ICCJ. Decizia nr. 122/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 122/2011

Dosar nr. 4130/1/2011

Şedinţa publică din 24 mai 2011

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 160^8a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160² alin. (3) şi (3¹) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligaţii :

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii C.C., C.F. şi L.M., precum şi cu martorii din prezenta cauză, cu experţii şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 160⁴ alin. (2) raportat la art. 160² alin. (3²) C. proc. pen. a fost atrasă atenţia inculpatului V.C. că, în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 160² alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administraţiei locului de deţinere inculpatului V.C. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2¹) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. şi G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/ U din data de 30 martie 2010 emis de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul L.M., în conformitate cu dispoziţiile art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a pus în vedere apărătorului ales al inculpatului C.C. să depună în scris la dosarul cauzei cererea vizând solicitarea listingurilor telefonice cu menţionarea datei când s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se solicită listingurile telefonice.

S-a dispus efectuarea unei adrese la S.R.I. pentru a pune la dispoziţia expertului echipamentul tehnic utilizat la efectuarea înregistrărilor, în raport de cele menţionate de Ministerul Public în adresa din 11 aprilie 2011, ce va fi ataşată în copie.

S-a dispus efectuarea unei adrese către Laboratorul I.E.C. pentru a solicita S.R.I. să fie pus la dispoziţia expertului echipamentul tehnic, urmând ca expertul să ia legătura cu această instituţie în vederea efectuării expertizei.

S-a dispus a se face demersurile necesare pentru ca, compartimentul specializat din cadrul Înaltei Curţi să trimită la I.N.E.C. suporturile originale pe care s-au efectuat înregistrările şi care conform adresei din 11 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA au fost înaintaţi instanţei.

S-a dispus ca pe adresele respective să se facă menţiunea ca la efectuarea expertizei să participe pentru inculpaţi, în calitate de expert recomandat de părţi, dl. C.G.

S-a prorogat discutarea cererii formulată de apărătorul inculpatului C.C. referitoare la listingurile telefonice după depunerea în scris a cererii de către acesta cu menţionarea datei când s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se solicită listingurile telefonice;

S-a pus în vedere inculpatului L.M. să depună la dosar lista cu numele şi domiciliul martorului în circumstanţiere.

S-a pus în vedere apărătorilor aleşi ai inculpaţilor ca, în eventualitatea în care nu se pot prezenta la termenul stabilit de instanţă, să-şi asigure substituirea.

Cauza a fost amânată la 8 iunie 2011 dispunându-se citarea inculpatului V.C. şi a martorilor B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, inculpatul V.C., prin apărătorii aleşi a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care şi-a însuşit-o potrivit dispoziţiilor art. 160⁷ alin. (2) C. proc. pen.

Constatând îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit art. 160^8a alin. (1) C. proc. pen.

În susţinerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârşirii altor infracţiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorilor în condiţiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esenţiale privind pretinsele infracţiuni de care este acuzat au fost audiaţi, iar prin obligaţiile pe care instanţa i le poate impune sunt create toate condiţiile ca acesta să nu i-a legătura cu părţile din proces. A mai susţinut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere şi datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială – are doi copii minori în întreţinere, părinţii sunt în vârstă şi grav bolnavi - şi nu în ultimul rând faptul că, deţinerea sa în arest preventiv timp de 1 an o lună şi 11 zile este de natură a duce la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. şi dispoziţiile C.E.D.O. în conformitate cu care scopul măsurilor preventive poate fi atins şi prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este întemeiată.

Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi ale art. 160¹ C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, acelaşi drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

S-a reţinut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii) şi deoarece măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive, urmând a se alege măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 160² din acelaşi cod, s-a reţinut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauţiune - trebuie îndeplinite două condiţii, una pozitivă şi una negativă, condiţia pozitivă vizând natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, apreciate prin cuantumul pedepsei prevăzute de lege, iar condiţia negativă vizând comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că, în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului - judecător - C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C.. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 având ca părţi Cabinetul de Avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen. menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Raportând dispoziţiile art. 160² C. proc. pen. la speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a constatat îndeplinită condiţia prevăzută în alin. (1) al textului de lege menţionat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul nu depăşesc 18 ani închisoare.

În ceea ce priveşte ce-a de-a doua condiţie prevăzută în alin. (2) al art. 160² C. proc. pen., prima instanţă a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte - au fost audiaţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului –, martorii citaţi pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă în cauză are ca obiectiv stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce se află în păstrarea parchetului, copii ale suporturilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Cu privire la inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, s-a apreciat că acesta rezultă şi din faptul că între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă pe timpul liberării provizorii este şi aceea de a nu lua legătura cu inculpaţii din cauză, cu martorii şi cu experţii, atrăgându-i-se, totodată atenţia că, în caz de încălcare a acestei obligaţii, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

Referitor la temeiurile prevăzute art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi care, în opinia procurorului, ar justifica soluţia de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanţă a apreciat că, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situaţiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor iniţiale devin incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituţiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.

În absenţa unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanţă a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatului, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanţă a reţinut că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale consacrată, aşa cum s-a arătat şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanţă a reţinut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreţinere.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, prima instanţă a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (1 an, o lună şi 11 zile) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile prelungirii acesteia – la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispoziţiilor legii interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci şi că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.

Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe - Completul de 9 Judecători, prima instanţă a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. şi a susţinut că, menţinerea măsurii nu mai este necesară raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanţii pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezenţa sa la proces şi buna desfăşurare a judecăţii, încă de la prima citare în faza de urmărire penală, dând curs tuturor chemărilor de a fi prezent la organele judiciare, prezentându-se la toate termenele de judecată şi respectând programul de supraveghere impus pe durata măsurii.

În ce priveşte justificarea măsurii, inculpatul a susţinut că aceasta presupune identificarea în conduita sa a elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligaţiilor de a se supune procedurilor penale decât dacă se menţine măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată împotriva sa. În acest sens a invocat conduita anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală constând în aceea că a dat declaraţii complete şi exacte, de natură a servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de activitate al societăţii pe care o conduce, prin partenerii externi şi lucrările externe în care societatea este angajată, presupune prezenţa sa fizică la negocieri de contracte şi la toate activităţile specifice managementului şi obţinerii de noi parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menţinerea măsurii, inculpatul a susţinut că probatoriul a fost administrat în cauză, în sensul că au fost audiaţi toţi inculpaţii şi martorii şi, în plus, a cerut să se constate că, datorită scurgerii timpului, măsura tinde să devină şi excesivă.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, şi, în temeiul art. 149¹ alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 149¹ alin. (12) raportat la art. 146 alin. (11¹) cu referire la art. 145¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (1¹) şi (1²) C. proc. pen.

Prin Ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara luată de instanţă a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

După înregistrarea dosarului la instanţă, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., precum şi condiţiile prevăzute de art. 145¹ alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 68¹ C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal, măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).

Totodată, din examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, instanţa a reţinut că are obligaţia de a examina „temeiurile concrete" care determină luarea măsurii, constatându-se că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia şi în concordanţă, atât cu legislaţia internă şi europeană, dar că, la acest moment procesual, nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct activitatea infracţională pretins a fi fost săvârşită de către acesta.

Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, au fost apreciate de către prima instanţă ca aspecte de natură a crea convingerea că scopul procesului penal poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 145¹ C. proc. pen. luată faţă de inculpat în cursul procesului penal.

În ceea ce priveşte riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanţă a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar.

S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 şi prelungită în cursul urmăririi penale), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia şi că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii.

În ceea ce priveşte cererea inculpatului L.M. de ridicare a interdicţiei obligării de a nu părăsi ţara în perioada 16 mai - 6 iunie 2011, cu motivarea că în perioada menţionată trebuie să fie prezent la Budapesta şi în Elveţia pentru semnarea unor documente legate de contractele pe care firma sa urmează să le încheie cu consorţiul W.C.I., prima instanţă a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi (2³) şi art. 145¹ C. proc. pen., cererea nu este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- cumpărare de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) constând, în esenţă, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conţinut electoral şi i-a remis suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P.M.B. şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună o soluţie de neurmărire în cauza în care era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale: contractul de asistenţă juridică din 19 noiembrie 2009 având ca părţi Cabinetul de avocat V.C. şi SC L.I. SRL; ordinul de plată din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL şi factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate de întocmire urmată de înregistrarea în evidenţa contabilă a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor în perioada 1-4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare şi la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupţie susmenţionată.

- participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidenţa contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile şi bancare cu conţinut nereal.

Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 12 aprilie 2010 până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).

Prima instanţă a constatat că cerinţele art. 145 alin. (2³) la care trimite art. 145¹ C. proc. pen., dispoziţii legale în temeiul cărora inculpatul a formulat cererea nu sunt îndeplinite deoarece, pe de o parte, în cauză urmează a fi audiaţi martori care cunosc aspecte esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională reţinută în sarcina inculpatului, iar pe de altă parte, pentru că prin invitaţia depusă la dosar, inculpatul nu a făcut dovada urgenţei de a se deplasa în străinătate pentru încheierea unor contracte.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs.

1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului, pentru greşita admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influenţare a martorilor şi de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere şi încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reţinerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată; cu privire la soluţia de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior faţă de inculpatul C.C., s-a arătat că nu au fost audiaţi toţi martorii şi se menţineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării.

2. Inculpatul L.M.; recurs pe care nu l-a motivat.

La termenul fixat azi pentru judecarea cauzei, recurentul inculpat L.M. a declarat personal dar și prin apărătorul său ales, avocat N.C., că își retrage recursul formulat.

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁴ alin. (2), teza a II-a C. proc. pen., părţile îşi pot retrage recursul în condiţiile art. 369 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.

Deoarece retragerea recursului s-a făcut personal de inculpat, până la încheierea dezbaterilor, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 369 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M.

1. Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

a) referitor la criticile privind dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată, în cursul judecăţii, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 160² C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.

Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".

Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art. 160² alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".

Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie - concluzie ce se desprinde din art. 160² alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda..", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înţelege sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.

Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest, în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.

Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 160² şi urm.C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă, sub regim sancționator, condițiile prevăzute de art. 160² alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive s-a luat, reținându-se ca temeiuri dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că, în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puţin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză, prin influenţarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert.".

Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul Radu Dan Floarea și, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.

Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.

Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul R.D.F. a precizat că își menține declarațiile date în faza de urmărire penală și a afirmat că :„...domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. şi că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deşi eu ştiam că banii nu au fost ceruţi pentru mine", și „după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C." (fila 4 din declaraţia martorului aflată la dosarul primei instanțe).

Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: „...precizez că începând din vara anului 2009 și până la finalul anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care soțul meu le avea cu domnul V.C. și de fiecare dată acesta era tensionat", „nu îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane" și „...cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul Select nici nu se punea în discuție existența unor datorii ale soțului meu față de V.C.".

Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod eronat, a constatat că obligațiile ce puteau fi impuse în cadrul controlului judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că cercetarea judecătorească se află în curs de desfășurare, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii recurate în care se dispune că „se vor cita martorii B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A.", astfel încât, având în vedere comportamentul procesual anterior menționat de către martorii F.D.R. și F.M., există posibilitatea influențării acestora.

Mai mult decât atât, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la condițiile limitativ prevăzute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităţilor măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, după cums-a argumentat şi în cele ce preced.

De altfel, C.E.D.O. reţine că legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Înalta Curte mai reține că, circumstanțele persoanale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpatului, avute în vedere, nu sunt apte pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este întemeiată, în speță, primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel individual al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de libertate.

Nu poate fi primită apărarea invocată în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativității controlului judiciar instituit pe calea liberării provizorii și jurisprudenței instanței de contencios european.

Mai mult decât atât, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt respectate şi prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii, şi nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.

b) referitor la criticile vizând dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul C.C., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele.

Astfel, după cum s-a arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 68¹ C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;

b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A, secţia de combatere a corupţiei, iar în temeiul art. 149¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menţionată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în baza art. 149¹ alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11¹) C. proc. pen. cu referire la art. 145¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanţă, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din 4 aprilie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 88 din 11 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar şi potrivit prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, apreciază că, în mod eronat, prima instanţă a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C., faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi martorii indicaţi în rechizitoriu şi că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societăţii ce o administrează şi la starea sa de sănătate. Cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, prima instanţă apreciind în mod greşit că proba cu martori a fost epuizată, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, prin care s-a dispus citarea, pentru termenul din 8 iunie 2011, a martorilor B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A.

Pe de altă parte, nici înscrisurile depuse de inculpat nu sunt relevante, în condiţiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de judecată şi la momentul luării acestei măsuri, iar pe de altă parte, dacă s-ar impune cu necesitate părăsirea ţării de inculpat, acesta poate solicita încuviinţarea instanţei pe o anumită perioadă, în condiţiile art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen.

Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 2 paragrafele 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanelor.

Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care nu au fost audiaţi toţi martorii şi nu au fost administrate şi alte probe (expertize tehnice, criminalistice), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se menţin, având în vedere necesitatea împiedicării influenţării într-un mod negativ a cursului judecăţii şi asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil. Mai mult decât atât, se apreciază că nu pot fi reţinute apărările invocate în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi ţara întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanţă a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) şi până la data judecării prezentului recurs (11 mai 2011) a trecut un interval de timp de 11 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi gravitatea deosebită a faptelor, în condiţiile în care cercetarea judecătorească se desfăşoară ritmic.

Înalta Curte mai constată, de asemenea, că faţă de ceilalţi coinculpaţi (C.F. şi L.M.), prima instanţă a menţinut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte şi circumstanţe asemănătoare, soluţia primei instanţe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. este nejustificată.

În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanţă la luarea în cursul judecăţii, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. se menţin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia, buna desfăşurare a procesului penal impunând la acest moment procesual restrângerea drepturilor inculpatului în limitele arătate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A.

Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, dispoziţii care vor fi înlăturate şi, în rejudecare, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Totodată, va fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Se va lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiaşi încheieri.

Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., împotriva Încheierii din 11 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, dispoziţii pe care le înlătură şi, în rejudecare:

Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiaşi încheieri.

Obligă recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 114/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 146/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 111/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 112/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 113/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 114/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 123/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 124/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 125/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 126/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI