ICCJ. Decizia nr. 918/2014. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 918/2014
Dosar nr. 641/89/2013
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 160 din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul V.A. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, pe care a desfiinţat-o în parte şi, rejudecând:
A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1 an şi 6 luni închisoare la 1an închisoare.
A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 132 din 19 iunie 2013.
Prin sentinţa penală nr. 132 din 19 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 641/89/2013 al Tribunalului Vaslui, s-a dispus condamnarea inculpatului V.A., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii s-au interzis inculpatului V.A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat).
În temeiul prevederilor art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen. şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat de la inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100 RON, două bancnote în cupiură de 50 RON şi patru bancnote în cupiură de 5 RON.
Potrivit art. 913alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe penale suportul optic CD marca „S.” ce conţine înregistrarea audio-video a momentelor de comitere a infracţiunii deduse judecăţii se arhivează împreună cu dosarul prezentei cauze la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii.
În baza art. 189 alin. (1) şi art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul V.A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 750 RON, din care suma de 350 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la urmărirea penală şi suma de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la cercetarea judecătorească.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 695/P/2012 din 21 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că la data de 25 august 2012, inculpatul V.A. se deplasa pe DN 24A la volanul autoturismului marca Z1.
Ajungând pe raza localităţii R., comuna F., inculpatul a fost oprit pentru controlul documentelor personale şi ale autoturismului de către o patrulă auto Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, Sectorul de Poliţie Frontieră F. condusă de agentul şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P.
Ca urmare a solicitării poliţistului de frontieră, inculpatul i-a remis acestuia certificatul de înmatriculare al autoturismului, un înscris intitulat „MOT Test Certificate" care atesta efectuarea inspecţiei tehnice periodice, precum şi un înscris înseriat care, potrivit susţinerilor verbale ale inculpatului, reprezenta poliţa asigurării auto obligatorie a autoturismului marca Z1, asigurare valabilă pentru perioada 12 ianuarie 2012-12 ianuarie 2013.
Întrucât în cuprinsul respectivei asigurări R.C.A. erau menţionate alte nume (şi anume, S.C. şi S.M.) decât cel al inculpatului, agentul şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P. a apreciat că înscrisul respectiv prezenta suspiciuni cu privire la realitatea conţinutului său. În acest sens, poliţistul a solicitat telefonic unui coleg aflat la sediul Sectorului Poliţiei de Frontieră F. verificarea autenticităţii poliţei de asigurare R.C.A. prin accesarea bazei de date publice administrată de autorităţile britanice prin intermediul web-site-ului X.
În urma verificării informative s-a stabilit că autoturismul condus de către inculpatul V.A. nu figura ca fiind asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule şi apreciind că se prefigura săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de art. 291 C. pen., agentul şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P. s-a decis să întocmească acte de cercetare penală în acest sens fapt pentru care i-a solicitat inculpatului să-l însoţească la sediul SPF F. în vederea audierii sale.
Imediat ce l-a încunoştinţat în acest sens, inculpatul V.A. i-a promis în mod aluziv mită poliţistului de frontieră, adresându-i-se: „Haideţi şefu să nu mai ajungem acolo, că dau şi eu de o friptură", poliţistul ignorând promisiunea acestuia şi reiterându-i solicitarea de a-l însoţi.
Ajungând la sediul Sectorului Poliţiei de Frontieră F., inculpatul a fost introdus într-un birou (în care se mai afla şi agentul şef adjunct de poliţie de frontieră I.E.C.) după care, aducându-i la cunoştinţă că urmează a fi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, agentul şef de poliţie de frontieră N.A.P. i-a solicitat să dea o declaraţie scrisă cu privire la modul şi împrejurările dobândirii poliţei de asigurare R.C.A. a autoturismului marca Z1.
În acel moment, în prezenţa martorului I.E.C., inculpatul i s-a adresat agentului şef adjunct de poliţie N.A.P.: „Hai şefu să rezolvăm problema ca să nu mai ajungem acolo că am copii mici acasă şi că mă grăbesc să plec la o nuntă”.
Conştientizând că inculpatul îi oferea mită colegului său (care, în momentul intrării în birou îl încunoştinţase că îl oprise în trafic pe inculpat pe care urma să-l audieze pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi că acesta îi oferise mită pentru a nu-l mai cerceta), martorul I.E.C. a activat funcţia de înregistrare audio-video a telefonului său mobil.
Imediat, inculpatul a scos din buzunarul drept al pantalonilor nişte bancnote împăturite în cupiură de 100 RON pe care le-a aşezat sub o mapă de culoare verde aflată în partea stângă a tăbliei biroului la care stăteau inculpatul şi poliţistul N.A.P., acest moment nefiind însă înregistrat video din cauza schimbării de către martorul I.E.C. a poziţiei telefonului mobil. După depunerea banilor sub mapă, inculpatul a încercat să-l determine pe poliţistul N.A.P. să accepte primirea acestora: „Haideţi, şefu! Şefu L. aveţi şi dumneavoastră de un şpriţ, de o masă şi am terminat bâlciul. Deci luni eu mă duc să-mi iau numere roşii”. În acest context, poliţistul N.A.P. l-a întrebat pe inculpat: „Câţi bani aţi lăsat acuma?”, acesta răspunzând clar: „Două (...) Două sute”.
În condiţiile în care poliţistul a refuzat primirea banilor, ba mai mult, l-a încunoştinţat că oferirea de bani constituie infracţiunea de dare de mită şi că împotriva sa vor fi luate măsuri legale [„Deci oferirea de bani este infracţiunea de dare de mită. (...) deci noi luăm măsurile legale (...). Nouă nu ne trebuie nimic, deci nouă nu ne trebuie bani (...)”.], inculpatul a insistat: „Haideţi şefu! Vă rog eu. Haideţi şefu! Vă rog frumos. Hai că am trei copii acasă şi am şi unul în plasament!”.
Întrucât agentul şef adjunct N.A.P. nu a dat curs rugăminţilor sale de a nu mai efectua acte de cercetare penală şi de a-i permite să plece („deci noi luăm măsurile care trebuie”) inculpatul a insistat [„(...) haideţi şefu, hai, daţi-mi permisu (...) şi gata, nu mai vorbim”] după care a mai scos din buzunarul drept al pantalonilor alte bancnote pe care, de asemenea, le-a aşezat dedesubtul mapei de culoare verde aflată pe birou, insistând în continuare ca poliţistul să primească banii „Haideţi, şefu! Vă rog frumos. Hai, că am trei copii acasă şi am şi (...). Haideţi, vă rog! Hai! Că am trei copii acasă şi (...)”.
Cum nici de această dată poliţistul nu a acceptat primirea banilor („Nu-mi faceţi greutăţi!”), inculpatul a continuat să încerce să-l determine să renunţe la efectuarea de cercetări prin rugăminţi: „Haideţi şefu! Am încheiat bâlciul. Am încheiat situaţia. Vă strângem mâna şi sănătate (...). Hai! Hai domnu! Vă rog frumos! (...) Vă rog frumos, domnu!”, fără succes însă întrucât agentul şef adjunct N.A.P. a părăsit biroul cu intenţia de a găsi un martor care să constate existenţa sub mapă a sumelor oferite de către inculpat. Totodată, poliţistul l-a anunţat pe superiorul său ierarhic, comisarul de poliţie de frontieră M.I., despre oferta de mituire comisă de inculpatul V.A.
Discuţiile mai sus evocate care au avut loc între inculpat şi poliţistul N.A.P., precum şi momentul în care inculpatul a pus a doua sumă de bani sub mapă au fost percepute în mod nemijlocit de către martorul I.E.C. care le-a şi înregistrat cu telefonul mobil, acest episod infracţional fiind stocat în format audio-video în fişierul intitulat „MOV 145” inscripţionat pe suportul optic tip CD marca „S.”, conţinutul discuţiilor fiind redat integral în formă scrisă în cuprinsul procesului verbal încheiat în acest sens la data de 4 octombrie 2012.
După ce agentul şef adjunct N.A.P. a ieşit din birou, inculpatul şi-a retras banii de sub mapă după care, fiind întrebat de martorul I.E.C. câţi bani îi oferise colegului său („Cât aţi dat? Cât aţi vrut să daţi?”), acesta i-a răspuns că două sute de RON [„(...) două bucăţi. Două sute de RON(...)”.], în continuare, fiind întrebat de martor de ce şi-a retras banii de sub mapă („Da ce-aţi luat de aicea?”) inculpatul a răspuns: „Ştiţi ce? Zic să nu (...) am trei copii acasă (...) mi-e frică şi de el şi de tine (...) no! Am scos banii (...)”.
S-a menţionat că această discuţie a fost stocată în format audio-video şi a fost redată în formă scrisă în cuprinsul procesului-verbal încheiat în acest sens la data de 4 octombrie 2012.
După aproximativ 10 minute de la plecarea sa, agentul şef adjunct N.A.P. a revenit în birou însoţit de martorul S.M.I. în prezenţa căruia poliţistul a constatat că sumele de bani depuse de inculpat sub mapă nu se mai aflau la locul respectiv.
În continuare, inculpatul a relatat verbal că achiziţionase autoturismul de la numitul S.M. şi că, în opinia sa, asigurarea tip R.C.A. pe care o deţinea era valabilă, moment în care agentul şef adjunct N.A.P. l-a încunoştinţat că fapta de a conduce pe drumurile publice din România un autovehicul neasigurat RCA constituie infracţiune. Imediat, martorul a ieşit din încăpere după care, fiind întrebat de către poliţistul N.A.P. dacă este de acord să dea declaraţie („M, ce facem? Vă luăm declaraţie?”), inculpatul i-a solicitat din nou poliţistului să accepte banii şi, conştientizând că ar putea fi cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, i-a cerut poliţistului „să nu-i facă vreo figură în acest sens” în sensul de a nu fi organizat un flagrant care să constate săvârşirea infracţiunii de corupţie [„Păi eu (...) am bătut atâtea drumuri, am şi eu oleacă de frică în mine (...) ştiţi cum e cu chestiile astea (...) eu vă dau aşa şi-mi iau actele şi îi bine !? (...) ne strângem mâna (...) dar vă spun dinainte, să nu-mi faceţi vreo figură că am şi eu copii acasă, am patru copii şi nu vreau să păţesc belele!”].
Poliţistul refuzându-l încă o dată („Nu e bine nici aşa, nici aşa!”), inculpatul V.A. a insistat încă o dată să-l determine să renunţe la efectuarea de acte de cercetare penală, spunând: „Îmi daţi actele şi am plecat, şi sănătate întrucât poliţistul a refuzat să dea curs solicitării sale încunoştinţându-l că va efectua acte de cercetare faţă de el [„Vă cred, da (...) dacă aţi săvârşit infracţiune la art. 85 (...) Noi facem actul de constatare”], inculpatul i s-a adresat din nou, precizând şi cuantumul sumei pe care era dispus să o ofere: [„Şefu! şacum sunt şi eu băiat bun (...) şefu (...) hai trei milioane (...) şi am plecat”], solicitând din nou să fie lăsat să plece fără a mai fi cercetat [„(...) nu mă mai puneţi pe drumuri (...) eu luni mă duc să-mi iau numere roşii (...)”.].
La un moment dat, agentul şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P. a luat în mâini un Cod Rutier cu intenţia de a-i citi inculpatului definiţia infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 moment în care acesta i-a solicitat din nou să-l lase să plece şi să nu mai citească, motivul solicitării sale de a nu fi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii mai sus menţionate fiind evidenţiat fără echivoc: „Şefu, să nu mai citiţi de acolo, că-s conştient că (...) mi le daţi să plec?”.
Văzând că poliţistul N.A.P. nu ceda rugăminţilor sale de a accepta banii, inculpatul V.A. s-a asigurat verbal că martorul I.E.C. este „de încredere” („Nu mă feresc de colegu?”) şi având în vedere răspunsul susnumitului [„(...) nu mă feresc de colegu”] a insistat din nou [„Şefu, hai! (...)”], după care şi-a introdus din nou mâna dreaptă în buzunarul drept al pantalonilor de unde a scos mai multe hârtii împăturite (ce s-au dovedit a fi bancnote) pe care le-a introdus sub Codul Rutier din care, anterior, poliţistul îi citise definiţia infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, cod care se afla pe tăblia biroului. Concomitent, inculpatul a întins mâna dreaptă către poliţistul N.A.P. cu intenţia de a pleca: „Să trăiţi! (...) O zi bună! (...)”
Întrucât poliţistul i-a atras atenţia că nu poate pleca („Domnu!”), inculpatul şi-a reiterat rugăminţile [„Haideţi, vă rog frumos, am patru copii acasă (...) direct acasă mă duc (...) şi-mi ieu numere roşii (...)”.], strângându-şi de pe birou documentele remise spre control cu intenţia de a-l sugestiona pe poliţist să-i permită să plece, fiind însă refuzat categoric şi repetat de acesta [„Nu trebuie să-mi daţi bani (...) nu-i voie (...) nu trebuie să daţi bani!”].
Concomitent, văzând că inculpatul V.A. intenţiona să plece, agentul şef adjunct N.A.P. a ieşit din birou în căutarea martorului S.M.I. care să constate existenţa sumei depuse de inculpat sub Codul Rutier. După aproximativ 10 secunde, agentul şef adjunct N.A.P. s-a reîntors în birou împreună cu martorul mai sus menţionat ocazie cu care aceştia au constatat că sub Codul Rutier aflat pe tăblia biroului nu se mai aflau bancnotele lăsate anterior de către inculpatul V.A. întrucât, după plecarea poliţistului, acesta îşi retrăsese banii. Acest moment al retragerii banilor daţi cu titlu de mită ca, de altfel, conţinutul întregii discuţii dintre inculpatul V.A. şi agentul şef adjunct N.A.P. mai sus descrise a fost perceput în mod nemijlocit de către martorul I.E.C. care a şi înregistrat aceste momente cu telefonul mobil, înregistrarea fiind stocată în format audio-video, înregistrat pe suportul optic tip CD marca „S.”, al cărui conţinut a fost redat integral în formă scrisă în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 4 octombrie 2012.
Întrucât în biroul în care se aflau intrau poliţiştii de frontieră care efectuau schimbul de tură, pentru a nu perturba activitatea acestora agentul şef adjunct N.A.P. i-a solicitat inculpatului să-l însoţească într-o altă încăpere unde i-a solicitat din nou să dea o declaraţie scrisă cu privire la modul de dobândire şi la situaţia juridică a autoturismului.
Şi de această dată inculpatul i-a promis mită, spunând: „Haideţi să rezolvăm problema, iar dacă sunt prea puţini două sute de RON mai mult de trei sute nu pot să dau că atâţia bani am la mine”. Fiind refuzat din nou, inculpatul şi-a introdus din nou mâna în buzunarul drept al pantalonilor de unde a scos mai multe bancnote pe care, ţinându-le în pumn şi uitându-se circumspect în jur, i le-a oferit de patru-cinci ori poliţistului („Haideţi să rezolvăm!”) în scopul ca poliţistul să nu mai continue efectuarea actelor de cercetare penală.
Fiind refuzat, inculpatul a dat în cele din urmă o declaraţie scrisă după redactarea căreia agentul şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P. i-a încunoştiinţat atât pe superiorul său ierarhic, comisarul de poliţie de frontieră M.I., despre toate promisiunile şi ofertele de mituire comise de către inculpatul V.A., cât şi pe colegul să, martorul I.E.C. despre ultima ofertă de mituire. În consecinţă, comisarul M.I. a luat legătura cu ofiţeri din cadrul Serviciului Judeţean Anticorupţie Vaslui care, deplasându-se la faţa locului, i-au solicitat inculpatului să prezinte spre examinare bunurile pe care le deţinea asupra sa. Cu această ocazie inculpatul V.A. a scos din buzunarul pantalonilor un telefon mobil precum şi suma de 320 RON compusă din:
- două bancnote în cupiură de 100 RON;
- două bancnote în cupiură de 50 RON;
- patru bancnote în cupiură de 5 RON.
S-a reţinut că, fapta inculpatului V.A. care, la data de 25 august 2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a promis şi a oferit în mod repetat sumele de 200 RON şi, ulterior, 300 RON agentului şef adjunct de poliţie de frontieră N.A.P. din cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră laşi, Sectorul de Poliţie de Frontieră F. pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească îndatorirea de serviciu constând în întocmirea de acte premergătoare cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de art. 291 C. pen. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi se dovedeşte cu următoarele mijloace de probă:
- proces-verbal de consemnare a denunţului;
- proces-verbal de constatare a infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de art. 291 C. pen.;
- declaraţiile inculpatului V.A.;
- declaraţiile martorilor N.A.P. şi I.E.C.;
- xerocopia fişei postului deţinut de către agentul şef adjunct de poliţie N.A.P.;
- înregistrare audio-video a săvârşirii infracţiunii împreună cu procese-verbale de redare integrală în formă scrisă a convorbirilor înregistrate;
- solicitarea din 27 august 2012 adresată de către Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi Biroului Naţional Interpol, precum şi adresa de răspuns din 11 septembrie 2012 proces-verbal de ridicare din posesia inculpatului şi de reţinere a două bancnote în cupiură de 100 RON, a două bancnote în cupiură de 50 RON şi a patru bancnote în cupiură de 5 RON;
- dovadă de ridicare din posesia inculpatului a asigurării auto pentru perioada 12 ianuarie 2012-12 ianuarie 2013;
- proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
Situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului, a fost aceea că la data de 25 august 2012, în repetate rânduri a oferit bani agentului de poliţie de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta în calitate de agent constatator, să nu îşi exercite atribuţiile de serviciu corect, în scopul acoperirii unor fapte de natură penală şi contravenţională, reţinute în sarcina sa, ca urmare a controlului efectuat în mod legal şi temeinic de poliţistul de frontieră, ceea ce constituie elementul constitutiv al infracţiunii de dare de mită prevăzut de art. 255 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Această activitate infracţională a inculpatului a încalcat relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare a fost incompatibilă cu săvârşirea unor fapte de corupţie asupra funcţionarilor.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de inculpat a fost mai gravă, întrucât acesta, în repetate rânduri, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a oferit şi a promis bani agentului de poliţie de frontieră, pentru a putea să nu fie începută faţă de acesta o activitate de cercetare penală.
Agentul de poliţie de frontieră, având gradul profesional de agent şef adjunct de poliţie de frontieră, conform fişei postului, avea dreptul de a face control asupra actelor inculpatului şi a autovehiculului condus de acesta, în preajma frontierei de stat a României cu Republica Moldova, făcând parte din categoria personalului prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ceea ce indică un grad superior de pericol social al faptei prevăzute de legea penală, comisă de inculpat.
Inculpatul, pe parcursul urmării penale, dar şi al cercetării judecătoreşti, şi-a susţinut nevinovăţia, indicând că nu a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, neoferind în repetate rânduri, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, bani agentului de poliţie de frontieră.
Ulterior însă, inculpatul a susţinut că ar fi fost forţat, intimidat, ameninţat de poliţiştii de frontieră, cu care a luat contact în acea zi, pentru a putea să obţină de la el o sumă de bani, pe care însă aceştia nu au primit-o, fiind necesară aplicarea art. 68 C. proc. pen., privind constrângerea morală la comiterea infracţiunii de dare de mită.
Cele două apărări ale inculpatului au fost contradictorii, nefiind susţinute de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, nici o persoană, iniţial nici chiar inculpatul, nu a susţinut că ar fi fost forţat, intimidat, ameninţat pentru a comite această infracţiune.
Martorii audiaţi, N.A.P., I.E.C. şi S.M.I., nu au declarat că asupra inculpatului să se fi desfăşurat o activitate fizică sau psihică de intimidare, ameninţare sau alte constrângeri, pentru a comite infracţiunea de dare de mită comisă, prin mai multe acte materiale.
Materialul audio-video, înregistrat de martorul I.E.C., cu telefonul mobil a indicat faptul că inculpatul pe durata cât acesta s-a găsit în biroul Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră F., nu a fost constrâns, ameninţat de nici o persoană, cu atât mai puţin de cei doi poliţişti de frontieră audiaţi ca martori.
În acest caz, dispoziţiile art. 68 C. proc. pen., invocate în cauză de inculpat nu au fost primite, nefiind dovedite prin nici o probă, fiind simple afirmaţii ale acestuia, pentru a putea evita tragerea sa la răspundere penală pentru infracţiunea comisă şi a ascunde adevărul.
Referitor la înregistrarea audio-video efectuată în cauză de martorul I.E.C., cu camera video a telefonului său mobil şi transcrisă în întregime, această probă a fost obţinută legal, conform art. 916, alin. (2) C. proc. pen., întrucât acest martor a intrat şi el în discuţie cu inculpatul, cât şi cu colegul său N.A.P., fiind înregistrat astfel modul de comitere a infracţiunii de dare de mită de către inculpat.
Această înregistrare s-a coroborat perfect şi cu declaraţiile martorilor N.A.P., I.E.C. şi S.M.I., care au confirmat prin declaraţiile lor, în întregime şi cu exactitate, tot ceea ce a fost înregistrat audio-video cu telefonul mobil de martorul I.E.C., dar care însă, contravine flagrant cu declaraţiile nesincere ale inculpatului.
Dispoziţiile art. 68 C. proc. pen, coroborate cu dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. pen., invocate de inculpat în apărarea sa şi pentru afirmarea nevinovăţiei sale, nu au fost reale, apreciate fiind doar ca o circumstanţă personală, agravantă, faţă de atitudinea acestuia faţă de infracţiunea comisă şi rezultatul socialmente periculos produs de acesta.
Astfel, instanţa a apreciat că acuzaţiile de natură penală din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui sunt fondate, dovedite cu probe, urmând a constata vinovăţia inculpatului faţă de infracţiunea reţinută în sarcina sa, şi a dispune în consecinţă condamnarea sa.
La individualizarea judiciară a pedepsei, a cuantumului acesteia, instanţa, conform art. 72 C. pen., a avut în vedere pericolul social concret al infracţiunii comise determinat de modul repetat în care s-a comis, de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea de inculpat a acesteia.
Sub acest aspect, comiterea conform art. 41 alin. (2) C. pen., în formă continuată, a infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 faţă de un funcţionar public cu atribuţii de control, a reprezentat o încălcare gravă a legii, care necesită o sancţionare penală ca atare.
Relaţiile sociale protejate de legea penală prin incriminarea infracţiunii de dare de mită, în forma sa agravată, au fost tulburate grav, necesitând o sancţionare aspră a celor care comit astfel de fapte antisociale, mai ales în contextul social-economic şi politic intern şi internaţional, care impun combaterea tuturor faptelor de corupţie, dar mai ales asupra funcţionarilor publici cu atribuţii de control, cum este şi martorul N.A.P., fiind o condiţie necesară, asumată de România prin tratatul cu Uniunea Europeană, element care a necesitat continuarea monitorizării României prin rapoarte periodice ale Mecanismului de Cooperare şi Verificare ale Justiţiei şi prin respingerea României în a adera la spaţiul Schengen.
De asemenea, au fost avute în vedere la individualizarea judiciară a cuantumului pedepsei şi datele personale ale inculpatului. Acesta a avut o atitudine de nerecunoaştere a faptei, de neasumare a acesteia, în faţa chiar şi a evidenţelor, a probelor, fapt ce atestă o periculozitate sporită a inculpatului, care impune o sancţionare mai severă a acestuia.
Totodată, inculpatul a mai suferit în trecut două condamnări penale, fiind condamnat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat şi de conducerea unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare şi respectiv 1.000 RON amendă penală.
Aceste aspecte au indicat faptul că inculpatul nu era la prima încălcare a legii penale şi, deşi s-a dispus anterior, în două rânduri condamnarea sa pentru diverse infracţiuni, acesta a continuat să încalce legea penală.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa a apreciat că o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de dare de mită este de natură să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii aplicate prin prezenta sentinţă penală, s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În cauză inculpatul a comis o infracţiune de dare de mită, iar gravitatea acesteia a relevat că inculpatul nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori sociale deosebite, importante, cum sunt relaţiile de serviciu, pentru care pentru o bună desfăşurare, este necesară respectarea funcţionarilor, a muncii acestora, activităţi incompatibile cu actul de corupţie, mai ales când este repetat.
Este adevărat că într-o societate democratică dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală, însă din moment ce inculpatul nu a avut maturitatea de a respecta buna desfăşurare a activităţii de serviciu al persoanelor cu funcţii de control, pe fondul unei lupte continue cu corupţia la nivel naţional, s-a impus în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu a fost în măsură să aprecieze asupra modului de guvernare a ţării, prin ocuparea unei funcţii implicând exerciţiul autorităţii de stat, sau prin alegerea sa în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, care impun prin natura lor, o conduită morală ireproşabilă, un exemplu pozitiv în societate.
Prin urmare, a fost proporţională şi pe deplin justificată măsura interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. de instanţă pe durata executării pedepsei.
Raportat la cauza Hirst contra Marii Britanii şi în baza prevederilor art. 71 C. pen., a interzis inculpatului V.A. pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., faţă de soluţia de condamnare instanţa considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi.
Referitor la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., instanţa a arătat că, din motivarea deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a rezultat că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări, statele contractante având o largă marjă de apreciere în materie. Această marjă de apreciere nu este nelimitată. Restricţiile şi limitările în materia dreptului la vot trebuie apreciate de o instanţă independentă în fiecare caz în parte.
Parlamentul nu poate interzice automat (prin lege) exercitarea unui drept subiectiv fundamental, ca dreptul de a alege, unei categorii întregi, cum este aceea a deţinuţilor dintr-un stat parte al Convenţiei, întrucât acest fapt ar avea efecte arbitrare.
De aceea, a fost necesară aprecierea instanţei în fiecare caz în parte şi în contradictoriu, astfel încât necesitatea şi proporţionalitatea să poate fi apreciate individual şi în contradictoriu.
În cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord încălcarea dreptului subiectiv ce exprimă conţinutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică din 1983” ce reglementează alegerile, interdicţia de a vota operând ope legis şi faţă de toţi condamnaţii, instanţele britanice nefiind chemate să se pronunţe pentru fiecare caz în parte.
Prin urmare, din decizia instanţei europene a rezultat că ceea ce este criticabil este legea ce interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane.
Referitor la cauza din prezentul dosar privind pe inculpatul V.A., instanţa a constatat că potrivit art. 36 din Constituţia României cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până la ziua alegerilor inclusiv şi că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, dispoziţiile constituţionale fiind preluate în Legea electorală.
Faţă de inculpat, instanţa a considerat că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea efectivă a acesteia în regim de detenţie, fără aplicarea art. 81, art. 861 C. pen., privind suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a acestuia, care ar însemna simpla avertizare a inculpatului, pentru ca pe viitor să nu mai comită, cu intenţie, noi infracţiuni.
Deşi anterior, inculpatul a mai fost condamnat, conform fişei de cazier judiciar, acesta a dat dovadă de perseverenţă infracţională, alături de modalitatea, condiţiile şi personalitatea inculpatului, nu pot duce la încrederea că inculpatul lăsat în libertate, chiar sub supraveghere sau condiţionat, nu ar trece la comiterea de noi infracţiuni, mai ales prin faptul că acesta a dat pe tot parcursul procesului penal de o atitudine de nerecunoaştere şi de neresponsabilitate a faptelor comise, prin ascunderea cu rea-credinţă a adevărului şi interpretarea probelor în mod denaturat, cu scopul sustragerii de la răspunderea penală pentru infracţiunea comisă.
Trebuie să existe un just echilibru între condamnarea unui funcţionar cu atribuţii de control, care este condamnat pentru corupţie cu o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, şi o condamnare a unei persoane care corupe un astfel de funcţionar public, care impune o sancţionare la fel de dură.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C .pen., şi art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat de la inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100 RON, două bancnote în cupiură de 50 RON şi patru bancnote în cupiură de 5 RON.
Potrivit art. 913alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe penale, suportul optic CD marca „S.” ce conţine înregistrarea audio-video a momentelor de comitere a infracţiunii deduse judecăţii se vor arhiva împreună cu dosarul prezentei cauze la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii.
În termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., sentinţa pronunţată de tribunal a fost recurată de inculpatul V.A. pentru motive de netemeinicie, criticile vizând modul de individualizare a pedepsei aplicate sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare.
S-a susţinut că instanţa de fond a aplicat o pedeapsă în neconcordanţă cu toate criteriile legale aplicabile şi cu persoana inculpatului, având în vedere că nu este cunoscut cu antecedente penale, iar modul de comportare în societate, caracterizat prin disciplină în muncă şi o viaţă conformă cu regulile de convieţuire socială, formează convingerea că inculpatul a comis infracţiunea ca urmare a unui complex de împrejurări care au contribuit să se abată de la conduita sa obişnuită şi scopul preventiv al pedepsei poate fi realizat prin suspendarea condiţionată a executării alături de pericolul revocării acesteia în condiţiile art. 83 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa penală criticată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
Prima instanţă, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale dar şi a celor administrate nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti, a stabilit în mod corect că elementele de fapt probate sunt suficiente pentru a permite constatarea unei situaţii de fapt complete în derularea acţiunilor şi pentru a constitui temeiurile unei condamnări, situaţia de fapt reţinută fiind însuşită şi de instanţa de apel.
Pe baza probelor ce au rezultat din ansamblul mijloacelor de probă dispuse şi administrate s-a reţinut că inculpatul V.A., la data de 25 august 2012, în repetate rânduri, a oferit bani agentului de poliţie de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta, în calitate de agent constatator, să nu îşi exercite atribuţiile de serviciu corect, în scopul acoperirii unor fapte de natură penală şi contravenţională reţinute în sarcina sa, ca urmare a controlului efectuat în mod legal şi temeinic de poliţistul de frontieră.
Faţă de acuzaţia formulată împotriva sa, inculpatul V.A. a avut o poziţie oscilantă.
De altfel, inconsecvenţa manifestată de inculpat în declaraţiile sale, evidenţa nuanţărilor în informaţiile oferite au fost apreciate drept încercări ale inculpatului de a se sustrage de răspunderii penale.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită nu are relevanţă refuzul sau acceptarea ofertei, ci este suficientă efectuarea ei de către mituitor, infracţiunea consumându-se odată cu acţiunea de predate, înmânare a avantajului material (este o infracţiune de consumare anticipată), moment în care se produce urmarea imediată (starea de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu).
Şi cum, în speţă, întregul demers a aparţinut inculpatului, atitudinea denunţătorului nu este una de sugestionare, determinare la săvârşirea de fapte penale.
Totodată, particularităţile cauzei au exclus şi ipoteza că s-ar fi exercitat o constrângere a mituitorului, în condiţiile în care se solicită de la funcţionar un act ilicit, mituitorul fiind acela care presează asupra funcţionarului, încercând să-l determine cu bani să-şi încalce îndatoririle de serviciu.
Evaluând întreg probatoriul administrat, Curtea a constatat că elementele de fapt probate confirmă situaţia de fapt cu care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, iar aprecierea acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. atestă în mod neîndoielnic existenţa infracţiunii sub încadrarea juridică prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi vinovăţia inculpatului V.A.
Fiind antrenată răspunderea penală a inculpatului, în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator aplicat, Curtea a reţinut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 72 şi ale art. 52 C. pen. în procesul de individualizare, pedeapsa trebuie să reflecte pericolul social al faptei şi al făptuitorului şi, în acelaşi timp, să fie de natură să realizeze atât o prevenţie generală, cât şi reeducarea persoanei care încalcă norma de drept.
Potrivit acestui principiu de bază al dreptului penal, stabilirea în lege a naturii şi limitelor pedepsei pentru o anumită infracţiune, precum şi aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracţiunea săvârşită, trebuie să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmările produse, precum şi de situaţia personală a inculpatului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât aceasta să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul.
Prin urmare, temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare sunt date de existenţa proporţiei juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.
În demersul de stabilire a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale de individualizare ţinând seama de complexitatea pericolului social al faptei deduse judecăţii, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, elementele obiective şi subiective ce au condus la săvârşirea infracţiunii, natura relaţiilor sociale lezate, impactul social produs, preponderenţa unor astfel de fapte şi necesitatea protejării societăţii în vederea asigurării unei bune desfăşurări a activităţii de interes public, cuantumul sumei de bani care a făcut obiectul dării de mită, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului, atitudinea acestuia faţă de fapta comisă, posibilităţile reale de reeducare şi de diminuare a riscului încălcării repetate a relaţiilor sociale ocrotite de lege.
Însă, prima instanţă a fost în eroare cu privire la antecedenţa penală a inculpatului, reţinând că nu este la prima încălcare a legii penale (condamnat anterior pentru comiterea infracţiunii de furt calificat şi de conducere a unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare, respectiv 1.000 RON amendă penală).
Astfel, prin raportarea tuturor împrejurărilor expuse anterior, la lipsa antecedentelor penale (conform fişei de cazier judiciar), Curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus este de natură să asigure o proporţie echitabilă între gradul de pericol social al faptei şi profilul socio-moral al inculpatului.
Sub acest aspect, hotărârea primei instanţe a fost reformată.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea a constatat că, în mod just, instanţa de fond a apreciat că scopul acesteia nu va putea fi atins fără executarea efectivă, chiar prin instituirea unui control permanent asupra conduitei inculpatului şi îndeplinirii obligaţiilor impuse din partea unei autorităţi, a unei monitorizări constante, care să vizeze responsabilizarea cu privire la propriul comportament.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul, criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală şi solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece lipseşte latura subiectivă a infracţiunii.
În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei, arătând că în mod greşit nu au fost reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
Inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 şi pct. 12 C. proc. pen.
Înalta Curte, analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare invocate, constată că recursul formulat este fondat, dar din alte motive decât cele invocate de inculpat.
În cauză nu se poate reţine cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., deoarece sunt întrunite toate elementele de ordin subiectiv şi obiectiv pentru reţinerea infracţiunii de dare de mită.
Nu se poate susţine că inculpatul nu a avut intenţia de a promite şi oferi mită, atâta vreme cât acesta a insistat în mod repetat şi anterior momentului conducerii la secţie şi ulterior în cadrul secţiei de poliţie unde a şi plasat suma de 200 RON sub o mapă ca organul constatator să ia suma de bani şi să renunţe la sancţionarea sa.
În hotărârea pronunţată însă s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece au fost reţinute dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., deşi nu au existat mai multe acte materiale comise la diferite intervale de timp, ci doar modalităţi diferite ale elementului material – promisiunea şi oferirea de bani - ale infracţiunii de dare de mită sub forma unităţii naturale.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legii penale mai favorabile, Curtea constată că în apel a fost aplicată o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, 1 an închisoare, minimul special fiind de 6 luni închisoare, în condiţiile în care minimul special al aceleiaşi infracţiuni (art. 290) din noul C. pen. este de 2 ani. Ca atare legea veche este mai favorabilă.
Deşi parchetul a solicitat eliminarea din încadrarea juridică a agravantei prevăzută de art. 7 alin. (2) „fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute în alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani”, Înalta Curte constată că şi în cazul în care aprecierea privind legea penală mai favorabilă se face global sau pe instituţii autonome, această agravantă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 care nu se mai regăseşte în Legea nr. 78/2000 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 286/2009, privind noul C. pen. nu poate fi interpretată ca fiind o instituţie autonomă în raport de calificarea juridică a faptei în infracţiunea de dare de mită. Mai mult, această agravantă, nu conducea decât la majorarea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de dare de mită şi având în vedere că în cauză pedeapsa este orientată spre minim, o înlăturare a acesteia din încadrarea juridică nu ar produce nici un efect din perspectiva legii penale mai favorabile, pentru că la stabilirea acesteia trebuie văzută situaţia concretă din speţă şi nu trebuie procedat la o comparare in abstracto a celor două norme.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de reindividualizare a pedepsei, Curtea constată că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Cum în cauză pedeapsa aplicată este una legală, Înalta Curte nu poate proceda la o reindividualizare a ei, pentru că nu există un caz de casare care să permită o asemenea soluţie.
Având în vedere aceste considerente, Curtea în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, secţia penală şi rejudecând:
Va înlătura dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului, menţinând pedeapsa de 1 an închisoare.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui, secţia penală şi rejudecând:
Înlătură dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului, menţinând pedeapsa de 1 an închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 93/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 91/2014. Penal → |
|---|
