că a existat un incident în care l-au văzut pe inculpat deasupra victimei şi că aceste incident a fost observat deoarece, minora a strigat speriată după ajutor. Ulterior şi aceste martore au încercat să acrediteze ideea că acel incident a fost generat de o joacă, deşi din ansamblul probelor rezultă că inculpatul nu participa la activităţile de joacă ale copiilor săi.
În cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea unui raport de evaluare psihologică a minorei de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în care se arată că minora prezintă semnele comportamentale ale abuzului emoţional, fizic şi sexual şi că explicaţiile oferite de minoră au fost convingătoare şi au convins evaluatorul că cele relatate s-au petrecut în fapt, iar minora nu prezintă un comportament simulat. Expertiza medico-legală a confirmat acest lucru şi a concluzionat că minora se afla în stare de stres post-traumatică şi că se impune în continuare un program de consiliere psihologică continuă.
Inculpatul a negat acuzaţiile aduse, însă instanţa de fond în mod întemeiat a respins susţinerile sale precum că minora a întreţinut raporturi sexuale cu o altă persoană, respectiv cu un alt fiu de-al inculpatului.
Faţă ce aceste considerente, instanţa de apel, a apreciat că nu se poate dispune achitarea inculpatului, vinovăţia sa fiind dovedită.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a reţinut că infracţiunea de viol presupune, pe de o parte, din punct de vedere obiectiv, înainte de toate, un act sexual, de orice natură, care are loc între două persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Pe de altă parte, existenţa infracţiunii de viol este condiţionată şi de realizarea actului sexual prin constrângere care poate fi fizică sau morală sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra. În cauză este vorba de o constrângere morală. În practică, s-a statuat că acţiunea de constrângerea morală presupune o ameninţare de o asemenea intensitate încât îi inspira victimei o temere atât de puternică încât să înfrângă rezistenţa sau opoziţia acesteia. În speţă, trebuie avute în vedere la stabilirea modului în care s-a realizat constrângerea morală a victimei, pe lângă vârsta acesteia, contextul familial şi psihologic în care au avut loc faptele. Existenţa constrângerii morale este dovedită pornind, în principal, de la raporturile de familie existente între cele două părţi, raporturi în care inculpatul se situează pe o poziţie de superioritate faţă de partea vătămată, care, datorită vârstei, se află într-o stare emoţională precară, a împrejurării că minora se afla în grija şi întreţinerea inculpatului, mama sa fiind plecată, inculpatul fiind persoana faţă de care se stabileau raporturile de ataşament, încredere şi autoritate.
Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (3) C. pen. infracţiunea de viol este mai gravă dacă la data săvârşirii faptei victima nu a împlinit vârsta de 15 ani. Or, în prezenta cauză, partea vătămată nu împlinise vârsta de 13 ani. În acest context, instanţa a apreciat că în prezenta cauză sunt întrunite şi cerinţele prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen.
Fiind vorba de o faptă săvârşită asupra unui membru al familiei s-au reţinut şi dispoziţiile alin. (2) lit. b1).
Totodată sunt incidente şi dispoziţiile art. 203 C. pen., victima fiind fiica inculpatului.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, instanţa de apel a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise. În cauză se impune a avea în vedere modalitatea de comitere a faptelor, profitând de împrejurarea că victima era fiica sa, consecinţele activităţii inculpatului asupra părţii vătămate constând într-un evident dezechilibru moral cu posibile implicaţii în desfăşurarea vieţii victimei în familie şi în societate şi neasumarea responsabilităţii pentru faptele comise.
Trebuie avute în vedere în scopul individualizării judiciare a pedepsei criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite de inculpat, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, forma continuată a infracţiunilor dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale.
Analizând toate aceste elemente referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de apel a constatat că pedeapsa de 15 ani închisoare este exagerată şi se impune redozarea acesteia, sens în care, a apreciat că o pedeapsă de 11 ani închisoare pentru infracţiunea de viol şi 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de incest, pedeapsa rezultantă urmând a fi executată în regim de detenţie este suficientă pentru realizarea scopului pedepsei şi este în concordanţă cu toate criteriile de individualizare analizate mai sus.
În speţă nu sunt elemente de natură a putea fi caracterizate drept circumstanţe atenuante care ar putea fi reţinute în favoarea inculpatului, lipsa antecedentelor penale nefiind suficientă în raport cu gravitatea faptelor.
Împotriva hotărârilor a formulat recurs inculpatul R.I., care a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen.
Motivele de recurs au fost depuse la data de 18 februarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 172 C. proc. pen. anterior. Prin acestea recurentul a criticat, în esenţă, soluţia de condamnare, arătând că din nicio probă a dosarului nu rezultă că ar fi avut raporturi sexuale cu fiica sa. A invocat, în acest sens, declaraţiile martorei R.R.F., care a revenit în declaraţiile date iniţial, declaraţiile părţii vătămate, care, de asemenea, a revenit asupra declaraţiilor date anterior, declaraţiile martorilor propuşi în apărare, D.G. şi R.S.C.
Cu ocazia dezbaterilor, recurentul a mai solicitat aplicarea dispoziţiilor legii penale noi, care cuprinde prevederi mai favorabile sub aspectul limitelor de pedeapsă, solicitând, totodată, achitarea pentru infracţiunea de incest.
Analizând recursul declarat de inculpat, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiat, pentru motivele ce se vor expune în continuare.
Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidenţă în prezenta speţă.
Primul termen, pe fondul recursului, acordat în cauză, a fost la data de 21 februarie 2014, dată în raport de care Înalta Curte va calcula termenul de 5 zile prevăzut de art. 385 C. proc. pen. anterior.
Potrivit dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen. anterior, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385 alin. (3), se iau în din oficiu.
Înalta Curte constată că recurentul inculpat nu a depus motivele de recurs în termenul prevăzut de lege, astfel încât sancţiunea prevăzută de dispoziţiile mai sus menţionate este aplicabilă.
În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 38510C. proc. pen. anterior atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen. anterior, cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Având în vedere cazul de casare invocat de recurentul inculpat, art. 3859 pct. 172C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu îl poate analiza, nefiind prevăzute printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu. Conform art. 3859alin. (3) C. proc. pen. anterior, cazurile prevăzute la pct. 1, pct. 3-pct. 6, pct. 13 şi pct. 14 se iau în considerare din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate şi cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Judecata în recurs presupune o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior. Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
În concluzie, Înalta Curte constată că legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale, ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
Faţă de cele arătate, critica recurentului inculpat ce vizează modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanţele de fond şi de apel, cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt reţinută în cauză nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare ce pot fi invocate din oficiu, ca de altfel niciunui alt caz de casare prevăzut de art. 3859C. proc. pen. anterior.
Însă, având în vedere că până la judecarea definitivă a prezentei cauze, la data de 1 februarie 2014, au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 289/2009 privind C. pen., Înalta Curte urmează a analiza incidenţa în cauză a acestora.
Preparator, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că beneficiul legii mai blânde poate fi invocat şi, implicit, analizat, din oficiu, în orice stare a procesului, inclusiv, direct, şi în faţa instanţei de recurs, fiind vorba de un motiv de ordine publică. Situaţia particulară a speţei constând în intervenirea unei legi penale mai favorabile inculpatului în cursul soluţionării căii de atac a recursului nu poate conduce la o altă concluzie decât cea prevăzută expres în art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României. În consecinţă, în caz de situaţie tranzitorie, legal şi constituţional, raportul juridic de drept penal va fi soluţionat în raport de legea penală mai favorabilă, care va fi stabilită în funcţie de instituţiile penale incidente.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte nu poate primi punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public care a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile prin prisma cazurilor de casare prevăzute de legea procesual penală.
Înalta Curte constată că inculpatul R.I. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi şi pentru infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
Infracţiunea de viol prevăzută de C. pen. anterior este incriminată în prezent în dispoziţiile art. 218 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. pen., cu reţinerea caracterului continuat al infracţiunii prevăzute de art. 35 C. pen. În ceea ce priveşte infracţiunea de incest, se constată că este absorbită, la acest moment, în varianta agravantă a infracţiunii de viol prevăzută la lit. b) al art. 218 alin. (3) C. pen.
În consecinţă, se constată că faptele comise de inculpat sunt incriminate şi în dispoziţiile C. pen. în vigoare, respectiv în infracţiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Întrucât dispoziţiile C. pen. în vigoare sunt mai favorabile inculpatului sub aspectul limitelor de pedeapsă, dar şi sub aspectul numărului de infracţiuni reţinute în sarcina acestuia, Înalta Curte va dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 203 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., urmând a aplica acestuia o pedeapsă proporţională conform noilor limite de pedeapsă, respectiv 6 ani închisoare.
Cu privire la pedepsele complementare şi accesorii, Înalta Curte constată că acestea au corespondent în dispoziţiile art. 65 şi art. 66 C. pen., urmând a interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b), lit. e) şi lit. f) C. pen., conform art. 68 C. pen., pe o durată de 5 ani. De asemenea, în baza art. 65 C. pen. urmează a interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b), lit. e) şi lit. f) C. pen. pe perioada executării pedepsei aplicate prin prezenta.
Având în vedere că infracţiunea de incest comisă de inculpat sub imperiul C. pen. anterior este prevăzută ca şi agravantă a infracţiunii de viol conform dispoziţiilor C. pen. în vigoare, Înalta Curte nu poate primi solicitarea recurentului inculpat de achitare.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, va admite recursul declarat de inculpatul R.I., va casa în parte hotărârile pronunţate în cauză, în sensul celor arătate anterior în considerentele prezentei decizii.
Totodată, conform art. 38516 alin. (2) raportat la art. 381 alin. (1) C. proc. pen. anterior, va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 martie 2012 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul R.I., casează, în parte, decizia penală nr. 160/A din 16 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală şi sentinţa penală nr. 122/PI din 3 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, cu privire la soluţionarea laturii penale, şi rejudecând:
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul R.I. din infracţiunile prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 203 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen.
În baza art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., condamnă pe inculpatul R.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b), lit. e) şi lit. f) C. pen., conform art. 68 C. pen.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b), lit. e) şi lit. f) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 martie 2012 la 7 martie 2014.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al apărătorului din oficiu, în cuantum de 150 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 7 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 141/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1193/2014. Penal → |
|---|
