ICCJ. Decizia nr. 9/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr.9/2011
Dosar nr.433/1/2011
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 50 din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că la data de 12 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost primită cererea formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., prin care avocatul ales al inculpatului C.A. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.
La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanţa a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea formulată de apărător, declaraţia inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii şi l-a ascultat pe inculpat aşa cum impun dispoziţiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosar.
S-a reţinut în motivarea cererii, că inculpatul, prin apărător, a susţinut că şi-a întemeiat-o, atât pe dispoziţiile art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., cât şi pe art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind liberarea provizorie sub control judiciar ca o alternativă la măsura arestării preventive. A arătat inculpatul că, imediat după ce împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive a solicitat să fie suspendat din funcţia de director al SC U.C.M. SA Reşiţa, solicitare pe care ar face-o în continuare dacă ar fi pus în libertate, astfel că riscul de a comite fapte asemănătoare celor pentru care este cercetat, prin întoarcerea în funcţia deţinută nu există, şi că punerea sa în libertate nu ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal în condiţiile în care probele pe care se bazează pretinsa lui activitate infracţională au fost administrate.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de avocatul ales al inculpatului C.A. şi însuşită de acesta, prima instanţă a constatat că nu este întemeiată.
Astfel, s-a apreciat că liberarea provizorie este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin impunerea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), putând fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său, individualizarea măsurii preventive fiind lăsată însă, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, ori după caz, a instanţei de judecată în cursul judecăţii pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii privind natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de libertate a acestuia precum şi comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Din interpretarea art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că expresia „date" nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
De asemenea s-a apreciat că îndeplinirea acestor condiţii nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive, cu obligaţia de a respecta pe toată durata procesului, principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
S-a reţinut că în art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale se arată că orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
De asemenea s-a arătat că instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie, statuând că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Instanţa europeană a decis cu valoare de principiu că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în prima instanţă. A mai statuat Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Astfel, prima instanţă a constatat că la acest moment procesual, un control judiciar instituit inculpatului C.A. prin admiterea cererii de liberare provizorie ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, şi în consecinţă, soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză, este aceea de menţinere a măsurii arestării preventive, fiind respectat astfel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptelor pretins a fi comise.
Prima instanţă a apreciat că din actele şi lucrările dosarului, rezultă că prin Încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. şi raportat la art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. În motivarea încheierii, instanţa de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date şi indicii ce fac verosimilă săvârşirea de către acesta a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi de art.289 C. pen. şi care constau în aceea că:
Inculpatul C.A., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. SA Reşiţa a acordat ajutor inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obţinerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale şi acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se în nici un fel de existenţa şi bonitatea SC B.T.I. SRL şi SC M.T.I. SRL.
În acest sens au fost încheiate:
- contractul din 10 august2010 între SC U.C.M. SA Reşiţa, reprezentată de inculpat şi SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcţiune şi instrucţiunile tehnice de montaj general, astfel încât acestea să poată fi transformate în unităţi electrogeneratoare.
În baza acestui contract, prin care SC U.C.M. SA Reşiţa s-a obligat să achiziţioneze şi să plătească componentele şi instrucţiunile tehnice de montaj la care s-a făcut referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. SA Reşiţa a emis către SC L.A. SRL, factura, având înscrisă la rubrica „denumire produs sau servicii" următoarele: 3 motoare navale şi 1 motor M. contravaloarea 250.000.000 euro. Totalul de plată al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din care, total TVA, 253.956.000 lei adică, aproximativ 60 milioane euro (vol. I, fila 279). Factura emisă atesta, în mod clar faptul că cele patru motoare, valorând 5 milioane euro plus TVA au fost vândute de SC U.C.M. SA Reşiţa către SC L.A. SRL la un preţ de 50 de ori mai mare;
- contractul comercial de comision din 10 august2010, între SC U.C.M. SA Reşiţa reprezentată de inculpat şi SC M.T.I. SRL, prin care această din urmă societate se obliga să prospecteze piaţa, să intermedieze, să negocieze, să achiziţioneze şi să vândă în numele şi pe seama SC U.C.M. SA Reşiţa, tot către SC U.C.M. SA Reşiţa, aşa-zisele componente necesare punerii în funcţiune a motoarelor, precum şi instrucţiunile tehnice ale acestora (deşi cumpărătorul acestor motoare fusese găsit), în valoare de 100.000.000 euro plus TVA (vol. IV, filele 282-286);
- contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reşiţa, reprezentată de inculpat şi SC M.T.I. SRL reprezentată de M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menţionat anterior şi prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga să găsească un furnizor pentru instrucţiunile tehnice de montaj a motoarelor respective, valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru care SC M.T.I. SRL a emis factura din 28 august 2010 către SC U.C.M. SA Reşiţa (vol. I, fila 298);
- contractul din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reşiţa, reprezentată de inculpat şi SC B.T.I. SRL, reprezentată de Y.J., având ca obiect furnizarea de către aceasta din urmă societate a aşa-ziselor componente necesare punerii în funcţiune a motoarelor respective a căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane euro plus TVA (vol. IV, filele 293-297). În baza acestui contract a fost emisă de către SC B.T.I. SRL, factura din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro plus TVA către SC U.C.M. SA Reşiţa (vol. I, fila 277).
A mai reţinut instanţa de recurs că, deşi în calitatea sa de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. SA Reşiţa, inculpatul avea obligaţia legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societăţii, nu a depus diligenţe minimale pentru a avea convingerea că societăţile susmenţionate şi administratorii lor sunt credibili şi pot fi parteneri serioşi de afaceri, prin atitudinea sa, inculpatul ajutând la crearea circuitului financiar şi de mărfuri care să permită inculpatului S.B. să solicite restituirea unei sume nereale ca TVA.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa a dispus evidenţierea în acte contabile şi în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale şi evidenţierea altor operaţiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale şi care se referea la perceperea unor comisioane pentru acte de comerţ ce nu au avut loc în realitate, precum şi alte operaţiuni având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de pasiv şi activ ce se reflectă în bilanţ.
Inculpatul C.A. a semnat cele patru contracte comerciale conţinând elemente necorespunzătoare realităţii sub aspectul valorii facturate, precum şi a realităţii angajamentului de a efectua prestaţiile respective, operaţiunile menţionate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite şi să poată obţine rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. SA Reşiţa.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanţa de recurs constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege, atât aceea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cât şi cea privitoare la pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
Referitor la acest ultim aspect s-a constatat că această condiţie nu poate fi examinată în mod exclusiv, fără a se raporta la gravitatea infracţiunilor de comiterea cărora este bănuit inculpatul, în mod concret, la contribuţia esenţială a acestuia la desfăşurarea pretinsei activităţi infracţionale, ca urmare a funcţiilor deţinute, el fiind singurul care putea semna contractele şi care a iniţiat, astfel, realizarea planului infracţional care, dacă ar fi fost finalizat, ar fi condus la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu suma de aproximativ 60 milioane euro. A concluzionat instanţa de recurs că atitudinea concretă a inculpatului prin semnarea contractelor susmenţionate, în funcţiile deţinute la o societate comercială importantă, cum este SC U.C.M. SA Reşiţa, atât prin resursa umană - circa 4000 de angajaţi - cât şi prin profilul activităţii, prin crearea unei aparenţe de legalitate la încheierea unor contracte succesive, în derularea unor operaţiuni comerciale, fără a manifesta nici o diligenţă în a verifica existenţa şi credibilitatea societăţilor partenere şi administratorului lor, care ar fi putut prejudicia bugetul de stat cu suma de aproximativ 60 milioane euro este în măsură, pe de o parte, să conducă la o insecuritate economico-financiară, la o stare de neîncredere în mediul de afaceri intern şi extern în condiţiile de criză economico-financiară la nivel european, iar pe de altă parte, să producă o stare de tulburare a opiniei publice şi să afecteze negativ percepţia acesteia asupra eficienţei autorităţilor chemate să apere ordinea şi statul de drept.
Prima instanţă a reţinut că măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului a fost prelungită prin Încheierea nr. 2105 din 24 decembrie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Încheierea penală nr. 11 din 28 decembrie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
S-a constatat că scopul măsurii preventive luată faţă de inculpatul C.A., respectiv, acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea valorilor şi relaţiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor presupus a fi comise de inculpat, precum şi la modalitatea de săvârşire a acestora, astfel cum a fost reţinută de organul de urmărire penală, cel puţin, în acest moment procesual, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Pe de altă parte, s-a apreciat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată - chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres - condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, noţiune care nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea săvârşirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
S-a apreciat că persoana inculpatului este favorabil caracterizată, însă trebuie să se acorde o pondere mai semnificativă naturii activităţii infracţionale pretins a fi fost desfăşurată de către inculpat şi, luat în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, în sensul solicitat de inculpat, şi anume, de a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., înseamnă ignorarea dispoziţiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive, ajungându-se la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracţiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea în care se reţine că au fost comise, de urmările ce s-ar fi putut produce în absenţa intervenţiei organului de urmărire penală, şi cu privire la care există presupunerea rezonabilă că odată ce ar reveni la SC U.C.M. SA Reşiţa ar comite alte infracţiuni, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ceea ce este în disonanţă cu dispoziţiile legale.
S-a constatat că există indicii temeinice, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 C. proc. pen., că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat, infracţiuni care, prin modalitatea în care se reţine că s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică, în cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar şi sub control judiciar, nevinovăţia invocată de inculpat fiind o chestiune ce vizează fondul cauzei şi excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control judiciar cu soluţionarea căreia a fost legal investită instanţa.
S-a concluzionat că detenţia provizorie a inculpatului C.A. este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii, care primează, în raport cu interesul privat al inculpatului de a fi liberat provizoriu sub control judiciar nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 13 decembrie 2010), iar controlul judiciar ar fi insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanţelor personale ale inculpatului, îndeplinirea condiţiilor de admitere a cererii de liberare provizorie şi nedovedirea faptelor imputate inculpatului.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că faţă de inculpatul C.A. s-a luat măsura arestării preventive, reţinându-se ca temei dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi avându-se în vedere, între altele, astfel după cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, calitatea în care acestea au fost comise şi prejudiciul care putea fi determinat bugetului de stat.
Se va constata, totodată că, în cauză, deşi cererea de liberare provizorie îndeplinea condiţiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerinţa oportunităţii, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Se constată sub acest aspect că în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al UCM Reşiţa inculpatul a participat la derularea unui plan infracţional având ca scop acordarea ajutorului inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obţinerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale şi acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se de existenţa şi bonitatea SC B.T.I. SRL şi SC M.T.I. SRL, deşi în calitatea sa de director general şi preşedinte al Consiliului de administraţie al SC U.C.M. SA Reşiţa, inculpatul avea obligaţia legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societăţii, nu a depus diligenţe minimale pentru a avea convingerea că societăţile cocontractante reprezintă parteneri de afaceri viabili.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa a dispus evidenţierea în acte contabile şi în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale, precum şi a altor operaţiuni fictive, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, a elementelor de pasiv şi activ ce se reflectă în bilanţ, cele patru contracte comerciale încheiate de inculpat necorespunzând realităţii sub aspectul valorii facturate, precum şi a realităţii angajamentului de a efectua prestaţiile respective, operaţiunile menţionate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite şi să poată obţine rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. SA Reşiţa.
Din starea de fapt anterior descrisă, reiese că inculpatul a optat pentru realizarea pe căi ce eludau dispoziţiile în vigoare, a activităţii derulată în funcţiile de conducere pe care le-a deţinut la SC U.C.M. SA Reşiţa, atitudinea sa de nerespectare a legii putând determina un grav prejudiciu patrimonial bugetului statului, prin posibilitatea oferită SC L.A. SRL de a solicita restituirea TVA într-o sumă crescută artificial şi fără corespondent în realitatea operaţiunilor comerciale derulate.
Aşa fiind, se constată că ansamblul operaţiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalităţii frauduloase de obţinere, de către un alt comerciant a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate şi tulburare în mediul de afaceri şi la nivelul opiniei publice, impunând fermitate în reacţia autorităţilor cu atribuţii de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, aprecierea primei instanţe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Criticile invocate în recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.
Pretinsa neanalizare a circumstanţelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în vedere, deoarece prima instanţă le-a reţinut ca atare, dar în mod just a constatat că nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în speţă primând interesul general de menţinere a ordinii sociale şi de drept faţă de cel al persoanei arestate preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
Criticile privind lipsa probelor care să susţină teza comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual şi, de altfel, şi jurisprudenţa instanţei europene, care a reţinut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia).
Aşa fiind se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică fiind motivată riguros, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să determine desfiinţarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva Încheierii nr. 50 din 14 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 245/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 95/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 88/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
