ICCJ. Decizia nr. 109/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Deciziapenală nr. 109/2011

Dosar nr. 3607/1/2011

Şedinţa publică din 29 aprilie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 aprilie 2011 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4489/1/2010 s-a dispus:

S-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul V.C. (fiul lui D. şi G.) cu "măsura pje.ventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul Bucureşti, prev. de art. 145 C. proc. pen., admiţând astfel şi cererea formulată de inculpat prin apărător.

În baza art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul V.C. a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliţie de la domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1²) C. proc. pen., s-a impus inculpatului V.C. ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte şi următoarele obligaţii:

a) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii C.C., C.F. şi L.M., precum şi cu martorii din prezenta cauză, cu experţii şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;

b) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit faptele.

În baza art. 145 alin. (2²) C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului V.C. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Copia prezentei încheieri se va comunica inculpatului V.C. şi instituţiilor prev. de art. 145 alin. (2¹) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului V.C. (fiul lui D. şi G) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul V.C. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prev. de art. 145¹ C. proc. pen.

A fost obligat inculpatul V.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei.

S-a fixat termen pentru soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. la data de 11 mai 2011, ora 12.00, sala Secţiilor Unite.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 s-a dispus, între altele, în conformitate cu dispoziţiile art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi instituirea în sarcina acestuia, pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, a obligaţiilor prevăzute în art. 160^8a alin. (3) şi alin. (3¹) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 3065/1/2011 - Completul de 5 Judecători - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva încheierii sus menţionate şi a casat încheierea, între altele, sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen. a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., cerere pe care a respins-o ca nefondată.

S-a reţinut în considerentele deciziei instanţei de recurs că, urmare admiterii recursului formulat de procuror, primei instanţe îi revine obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. în conformitate cu dispoziţiile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, instanţa de fond doar a arătat în considerentele încheierii atacate, pe cale indirectă, că măsura a rămas fără obiect, nepronunţând o soluţie în dispozitivul încheierii, iar pe de altă parte, instanţa de control judiciar prin soluţia pronunţată asupra cererii de liberare sub control judiciar nu poate să complinească pronunţarea şi asupra verificării măsurii atestării preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un grad de jurisifeţie cu privire la aceasta. Prin urmare, s-a solicitat ca prima instanţă să stabilească un termen intermediar de verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., măsura fiind verificată şi menţinută ultima dată, la termenul din 4 martie 2010, durata de 60 de zile statuată în dispoziţiile art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. urmând să se împlinească la data de 2 mai 2011.

La termenul de judecată din data de 27 aprilie 2011, instanţa a pus în discuţie, în conformitate cu prevederile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., constatând că se impune înlocuirea acestei măsuri preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul Bucureşti, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

S-a apreciat că din examinarea normelor interne procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C.A.D.O.L.F., dreptul la libertate este un drept inalienabil la care nu se poate renunţa, iar garanţiile care îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că rezultă cu necesitate că normele legale care prevăd cazurile în care se poate deroga de la regula că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta deoarece, regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestui drept fundamental un caracter relativ.

Astfel, C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi, numai în cazuri deosebite, ca de exemplu, atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav, acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza C. contra Italiei, cauza D. c.Turciei, cauza L. c.Franţei).

De asemenea, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă şi menţinerea în detenţie a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiţiei; să comită noi infracţiuni sau să tulbure ordinea publică.

în cauza de faţă, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de-o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi „Cabinetul de Avocat V.C." şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin Încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen., menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Prima instanţă a apreciat că, în cauză, temeiurile iniţiale care au determinat arestarea preventivă - art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. -, contrar celor susţinute de inculpat prin apărători, nu au încetat, în condiţiile în care se constată îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor şi indiciilor temeinice în sensul art. 68¹ C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care a fost deferit justiţiei.

Tot astfel, împrejurarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului invocată de acesta prin apărător în susţinerea revocării măsurii arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunţării unei atare soluţii. Aceasta deoarece, inexistenţa unor temeiuri noi este prevăzută ca o condiţie alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidenţa prevederilor art. 160^b alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care se constată îndeplinită cealaltă cerinţă a textului de lege menţionat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat.

Prima instanţă a constatat însă, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului s-au schimbat, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate.

La momentul luării măsurii arestării preventive şi ulterior, la începutul procesului penal şi pe parcursul desfăşurării acestuia, măsura a fost luată şi menţinută cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, cerinţă prevăzută în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. care reglementează scopul măsurilor preventive.

în acest moment procesual, prima instanţă a constatat că nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti prin influenţarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părți?" scopul procesului penal putând fi atins şi prin lăsarea în libertate a inculpatului.

Sub acest aspect s-a reţinut că probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte - au fost audiaţi aproape toţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului -, martorii citaţi pefitru următorul termen de judecată, cu excepţia martorului C.M., fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporţii originali ce se află în păstrarea parchetului; copii ale suporţilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, rezultă şi din faptul că între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă pe timpul liberării, este şi aceea de a nu lua legătura cu coinculpaţii din cauză, cu martorii şi cu experţii, de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect atrăgându-i-se, totodată atenţia că în caz de încălcare a acestei obligaţii împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

La menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza N. c.Austriei).

în ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanţă a apreciat că acestea nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal şi constituţional de a fi pus în libertate în cursul procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, odată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunţa în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din C.A.D.O.L.F., consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite - aşa cum s-a arătat - derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente ameninţată.

Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanţă a reţinut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreţinere.

înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puţin intruzivă se impune a fi dispusă şi din perspectiva art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., potrivit căruia, „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 din Convenţie, se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza către autorităţi prin sublinierea complexităţii acesteia.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, prima instanţă a mai reţinut că durata de timp scursă de la data arestării inculpatului până în prezent (1 an şi 27 de zile) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile menţinerii acesteia în continuare - la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului, ceea ce ar contraveni, atât prevederilor legale interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

În consecinţă prima instanţă a apreciat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. şi, constatând că în cauză sânt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului cu "măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv, municipiul Bucureşti prevăzută de art. 145 C. pen. cu impunerea în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. (1¹) şi alin. (1²) lit. c) şi f) C. pen.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului pentru faptul că pe de-o parte.în mod eronat, instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului s-au schimbat, deşi pe de altă parte, tot instanţa, în motivarea hotărârii a constatat că temeiurile iniţiale care au determinat arestarea preventivă, nu au încetat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, pentru susţinerea că s-ar putea depăşi termenul rezonabil al duratei arestării preventive.

Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:

Din analiza dispoziţiilor art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 300² din acelaşi cod, rezultă că, în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive", iar potrivit alin. (3) al art. 160^b C. proc. pen., „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".

Potrivit dispoziţiilor art. 160^b alin (2) C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Instanţa investită cu soluţionarea cauzei, apreciind asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive, procedează la efectuarea verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului arestat în cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a unei infracţiuni prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

încheierea mai sus menţionată a rămas definitivă prin încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive mai sus menţionate privind pe inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea competenţa să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului Căşuneanu Costel. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi Cabinetul de Avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen., menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi supusă succesiv controlului judiciar.

Prin încheierea de la 4 aprilie 2011, prima instanţă, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. 2 C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Prin Decizia penală nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva încheierii mai sus menţionate numai sub anumite dispoziţii, printre care şi aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi în rejudecare a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Instanţa de recurs, în contextul prezentei cauzei apreciază că prima instanţă, cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., în condiţiile art. 300² raportat la art. 160^b din acelaşi cod, pe calea stabilirii unui termen intermediar, dispoziţie stabilită prin considerentele Deciziei nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, în mod greşit, a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, atâta timp cât în motivarea încheierii a stabilit că temeiurile iniţiale care au determinat arestarea preventivă, respectiv art. 148 lit. b) şi f) din C. proc. pen., nu au încetat.

Astfel, prima instanţă a reţinut „îndeplinită cerinţa prevăzută în art; 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor şi indiciilor temeinice în sensul art. 68¹ C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care a fost deferitjustiţiei", precum şi „împrejurarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului invocată de acesta prin apărător în susţinerea revocării măsurii arestării preventive nu este de natură a duce la concluzia pronunţării unei atare soluţii, aceasta, deoarece, inexistenţa unor temeiuri noi este prevăzută ca o condiţie alternativă pentru revocarea măsurii arestării preventive, astfel că neîndeplinirea ei nu duce automat la incidenţa prevederilor art. 160^b alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care se constată îndeplinită cealaltă cerinţă a textului de lege menţionat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat." (fila 186 din volumul III al dosarului primei instanţe).

Instanţa de control judiciar consideră că, prima instanţă a efectuat controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., prin prisma dispoziţiilor menţionate şi a argumentat că, temeiurile iniţiale, nu au încetat, aşa încât constatarea din dispozitivul încheierii atacate referitoare la menţiunea că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, vizează instituţia înlocuirii măsurii arestării preventive cu aceea obligării de a nu părăsi localitatea, în condiţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., neechivalând cu o contradicţie între considerente şi dispozitiv, ceea ce îi conferă, însă, dreptul instanţei de recurs de a complini examinarea modului în care a fost făcută verificarea măsurii arestării preventive a inculpatului prin prisma dispoziţiilor art. 300² cu referire la art. 160^b şi respectiv art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în contextul concret al cauzei, instanţa de recurs constată că prima instanţă, în mod greşit a stabilit, la momentul procesual la care a făcut verificarea măsurii arestării preventive, inexistenţa datelor relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti prin influenţarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părţi, invocând drept argumente aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv audierea aproape a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate infracţională, cei care urmează a mai fi audiaţi, vizând presupusele fapte penale ale coinculpatului L.M. trimis în judecată şi la expertiza tehnică, având ca obiectiv stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice şi a celor purtate ambiental, stocate pe suporţii originali aflaţi la parchet, copiile acestora şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar, aşa încât prin obligaţiile impuse inculpatului, ca urmare a înlocuirii măsurii arestării, cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea s-ar preîntâmpina influenţarea desfăşurării cercetării judecătoreşti, întrucât nu au fost evidenţiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C., în cursul procesului penal şi care împiedică înlocuirea măsurii iniţiale dispuse.

Aşadar, din examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, în condiţiile arătate s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.

Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire şi în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influenţarea martorului fiind confirmată de discuţia din 29 martie 2010 dintre F.R.D. şi D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoştinţă de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care Ie-a restituit, manifestându-şi dorinţa de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-şi exprima punctul de vedere.

în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condiţii de oralitate, contradictorialitate, publicitate şi în a cărui declaraţie, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menţionat: „După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C."; îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naştere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soţii Ungureanu, care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău şi am fost transportat la spital."; Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă aşteptam" şi i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.

Astfel, din conţinutul declaraţiei martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia; ceea ce conduce la subzistenta temeiului iniţial avut în vedere la luarea măsurîi arestării preventive, respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Totodată, instanţa de recurs constată că, de la data de 4 aprilie 2011, termen la care au mai fost ascultaţi o parte din martorii menţionaţi în actul de sesizare şi până la termenul din 11 mai 2011, dată la care urmează să fie ascultaţi, martorii P.J., B.L., C.M., E.F.T., E.C., G.V., fiind dispusă citarea acestora, aşa cum rezultă din dispozitivul încheierii de la data menţionată (file 151 verso din voi. III al Dosarului nr. 4489/1/2010) nu au mai fost administrate alte mijloace de probă cu privire la fondul cauzei, aşa încât nu se evidenţiază date concrete cu privire la schimbarea temeiurilor iniţiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

Mai mult, argumentul invocat de către prima instanţă cu privire la ascultarea unei mari părţi din martorii indicaţi în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte comise de inculpatul V.C., iar martorii neascultaţi ar avea relevanţă pentru infracţiunile pretins a fi săvârşite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce la diminuarea posibilităţii influenţării martorilor, nu poate fi avut în vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, iar cel concret constă în lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenţei sau nu a contribuţiilor tuturor inculpaţilor cu privire la pretinsele infracţiuni, în baza unor măsuri, care să permită realizarea fără nicio potenţială ingerinţă, a acestui scop.

Instanţa de control judiciar consideră, totodată, că în cauză subzistă şi temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât circumstanţele personale ale inculpatului nu pot fi analizate prioritar, ci dimpotrivă trebuie raportate la natura şi gravitatea faptelor pretinse comise de inculpat, la calitatea avută de acesta, aceea de înalt demnitar şi avocat, precum şi rezonanţa socială a faptelor, ceea ce conduce la concluzia că cel puţin în stadiul procesual actual, se impune menţinerea arestării preventive a inculpatului V.C.

Aşadar, în contextul concret al cauzei se justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., întrucât aceasta este singura aptă la acest moment procesual în a asigura realizarea scopului pentru care a fost dispusă, neimpunându-se înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, aşa cum greşit a apreciat prima instanţă, având în vedere nu numai persistenţa indiciilor şi probelor cu privire la presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, în condiţiile art. 143 C. proc. pen., a celorlalte temeiuri, respectiv art. 148 lit. b) şi f) din acelaşi cod, dar şi complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaţilor, al martorilor, de conduita procesuală a inculpatului şi încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului.

Instanţa de control judiciar constată, de asemenea, că nu pot fi reţinute nici argumentele primei instanţe cu privire la caracterul nerezonabil al măsurii arestării preventive sub aspectul duratei acesteia, întrucât în contextul concret al cauzei, durata arestării preventive a inculpatului de la 30 martie 2010 şi până azi 29 aprilie 2011, respectiv de 1 an şi 1 lună se circumscrie, criteriilor impuse de jurisprudenţa instanţei de contencios european, având în vedere gravitatea faptelor pretins a fi comise, complexitatea cauzei, numărul inculpaţilor, comportamentul procesual concret al inculpatului V.C., aşa încât menţinerea acesteia în continuare nu poate conduce la concluzia transformării acesteia într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului.

Totodată, instanţa de recurs consideră că, în contextul concret al cauzei nu ar putea fi reţinute, ca incidente, sub aspectul rezonabilităţii duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativitatii cu alte măsuri preventive restrictive de alte drepturi, cauzele J. şi respectiv S. contra României.

Astfel, duratele măsurii arestării preventive în cauzele mai sus menţionate, respectiv de 11 luni, trei săptămâni şi trei zile (J. contra României) şi de 1 an şi două luni (S. contra României), au fost examinate de Curtea Europeană în contextul concret al acelor cauze, respectiv nemotivările măsurilor dispuse, epuizarea audierii martorilor, în cauza Jiga contra României, aspecte care nu se regăsesc în prezenta cauză, având în vedere tocmai comportamentul procesual al inculpatului V.C., de influenţare a unuia din martori, precum şi faptul că ar fi cercetarea judecătorească este în curs, urmând a fi ascultaţi martorii deja menţionaţi.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, consideră: că sunt respectate şi prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O.

Gocfsecmtă, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Se va casa încheierea atacată şi în rejudecare, în baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., se va menţine măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Onorariul apărătorului desemnajilin oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 privind pe inculpatul V.C.

Casează încheierea atacată şi rejudecând:

În baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 110/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 97/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 9/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 95/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 96/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 97/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 110/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 111/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 112/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 113/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI