ICCJ. Decizia nr. 125/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr.125/2011

Dosar nr.3135/1/2011

Şedinţa publică din 30 mai 2011

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2816/1/2009, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpaţii S.I.C., N.Z., K.G. şi F.M.C. în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcţionarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., respingând în rest cererea.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află Dosarul nr. 2816/1/2009 în care sunt cercetaţi inculpaţii: S.I.C., trimis în judecată pentru infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 şi 20 şi lit. c) din aceeaşi lege, trădare prin transmitere de secrete, prev. de art. 157 alin. (1) C. pen. (privind iniţierea procesului de privatizare la SC R. SA şi SC A.C. SA), trădare prin transmitere de secrete, prev. de art. 157 alin. (2) C. pen. (privind privatizarea SC E.M.S. SA Bucureşti), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); N.Z., trimis în judecată pentru infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 şi 18 şi lit. c) din aceeaşi lege; K.G. trimis în judecată pentru infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 şi 18 şi lit. c) din aceeaşi lege; S.M., trimis în judecată pentru infracţiunile de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 şi 20 şi lit. c) din aceeaşi lege, complicitate la spionaj, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), spionaj, prev. de art. 159 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); F.M.C., trimis în judecată pentru infracţiunile de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8, 15 şi 20 şi lit. c) din aceeaşi lege, complicitate la spionaj, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 159 cu referire la art. 157 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi O.M., trimis în judecată pentru infracţiunile de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. a), b), pct. 8 şi lit. c) din aceeaşi lege.

La data de 1 noiembrie 2010 inculpaţii N.Z. şi G.K., prin apărător ales E.I., au depus la dosarul cauzei, pentru termenul din 4 noiembrie 2010, mai multe memorii, aflate la filele 151 - 201 din volumul II al dosarului, cuprinzând cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, a prevederilor art. 224 C. proc. pen., a prevederilor cuprinse în secţiunea a 2-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004, a prevederilor OUG nr. 131/2006, a prevederilor Legii nr. 508/2004, a prevederilor art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 şi a prevederilor cuprinse în secţiunea V1 a Titlului III, Capitolul II C. proc. pen.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României s-a susţinut, în esenţă, că aceste prevederi legale încalcă dreptul la viaţă privată prev. de art. 8 din C.E.D.O., permiţând supravegherea secretă a unei persoane înainte de începerea urmăririi penale îndreptate împotriva ei, ceea ce contravine în mod vădit disp.art. 26 şi 28 din Constituţia României, raportat la art. 53 din Constituţia României.

Totodată, s-a menţionat că reglementării în discuţie îi lipseşte şi o altă garanţie extrem de importantă împotriva unor abuzuri ale autorităţilor, întrucât în măsura în care o persoană este subiect al unei supravegheri secrete exercitate în temeiul art. 13 din lege, fără ca suspiciunile îndreptate împotriva sa să se confirme şi să conducă la un proces penal, persoanei în cauză nu i se comunică faptul că a fost supravegheată, astfel încât, în acest fel se deschide larg uşa unor abuzuri din partea organelor de anchetă care pot profita de această omisiune a legiuitorului pentru a exercita activităţi ce depăşesc cadrul legal.

În concluzie, s-a susţinut că art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu creează un cadrul legal care să poată conduce la împiedicarea abuzurilor şi să ofere protecţia adecvată dreptului la viaţa privată al persoanei, astfel încât contravine dispoziţiilor constituţionale în materie.

În expunerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcţionarea S.R.I. s-a motivat, în esenţă, că acestea contravin dreptului oricărei persoane la un proces echitabil şi la apărare, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 21 şi 24 din Constituţia României, precum şi prin prev.art. 6 din C.E.D.O., întrucât faptul că S.R.I. poate efectua acte de urmărire penală consemnate în documente care sunt probe la un dosar penal contravine dreptului la o procedură echitabilă, activitatea acestei instituţii fiind sustrasă oricărei forme de control din partea unor organe independente.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen. s-a argumentat că aceste prevederi legale contravin dreptului oricărei persoane la un proces echitabil şi la apărare, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 21 şi 24 din Constituţia României, precum şi prin prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât permit organelor de urmărire penale să desfăşoare activităţi de urmărire penală în afara oricărui cadru procesual, fără a mai respecta dreptul la o procedură contradictorie ori dreptul la apărare al persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni.

În dezvoltare, s-a menţionat că anterior începerii urmăririi penale, legea procesual penal română nu recunoaşte persoanei acuzate penal - făptuitorului – nici unul dintre drepturile garantate de Constituţia României, deşi în această fază se pot desfăşura o multitudine de acte de anchetă penală, de la audierea făptuitorului ori a unor martori, până la efectuarea unei interceptări telefonice. Or, desfăşurarea unor acte având natura juridică a unor acte de urmărire penală, în afara oricărui cadru procesual, fără ca persoanei suspectate să i se comunice de îndată natura şi cauza acuzaţiei îndreptate împotriva sa, aşa cum impun în mod expres dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, şi fără să aibă dreptul la asistenţă juridică, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, nu poate fi constituţională. Posibilitatea de a masca cea mai mare parte a urmăririi penale sub forma actelor premergătoare, pe care le prevăd dispoziţiile art. 224 C. proc. pen., deschide larg calea către abuzuri incompatibile cu ideea de stat de drept şi cu obligativitatea protejării drepturilor fundamentale ale persoanei.

În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în secţiunea a II-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului s-a argumentat că domeniul de incidenţă al legii sus-menţionate este definit de o manieră care permite abuzuri.

Potrivit disp.art. 20 din Legea nr. 535/2004 S.R.I. poate recurge la o suită de măsuri descrise în actul normativ indicat în măsura în care există ameninţări la adresa securităţii naţionale, inclusiv o faptă de terorism, această dispoziţie determinând domeniul de aplicabilitate a legii într-o manieră care permite abuzuri din partea autorităţilor. Or, gravitatea acestei fapte justifică şi ingerinţe extrem de grave în dreptul la viaţă privată al persoanei.

În plus, s-a mai susţinut că dacă gravitatea ameninţării teroriste justifică limitări extrem de importante ale dreptului la viaţa privată, nu orice fel de ameninţări la adresa securităţii naţionale poate justifica o limitare similară a dreptului la intimitate al persoanei. Prin urmare, legea permite organelor de anchetă şi serviciilor de securitate să intre extrem de adânc în viaţa privată a unei persoane în orice situaţie doresc, câtă vreme legea nu determină cu exactitate situaţiile în care astfel de măsuri pot să intervină, legea nepermiţând nicio analiză a proporţionalităţii ingerinţei în viaţa privată a persoanei, în condiţiile art. 53 din Constituţia României.

Totodată, s-a mai argumentat că această lege nu cuprinde o sumă de alte garanţii contra arbitrariului, întrucât nu determină conţinutul exact al autorizaţiilor emise, nu limitează în niciun fel puterea serviciilor secrete de a extinde autorizaţia şi nu cuprinde niciun fel de control judiciar ulterior realizării actelor de investigaţie.

În concluzie, s-a învederat că prevederile cuprinse în secţiunea a II-a din capitolul II al Legii nr. 535/2004 contravin disp.art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, precum şi art. 8 din C.E.D.O.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor OUG nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. s-a argumentat, în esenţă, că acest act normativ este în întregime neconstituţional, întrucât deşi datează de peste 3 ani, nu a fost încă aprobat de Parlament, fapt care contravine disp.art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (7) din Constituţia României. Pe de altă parte, adoptarea Ordonanţei nu a fost determinată de existenţa unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, ceea ce contravine prev.art. 115 alin. (4) din Constituţia României. În plus, ordonanţa afectează regimul instituţiei fundamentale a statului, fiind contrară disp.art. 115 alin. (6) din Constituţia României.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea si funcţionarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. s-a susţinut că prin disp. art. 131 şi art. 132 din Constituţia României se stabilesc elementele esenţiale ale statutului procurorilor şi Ministerului Public, ca organ de putere al statului român, legea constituţională statuând în primul rând faptul că parchetele se organizează pe lângă instanţele de judecată şi că procurorii sunt supuşi principiului controlului ierarhic, obligând astfel ca organizarea Ministerului Public să fie una piramidală.

În aceste condiţii, D.I.I.C.O.T., creată prin Legea nr. 508/2004, este o instituţie neconstituţională, întrucât este, în realitate, un parchet de sine stătător ale cărui legături cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt pur formale, create din simpla dorinţă de a crea o aparenţă de constituţionalitate a acestei instituţii şi de a asigura respectarea formală a D.C.C. nr. 235/2005.

În plus, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi din punct de vedere al atribuţiilor sale, D.I.I.C.O.T - ul iese complet din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederea legală care stabileşte controlul ierarhic exercitat de către procurorul general asupra acestei unităţi de parchet nefiind urmată de nici o altă dispoziţie care să transforme acest control într-unul real.

Totodată, s-a susţinut că, potrivit art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 508/2004, procurorul şef al D.I.I.C.O.T. are calitatea de ordonator secundar de credite, fondurile destinate acestei structuri fiind evidenţiate distinct în cadrul bugetului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce conferă acestei unităţi de parchet independenţă bugetară faţă de orice alt parchet. Potrivit disp.art. 4 din Legea nr. 508/2004, organizarea, înfiinţarea sau desfiinţarea structurilor teritoriale se face de către procurorul şef prin ordin şi nu de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum prevede art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

În concluzie, s-a menţionat că D.I.I.C.O.T. este o instituţie care beneficiază de o reglementare proprie, de un buget propriu, de o competenţă proprie şi de structuri proprii, independente de sistemul Ministerului Public, astfel încât se poate considera că aceasta este o structură independentă de Parchetul General al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât prevederile Legii nr. 508/2004 contravin disp.art. 131 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate s-a argumentat că, stabilind că declasificarea unor documente se realizează de către organul care le-a clasificat, articolul de lege mai sus indicat provoacă o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil atunci când informaţiile clasificate constituie acte într-un dosar penal. Lipsa oricărui control judecătoresc al caracterului secret al documentelor în cauză şi lăsarea posibilităţii de declasificare la latitudinea unui organ al puterii executive privează părţile unei proceduri penale în care se utilizează astfel de documente de orice garanţie împotriva unor operaţiuni de secretizare arbitrară a documentelor cauzei, fiind astfel încălcate disp.art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 6 din C.E.D.O.

În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în secţiunea V1, Titlului III, capitolul II C. proc. pen., în esenţă, s-a susţinut că în practica organelor judiciare aceste prevederi legale sunt extrem de frecvent utilizate pentru a dispune interceptarea unor convorbiri telefonice sau ambientale ale unei persoane, înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa, ceea ce contravine dreptului oricărei persoane la viaţă intimă şi la inviolabilitatea secretului corespondenţei, astfel cum acestea sunt garantate prin disp.art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, raportate la cele ale art. 53 din Constituţia României, precum şi prin prev.art. 8 din C.E.D.O., astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa C.E.D.O.

Ulterior, la termenul de judecată din 4 noiembrie 2010, în şedinţă publică, apărătorul inculpatului S.I.C., avocat B.O. a depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând o cerere de sesizare Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 157 C. pen., înscris care se află la filele 262 - 267 din vol. II al dosarului instanţei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a disp.art. 157 C. pen. s-a menţionat că încadrarea juridică cuprinsă în textul de lege mai sus menţionat nu satisface exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate ale normei penale, având în vedere că textul incriminator arată că „aceleaşi fapte dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi", făcând trimitere, sub aspectul înţelegerii caracterului şi importanţei ce fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului, la prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. În acest mod, pornind de la conceptul de „secret de stat" folosit în primul alineat al art. 157 C. pen. al cărui reprezentare este disponibilă prin consultarea legislaţiei extrapenale, cel de al doilea alineat al art. 157 C. pen. conţine noţiuni cu atât mai vagi, făcând trimitere exclusiv la documente sau date al căror caracter şi importanţă periclitează siguranţa statului.

S-a mai arătat că în scopul definirii noţiunii de siguranţă a statului se are în vedere art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care defineşte noţiunea de siguranţă a statului ca fiind starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice stabilite prin Constituţia României. În considerarea celor de mai sus, în sensul în care se face aplicarea art. 157 C. pen. este necesară suprapunerea prevederilor generale anterior menţionate la situaţii concrete, proces care se dovedeşte echivoc, neprevizibil şi permeabil abuzurilor săvârşite de autorităţile statului.

Totodată, s-a menţionat că, dat fiind faptul că în acest caz criteriile de determinare a caracterului şi importanţei faptelor sunt prevăzute de legi extrapenale, eventuala încadrare este rezultatul unui proces de calificare efectuat pe bază de acte normative extrapenale care nu puteau fi cunoscute de făptuitor şi nici apreciate de acesta în momentul săvârşirii faptei, pentru a se putea considera că acesta a avut reprezentarea, încă de la început asupra riscurilor la care s-ar expune în ipoteza săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, incluzând încadrarea juridică şi pedeapsa prevăzută de textul incriminator aplicabil. În acest sens, textul criticat intră în contradicţie flagrantă cu art. 21 alin. (12) din Constituţia României care prevede că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită decât în condiţiile şi temeiurile legii", cu art. 73 alin. (3) lit. h) care stabileşte că „prin lege se reglementează infracţiunea, pedeapsa şi regimul de executare", precum şi cu art. 11 şi art. 20 din Constituţia României care stabilind preeminenţa C.E.D.O. şi incidenţa acesteia în dreptul intern, se raportează la art. 7 din C.E.D.O. care consacră acelaşi principiu, respectiv „nici o pedeapsă fără lege".

Totodată, s-a arătat că normele criticate sunt insuficient accesibile, precise şi previzibile în sensul în care s-a exprimat C.E.D.O. în numeroase decizii referitoare la Statul Român, dintre care cea mai recentă este cauza A. împotriva României. În acelaşi mod, lipsa calităţii necesare a normei criticate, invalidează în consecinţă prezumţia de nevinovăţie statuată de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, precum şi echitatea procesului care se desfăşoară cu privire la fapta de care este acuzat inculpatul, aşa cum este aceasta prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din C.E.D.O.

În concluzie, s-a opinat că disp.art. 157 C. pen. contravin art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 23 alin. (12), art. 73 alin. (3) lit. h), precum şi art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, raportat la art. 6 şi art. 7 din C.E.D.O.

La data de 10 martie 2011, inculpatul F.M.C., prin avocat G.D., a depus la dosarul cauzei, pentru termenul din 14 martie 2011, mai multe memorii, aflate la filele 23 - 72 din volumul III al dosarului instanţei, cuprinzând cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, a dispoziţiilor art. l pct. 3 din Legea nr. 177/2010 şi a dispoziţiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si (3), art. 45 alin. (1) care face trimitere la art. 38 din Codul de procedura penala, art. 155, art. 157 si art. 159 C. pen., art. 911 din C. proc. pen. si art. 13 din Legea nr. 51/1991, art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 şi art. 20 - 22 din Legea nr. 535/2004, cu modificările ulterioare.

În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 care are următoarea formulare "Legea nr. 301/2004 – privind C. pen., publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare si Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abroga". s-a susţinut că prin Legea nr. 301/2004 – privind C. pen., a fost abrogată Legea nr. 15/1968 – privind C. pen. Codul penal din 1968 a fost abrogat tacit (la fel cum a fost abrogat Codul Carol prin Legea nr. 15/1968), sub termen suspensiv, prin Codul penal din 2004, adoptat prin Legea nr. 301/2004, cu modificările ulterioare. Prin efectul OUG nr. 58/2005, nr. 50/2006 si nr. 73/2008, termenul prevăzut prin art. 512 C. pen. din 2004 a fost prelungit pana la data de 1 septembrie 2009.

Prin urmare, scoaterea din vigoare a Codului penal din 1968 prin Legea nr. 301/2004, la data de 1 septembrie2009, este indiscutabila, certa, incontestabila.

În consecinţă, în măsura în care art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 este înţeles în sensul ca a reintrodus în realitatea normativa Codul penal din 1968, abrogat tacit prin art. 512 din Legea 301/2004, acesta este neconstituţional, garanţiile constituţionale neobservate de legiuitorul organic fiind cele stabilite prin dispoziţiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 21 si art. 124 din Constituţia României, revizuita.

Totodată, s-a argumentat că în măsura în care textul menţionat s-ar înţelege într-un alt sens şi, în consecinţa, s-ar aprecia ca dispoziţiile Codului penal din 1968, abrogat prin art. 512 din Legea nr. 301/2004 sunt aplicabile si ulterior abrogării, respectiv datei de 29 iulie 2009, acesta intra in contradicţie flagranta si cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, prin care s-a statuat in sensul ca „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Prin urmare, Codul penal din 1968 este şi rămâne abrogat, la data menţionată, acesta nu mai poate fi aplicat, lipsindu-i puterea obligatorie prin efectul abrogării. În plus, nu se poate susţine ca acesta a reintrat in vigoare, prin înţelegerea intr-un alt sens a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu referire la efectele art. 512 din Legea nr. 301/2004, întrucât semnifica încălcarea principiului neretroactivitatii, statuat in prezent la nivel de lege fundamentală.

Pe cale de consecinţă, rezulta cu evidenta neconformitatea cu legea fundamentala a textului menţionat, in măsura in care acesta este inteles si aplicat retroactiv, in sensul ca efectele art. 512 din Legea nr. 301/2004 nu încetează la data de 29 iulie 2009, ca data a abrogării exprese ci, retroactiv, aceste efecte sunt coborâte in timp pana la data adoptării Legii nr. 301/2004, numai astfel putându-se susţine ca aceasta lege nu a existat niciodată si că, prin urmare, Codul penal din 1968 nu a fost abrogat.

S-a mai susţinut că in măsura in care textul menţionat ar fi înţeles într-un alt sens decât cel menţionat, respectiv ca acesta are efect retroactiv in raport de care Codul penal din 1968 a reintrat in vigoare, după abrogarea tacita prin art. 512 din Legea nr. 301/2004, evident ca o astfel de interpretare este inapta a satisface si exigentele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, cu referire la preeminenta dreptului, predictibilitatea soluţiilor prin raportare la conduite normativ modelate si condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ un act normativ pentru a fi apreciata ca fiind lege, astfel cum acestea au fost statuate jurisprudenţial in contenciosul european.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. l pct. 3 din Legea nr. 177/2010 s-a argumentat că potrivit dispoziţiilor legii procesuale, civila sau penala, după caz, ceea ce caracterizează chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciabile, insurmontabil în raport de finalitatea actului de justiţie şi raţiunea de a fi a justiţiei, este anterioritatea soluţionării acestora in raport cu cauza principala.

Drept urmare, judecata cauzei principale este amânata, independent de faptul ca suspendarea judecaţii se dispune explicit sau rezulta ca situaţie in fapt in desfăşurarea procesului, pana la soluţionarea chestiunilor prealabile sau a celor prejudiciale de către instanţa competenta sau jurisdicţia competenta in materie, după caz. Or, constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale are caracter de chestiune prejudiciala, soluţionarea excepţiei revenind contenciosului constituţional.

Totodată, s-a arătat că, prin abrogarea alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicata, cu modificările ulterioare, si a alin. (6) al art. 303 din C. proc. pen. s-ar putea înţelege ca judecata in cauza principala nu poate fi suspendata in cazul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate şi a admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. In raport de o asemenea interpretare, căreia insa ii lipseşte textul legal care sa o justifice, in materie civila se poate face aplicaţia art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. si sa se dispună suspendarea facultativa pana la soluţionarea chestiunii prejudiciale.

În materie penală, o asemenea posibilitate nu exista, din Codul de procedura penală lipsind o dispoziţie procedurală similară celei menţionate din legea procesual civilă, astfel încât prin textul legal a cărui neconstituţionalitate se cere a fi constatata, s-a creat posibilitatea angajării răspunderii penale a unei persoane in temeiul unei norme incriminatoare care, ulterior condamnării, se va dovedi a fi neconstituţională, reglementare care poate fi admisă în statul legal, dar care apare cu evidenta ca inadmisibilă in statul de drept. Cu privire la ceea ce interesează in cauza, libertatea individuala priveşte dreptul persoanei de a nu i se aplica o pedeapsa decât in condiţiile si in temeiul legii, nu a oricărei legi insa, ci, exclusiv, a unei legi conforme Constituţia Românieii.

De asemenea, s-a evidenţiat faptul că atât mai mult apare ca inadmisibila posibilitatea creata prin textul a cărui neconstituţionalitate se cere a fi constatata a angajării răspunderii penale in temeiul unei dispoziţii legale a cărei neconstituţionalitate este supusa examinării jurisdicţiei competente si cu privire la care Curtea Constituţionala nu s-a pronunţat, atâta timp cat este afectata libertatea individuala garantata la nivel de lege fundamentala, prin textul menţionat din Legea nr. 177/2010, legiuitorul ineficientizând garanţia constituţionala si legitimând arbitrariul in aceasta materie.

În concluzie, s-a opinat în sensul că această dispoziţie legala este neconstitutionala, abrogarea normelor care dispuneau in sensul suspendării judecaţii cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, fiind statuata cu neobservarea garanţiilor constituţionale stabilite prin dispoziţiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 21 și art. 23 alin. (1) si (12) din Constituţia României, revizuita, precum si in raport de dispoziţiile art. 5 si art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 3, art. 7, art. 8, art. 9 si art. 11 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului.

În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si 3, art. 45 alin. (1) din C. proc. pen., care fac trimitere la art. 38 din acelaşi cod, in măsura in care acesta atribuie organului de urmărire penala competenta de a dispune disjungerea, cu privire la fapte sau persoane, s-a susţinut că din faptul abrogării art. 212 din C. proc. pen. rezulta ca legiuitorul a acordat prevalenta cerinţei completitudinii urmăririi penale si rezolvării unitare a cauzei in cazurile de indivizibilitate, cu referire la participaţie, infracţiuni in concurs indivizibile, fapte colective sau unitatea ilicitului penal si la conexitate, cu referire la infracţiuni preordonate, infracţiuni mijloc si infracţiuni coincidente, vizând limitarea posibilităţii disjungerii procesuale in faza de urmărire penala. Insa, înlăturarea posibilităţii dispunerii disjungerii procesuale in faza urmăririi penale, prin abrogarea art. 212 din C. proc. pen., este dedusa pe cale interpretativa.

În acest sens s-a menţionat că textul a cărui neconstituţionalitate s-a cerut a fi constatata este de natura a încălca dispoziţiile legii fundamentale, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, sub aspectele privind scopul termenului rezonabil şi dreptul la un proces echitabil, în raport de împrejurarea ca in cauza primara s-au soluţionat excepţii referitoare la regularitatea actului de sesizare si a nulităţii probelor administrate, esenţiale pentru legala şi temeinica soluţionare a cauzei, ceea ce a fost de natura a vătăma drepturile procesuale ale inculpatului, prin golirea de conţinut a dreptului la apărare, in cauza formata prin disjungere procesuala si declinare a competentei.

Astfel, raportare la dificultăţile privind evaluarea circumstanţelor reale şi personale în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepsei în cadrul grupului infracţional, judecarea separata a făptuitorilor si/sau separata a infracţiunilor concurente, califica cu evidenta disjungerea procesuala ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu referire specială la angajarea legală a răspunderii penale, sub aspectul proporţionalităţii şi adecvării dintre riposta socială şi vinovăţia penală.

Aşadar, în măsura legitimării măsurii procesuale a disjungerii şi atribuirii competenţei procurorului de a face aplicaţia art. 38 C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, textele menţionate din legea procesual penală sunt evident neconstituţionale.

Cu privire la excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 155, art. 157 si art. 159 C. pen., subliniindu-se caracterul depăşit al acestor texte de lege, specific altor realităţi politice si economico-sociale, s-a menţionat că, urmare a apariţiei Constituţia Românieii din 1991prin s-a făcut trecerea de la statul totalitar la statul de drept si de la economia centralizata la economia de piaţa şi a aderării României la Uniunea Europeana la 25 aprilie 2005, statul roman este obligat să participe, in comun, la atingerea scopurilor prevăzute in tratate, cu referire la îndeplinirea celor patru libertăţi - libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor si serviciilor, în vederea creării unui spaţiu fără frontiere interne.

S-a mai menţionat că în cauza dedusă judecăţii, aceasta imprejurare se valorifica legal prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 148 din Constituţia României, revizuita, în raport de care se constată că pentru a descrie elementul străin in materia infracţiunilor contra siguranţei statului, legiuitorul roman de la 1968 a folosit sintagma "puteri, organizaţii străine sau agenţi ai acestora", respectiv de "inamic", in situaţia in care faptele sunt săvârşite in legătura cu statele cu care statul roman s-ar afla in război la vremea respective şi că, prin urmare, infracţiunile menţionate au în vedere aşadar relaţionarea intr-o unitate infracţionala, sub aspectul ilicitului penal, doua entităţi distincte, inamice. Or, aceste entităţi distincte nu exista, intrucat in discuţie sunt state membre ale aceleaşi comunităţi, cu interese comune si structuri organizationale acţionând pe o piaţa comuna, cu referire la cauza la piaţa integrata a energiei electrice, îndeplinind acte de comerţ.Prin urmare, cu referire speciala la alin. (1) al art. 148 din Constituţia României, revizuita, raportat la art. 1-10 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, sintagma puteri si organizaţii străine nu poate privi statele partenere, ca membre ale Uniunii Europene si nici pe cetăţenii acestora, având cetăţenia Uniunii.

Ca atare, in măsura in care prin textele menţionate nu se prevede expres ca infracţiunile nu pot privi state din Uniunea Europeana si cetăţeni ai Uniunii, acestea sunt evident neconstituţionale.

Pe de alta parte, tot sub aspectul neconstituţionalităţii textelor menţionate din legea penala, s-a făcut trimitere la definirea conceptului de secret de stat prin art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, in sensul ca acesta supune protecţiei informaţiile care privesc securitatea naţionala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţionala si apărarea tarii, subliniindu-se că sintagma" aceleaşi fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul si importanta lor fac ca fapta săvârşita sa pericliteze siguranţa statului" care face trimitere sub aspectul înţelegerii la prevederile Legii nr. 51/1991, nu satisfac exigentele de previzibilitate si accesibilitate ale normei penale.

În acest sens s-a arătat că pornindu-se de la conceptul de secret de stat având o reprezentare oarecum disponibila prin consultarea legislaţiei extrapenale, se ajunge la o noţiune integral vaga - caracter si importanta - sub aspect prescriptiv si de modelare comportamentala şi că in situaţia in care se face aplicarea textelor supuse controlului contenciosului constituţional, este necesara suprapunerea prevederilor generale menţionate la situaţii concrete, proces care se dovedeşte echivoc, neprevizibil si permeabil abuzurilor. Prin urmare, este evident sub aspectul arătat ca, intrucat criteriile de determinare a caracterului si importantei faptelor sunt prevăzute de legi extrapenale, eventuala încadrare este rezultatul unui proces de calificare efectuat pe baze normative extrapenale, care nu puteau fi cunoscute de făptuitor si nici apreciate de acesta in momentul săvârşirii faptei, pentru a se putea considera ca acesta a avut reprezentarea, inca de la început, a riscurilor la care s-ar expune in ipoteza săvârşirii faptei prevăzute de legea penala, incluzând încadrarea juridica si pedeapsa prevăzuta de textul incriminator aplicabil.

Aşadar, sub aspectul menţionat, textele supuse controlului de constituţionalitate intra neechivoc in contradicţie cu art. 23 alin. (12), cu art. 73 alin. (3) lit. h), cu art. 11 si art. 20 din Constituţia României, respectiv art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, prin care se consacra principiul legalităţii infracţiunilor si pedepselor, potrivit căruia o lege penala nu poate fi aplicata extensiv, in detrimentul acuzatului, prin analogie.

Totodată, s-a subliniat faptul că lipsa neechivoca a calităţii necesare a dispoziţiilor legale supuse controlului in contenciosul constituţional invalidează prezumţia de nevinovăţie statuata de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, precum si echitatea procesului care se desfăşoară cu privire la fapta de care sunt acuzat, astfel cum aceasta este prevăzuta prin art. 21 alin. (3) din legea fundamentala si de art. 6 din Convenţia pentru aprararea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitatea a disp. art. 911 din C. proc. pen. si art. 13 din Legea nr. 51/1991 s-a susţinut că din dispoziţiile art. 228 si art. 224 din C. proc. pen. rezulta cu evidenta ca in faza premergătoare urmăririi penale nu pot fi dispuse masuri procesuale, deoarece acestea se pot lua exclusiv cu privire la invinuit sau inculpat, ceea ce implica o urmărire penala procedural dispusa fata de persoana respectiva, care devine astfel parte in procesul penal.

In aceeaşi ordine de idei, rezulta cu evidenta din dispoziţiile legii procesual penale ca inceperea urmăririi penale, punerea in mişcare a acţiunii penale, încuviinţarea de probatorii, administrarea acestora si trimiterea in judecata sunt acte procesuale supuse exclusivităţii procesului penal, aceste distincţii, statuate prin norme legale, fiind edictate pentru a satisface exigentele art. 21 alin. (3) din Constituţia României, revizuita si art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale.

Or, art. 911 din C. proc. pen. (si art. 13 din Legea nr. 51/1991) nesocoteşte aceste dispoziţii, in măsura in care statuează asupra posibilităţii efectuării de acte de natura a ilustra existenta acuzaţiei penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivităţii procesului penal-faza urmăririi penale, anterior momentului începerii procesului penal. Mai mult, întreaga secţiune V1 a Capitolului II din Titlul III Cod procedura penala prezintă mari probleme de conformitate cu spaţiul de justiţie si echitate si, totodată, reprezintă o evidenta ilustrare a unei mentalităţi depăşite si sub aspectul prescriptiv si sub aspectul aplicării legii întrucât acestor dispoziţii le lipseşte predictibilitatea, fiind inapte a constitui lege in sensul stabilit jurisprudenţial in contenciosul european, in aplicarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. Rezulta aşadar, incontestabil, ca in măsura in care se atribuie autorităţilor menţionate competenta de a dispune masuri specifice procesului penal, anterior începerii acestuia, norma legala menţionata este neconstituţională.

Totodată, s-a menţionat că este dincolo de orice discuţie ca masurile la care textul menţionat autorizează au ca efect direct, nemijlocit, incontestabil, restrângerea unor drepturi fundamentale. În exemplificare s-a evidenţiat că în cazul interceptării comunicaţiilor, in discuţie este restrângerea unui drept fundamental, cu referire la inviolabilitatea statuata la nivel de lege fundamentala prin art. 28 din Constituţia României, revizuita. Or, prin art. 53 alin. (1) din legea fundamentala s-a prevăzut expres ca exerciţiul unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrâns motivat de împrejurări excepţionale, intre altele, pentru desfăşurarea instrucţiei penale.

Ca atare, restrângerea oricărui drept fundamental, vizata de masurile prevăzute in textul menţionat, nu se poate referi la oricine, la un subiect nedeterminat ci, exclusiv, fata de învinuit sau inculpat, ceea ce presupune cu necesitate preexistenta împrejurării declanşării procesului penal fata de aceştia. Mai mult, este evident ca nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci si supravegherea acestei activităţi nu este realizata de un magistrat independent, prezentând garanţii de imparţialitate, in sensul jurisprudenţei contenciosului european.

În concluzie, s-a opinat că textul menţionat este neconstituţional şi sub acest din urmă aspect, cu referire competenta atribuita procurorului, contravenind art. 11, art. 20, art. 21, art. 24, art. 26, art. 27, art. 28, art. 48, art. 49 si art. 53 din Constituţia României, art. 6, art. 8, art. 13, art. 17, art. 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale si jurisprudenţei C.E.D.O.

Cu privire la neconstituţionalitatea alin. (10) al art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate s-a argumentat că dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituţia României, precum si dreptul la o procedura contradictorie implica dreptul oricărei parti de a cunoaşte dosarul cauzei, cu referire speciala la mijloacele de proba, în caz contrar, acest drept fiind grav afectat, având în vedere imposibilitatea apărării impotriva unor informaţii secrete.

În acelaşi sens s-a susţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, cu privire speciala la probele constând in documente clasificate, ca imposibilitatea de cunoaştere a conţinutului unor acte ale dosarului, cu consecinţa imposibilităţii punerii acestora in discuţie, contravine prevederilor art. 6 din Convenţie, excepţiile fiind permise doar atunci când documentul nu este decisiv pentru soluţia ce se va da in cauza si, cumulativ, când informaţiile pe care le conţine afectează, evident si in mod absolut, securitatea naţională. Or, stabilind ca declasificarea unor documente se realizează de către organul care Ie-a clasificat, art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 generează o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, atunci când informaţiile clasificate sunt folosite ca probe intr-o cauza penala.

Aceasta întrucât lipsa oricărui control judecătoresc al caracterului secret al informaţiilor si lăsarea posibilităţii de declasificare la latitudinea necenzurata a unui organ al puterii executive, privează părţile unei proceduri penale de orice garanţie împotriva unor operaţiuni arbitrare de secretizare.

În concluzie, s-a opinat că textul menţionat nu corespunde dispoziţiilor art. 21 si art. 24 din Constituţia României precum si prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost explicitate jurisprudenţial prin soluţiile obligatorii in dreptul naţional, in raport de sistemul de comon law in care lucrează Curtea Europeana, precum si in raport de forţa infraconstituţională şi supralegislativă conferita însăşi Convenţiei.

În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 20 - 22 din Legea nr. 535/2004 s-a susţinut că domeniul de incidenţa al legii este definit de o maniera care permite abuzurile întrucât potrivit acestor dispoziţii legale, S.R.I. poate recurge la masurile descrise in lege, in măsura in care exista ameninţări la adresa securităţii naţionale, inclusiv fapte de terrorism, scopul legii privind combaterea terorismului, ameninţare grava ce justifica ingerinţele in dreptul la viata privata al persoanelor.

Cu toate acestea, daca gravitatea ameninţării teroriste justifica limitări importante ale dreptului menţionat, nu orice ameninţări la adresa securităţii naţionale justifica o limitare similara a dreptului persoanei la intimitate.

În acest sens s-a apreciat că legea romana permite organelor de ancheta si serviciilor de securitate sa ignore dreptul la viata privata al persoanei, oricând si in orice situaţie, atâta timp cat legea nu determina cu exactitate situaţiile in care pot interveni astfel de masuri şi că omiţând sa determine cu precizie domeniul de incidenţa al acestor dispoziţii, legea nici măcar nu permite o analiza a proporţionalităţii ingerinţei in viata privata a persoanei. Ca atare, provederile menţionate nu conferă suficiente garanţii contra arbitrariului, acestea fiind contrare ideii de stat de drept, iar actul normativ nu prezintă calităţile cerute pentru a fi considerata lege in sensul Convenţiei.

Totodată, s-a subliniat faptul că dispoziţiile legale menţionate, contrar unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O., nu conţin garanţii împotriva arbitrariului, cu referire la nedeterminarea conţinutului exact al autorizaţiei emise, nelimitarea puterilor serviciilor secrete de extindere a autorizaţiei, lipsa normelor atributive de competenta in vederea exercitării controlului judecătoresc al modului de realizare a activităţilor de investigaţie şi că acestea nu satisfac exigentele legii fundamentale si ale cerinţelor Convenţiei si in raport de împrejurarea ca ingerinţele in dreptul la viata privata al persoanei se pot produce, in temeiul acestora, si anterior începerii urmăririi penale, adică in afara procesului penal.

Pe cale de consecinţă, s-a conchis că dispoziţiile menţionate încalcă neechivoc garanţiile statuate la nivel de lege fundamentala prin art. 26, art. 28 si art. 53 din Constituţia României, respectiv prin art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale si a jurisprudenţei C.E.D.O în aplicarea acestuia.

La termenul din 14 martie 2011, prima instanţă a pus în discuţia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, admisibilitatea cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpaţii S.I.C., N.Z., K.G. şi F.M.C.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpaţii S.I.C., N.Z., K.G. şi F.M.C., prima instanţă a constatat că cererea este admisibilă, în parte, numai în ceea ce priveşte excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcţionarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen.

Prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, din Secţiunea a II-a, Capitolul II al Legii nr. 535/2004, prevederile Legii nr. 508/2004, nu îndeplinesc condiţia pertinenţei în raport de obiectul cauzei.

Aceeaşi concluzie s-a constatat şi în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 34 lit. b), art. 37 alin. (1) si (3), art. 45 alin. (1) C. proc. pen. care face trimitere la art. 38 din C. proc. pen., a disp. art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 – privind Noul Cod penal, reţinându-se că aceste texte de lege nu relevă existenţa unei contradicţii cu textele constituţionale menţionate care să facă necesară sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Prima instanţă a constatat că, în privinţa dispoziţiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcţionarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., este îndeplinită condiţia pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care au fost invocate, având în vedere infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor prin rechizitoriu, precum şi împrejurarea că o mare parte din mijlocele de probă invocate în actul de sesizare al instanţei au fost obţinute în faza actelor premergătoare, în urma unor investigaţii realizate în condiţiile art. 911 C. proc. pen., prin raportare la art. 13 din Legea nr. 51/1991, fiind constatate în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi următoarele din Legea nr. 14/1992.

Nici dispoziţiile cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu se află în conflict cu normele constituţionale.

De asemenea, s-a constatat că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 şi ale art. 224 C. proc. pen. nu constituie ingerinţe în dreptul la o procedură contradictorie şi la dreptul la apărare a persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni, aceasta având posibilitatea de a combate aceste acte cu alt mijloc de probă, în situaţia în care instanta ar întelege să le dea eficientă.

Având în vedere însă că soluţionarea fondului cauzei depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 155 C. pen., art. 157 C. pen., art. 159 C. pen., art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcţionarea S.R.I., art. 224 C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III, Capitol II C. proc. pen., prima instanţă a apreciat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru a decide asupra constituţionalităţii textelor de lege mai sus evocate.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii N.Z. şi K.G., solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar şi concluziilor orale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu, admiterea acestuia, casarea încheierii recurate, să se constate că sunt îndeplinite toate cele trei condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997 şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea acesteia.

Examinând recursurile formulate de inculpaţii N.Z. şi K.G., în baza actelor şi lucrărilor de la dosarul cauzei precum şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile OUG nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secţiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 şi art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 vizează texte de lege care sunt în vigoare şi nu s-au constatat anterior printr-o decizie a Curţii Constituţionale că sunt neconstituţionale.

Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Astfel, Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea Decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Dreptul de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut şi trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituţii şi norme legale.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile legale criticate trebuie să fie relevante, cerinţa relevanţei fiind tocmai expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării cauzei.

În speţă, inculpaţii N.Z. şi K.G. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr. 131/2006, Legii nr. 508/2008, Secţiunea a II-a din Capitolul II al Legii nr. 535/2004 şi art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, susţinând că dispoziţiile legale menţionate contravin prevederilor art. 21, art. 24, art. 26, art. 28, art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (7), art. 131 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituţia României, precum şi art. 6 şi art. 8 din C.E.D.O.

În mod corect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că în cauză nu s-au oferit motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală şi C.E.D.O. a dispozițiilor criticate de inculpaţi.

Astfel, dispoziţiile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 nu au legătură cu obiectul cauzei, întrucât deşi în rechizitoriu se vorbeşte de documente declasificate, relevanţa acestora urmează a fi apreciată în raport de coroborarea cu celelalte mijloace de probă; dispoziţiile cuprinse în Secţiunea a II-a Capitolul II al Legii nr. 535/2004 nu au legătură, de asemenea, cu soluţionarea cauzei, întrucât infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată sunt infracţiuni privitoare la siguranţa statului, prevăzute de Legea nr. 39/2003. De asemenea, prevederile Legii nr. 508/2004 şi ale OUG nr. 131/2006 nu îndeplinesc condiţia relevanţei, în sensul că nu vizează dispoziţii legale de care să depindă judecarea cauzei.

Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor N.Z. şi K.G.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S.M. şi F.M.C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi O.M. şi S.I.C., se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru intimatul inculpat O.M. se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.Z. şi K.G. împotriva Încheierii din 23 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2816/1/2009.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S.M. şi F.M.C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi O.M. şi S.I.C., se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru intimatul inculpat O.M. se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 126/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 124/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 114/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 122/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 123/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 124/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 126/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 127/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 128/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 129/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI