ICCJ. Decizia nr. 164/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 164/2011
Dosar nr. 5327/1/2011
Şedinţa publică din 27 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 931 din 23 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 6 iunie 2011, inculpatul C.M., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunile de complicitate la dare şi luare de mită în formă calificată şi cea de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în situaţia în care nu se întrevede efectuarea altor mijloace de probă decât cele existente deja la dosar.
De asemenea, au fost prezentate aspecte din jurisprudenţa naţională şi a C.E.D.O. pentru a convinge că liberarea provizorie, ca măsură alternativă pentru arestul preventiv, este aptă să garanteze buna desfăşurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât legea impune anumite obligaţii de natură a asigura un control judiciar real.
Şi circumstanţele personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, venituri obţinute din activităţi legale fiind administrator la o societate de transport, stabilirea datei pentru căsătoria civilă şi pentru organizarea petrecerii de sărbătorire a acestui eveniment, au fost invocate în susţinerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În final, s-a susţinut că, deşi liberarea provizorie sub control judiciar nu este un drept, ci o vocaţie a inculpatului, natura şi gravitatea infracţiunilor nu sunt prin ele însele motiv de respingere a cererii, întrucât reglementarea relevă voinţa legiuitorului de a permite acces la această instituţie şi celor cercetaţi pentru infracţiuni grave, dat fiind limita de pedeapsă de 18 ani închisoare stabilită de norma procesual penală.
Prima instanţă, analizând cererea formulată, a reţinut următoarele:
Prin Încheierea nr. 759 din 24 - 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive faţă de inculpatul C.M. sub aspectul infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, complicitate la dare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi complicitate la luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât, în perioada 27 octombrie 2010 - 3 martie 2011, împreună cu inculpatul Ţ.V. au negociat cu lucrătorii vamali sumele pe care urmau aceştia să le primească de la comercianţi sau au cerut de la importatori diferite foloase necuvenite pentru vameşi în vederea introducerii în ţară de mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă.
De asemenea, la data de 2 octombrie 2010 i-a promis suma de 500 de dolari S.U.A. inculpatului Ţ.V. pentru a fi plătită lucrătorilor vamali în schimbul permiterii intrării în ţară şi acordării liberului de vamă pentru un container cu mărfuri.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul C.M. a comis infracţiunile de complicitate la dare şi luare de mită în formă calificată şi continuată şi cea de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordine publică.
Liberarea provizorie sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a examinării admisibilităţii în principiu a cererii şi cea de a doua care constă în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.
Sub aspectul admisibilităţii în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însuşită de inculpatul C.M., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă 25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracţiunile de complicitate la dare şi luare de mită în formă calificată şi continuată şi cea de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Temeinicia cererii se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi a oportunităţii admiterii unei astfel de cereri în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
Prima instanţă a constatat că, în cauză, actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul C.M. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat, în condiţiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale şi urmează să îşi întemeieze o familie, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Criteriile ce stau la baza aprecierii primei instanţe se raportează, atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul C.M. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât şi cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive (conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins şi prin liberarea provizorie a inculpatului.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul beneficiază de circumstanţe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, urmând să îşi întemeieze o familie), însă, aşa cum s-a arătat mai sus, aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.
Natura infracţiunii presupus săvârşită, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în mai multe rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor cuantumul sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu aceştia oferirea de foloase necuvenite de către comercianţi sau a promis oferirea de astfel de foloase, pentru a intra în ţară mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă), frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră şi implicit la diminuarea credibilităţii instituţiilor statului unde sunt încadraţi cei cărora le-a oferit foloase necuvenite, cât şi stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanţă la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a acestuia.
Scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C.M. (prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l şi timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (o lună).
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda...", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest, în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului C.M. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24 - 25 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului C.M. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispoziţiile art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.).
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - şi care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracţiunilor presupus a fi săvârşite, gradul de pericol social concret al faptei, modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în mai multe rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor cuantumul sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu aceştia oferirea de foloase necuvenite de către comercianţi sau a promis oferirea de astfel de foloase, pentru a intra în ţară mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră şi implicit la diminuarea credibilităţii instituţiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului C.M.
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului (necunoscut cu antecedente penale, urmând să îşi întemeieze o familie), ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițiile menționate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și cu urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs Turcia).
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu opinia majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva Încheierii nr. 931 din 23 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4767/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2011.
OPINIE SEPARATĂ
În opinia separată, recursul declarat de inculpatul C.M. şi, respectiv, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acesta, ar fi trebuit admise pentru următoarele motive:
1. Cadrul procesual intern este dat de art. 136 alin. (2), art. 1601 şi următoarele din C. proc. pen. şi art. 23 alin. (10) din Constituţia României;
2. Cadrul procesual intern este completat de instrumente juridice europene cum ar fi art. 5 paragraful 1 şi 3 din C.E.D.O., Carta verde privind aplicarea legislaţiei U.E. referitoare la detenţie în cadrul justiţiei penale, elaborată de Comisia Europeană - COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandările Comitetului de Miniştri REC (2006) 2, REC (99) 22 şi, mai ales, REC (2006) 13;
3. În sfârşit, cadrul procesual este configurat şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materia plasării în arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, cât şi în cauze contra altor state.
Opinia separată a observat, printre altele, hotărârea C.E.D.O. în cauza Calmanovici contra România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283 din data de 30 aprilie 2009 (paragrafele 90-102).
Din examinarea cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum şi de jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării şi menţinerii acuzatului în stare de arest:
„Există o prezumţie în favoarea eliberării. Aşa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4), partea a doua a art. 5 alin. 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată şi dispoziţia analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menţinerii detenţiei încetează. Continuarea detenţiei nu se justifică deci într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale stabilită la art. 5 din Convenţie (a se vedea, printre altele, M.K. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006). în principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenţie (Labita, citată anterior, paragraful 152 in fine).
Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (P. împotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie 2007). în această privinţă, art. 5 alin. (3) din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, C. împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, paragraful 66, CEDH 2003-I şi M. împotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful 41, 6 noiembrie 2007).
În jurisprudenta sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, paragraful 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (W. împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracţiuni (M. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (L. împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, paragraful 51 şi H. împotriva Olandei (Hotărârea nr. 43701/04 din 5 iulie 2007).
Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei, nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier, paragraful 51)" - hotărârea C. contra România, anterior menţionată.
Toate aceste principii de drept european, relevate şi de jurisprudenta C.E.D.O., sunt regăsite în dreptul intern, acesta fiind compatibil şi în acord cu standardul european.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (10) din Constituţia României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune".
Instituţia liberării provizorii este reglementată prin dispoziţiile art. 1601 şi urm. din C. proc. pen., după ce - în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. - se arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune".
În consecinţă, liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar şi de legiuitor, ca un „substitut" al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii arestării.
Formularea unei cereri de liberare provizorie este condiţionată, aşa cum rezultă din chiar denumirea instituţiei, de luarea prealabilă a măsurii arestării, şi nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituţii de drept procesual penal - revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C. proc. pen.).
Că legea internă este în acord cu standardul european în materia liberării provizorii o demonstrează dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen.:
a) Astfel, în primul aliniat se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenţei C.E.D.O. potrivit căruia „există o prezumţie în favoarea liberării provizorii" - acesta se poate acorda în cazul tuturor infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
b) În aliniatul al doilea, tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situaţii de excepţie care, de drept, nu permit liberarea provizorie sub control judiciar - „Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Rezultă că, în cazul formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea regulii generale instituită de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare trebuie să motiveze existenţa unuia dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
întrucât conform principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai starea de arest", actele şi lucrările dosarului trebuie să justifice necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie şi, deci, necesitatea menţinerii stării de arest a acuzatului.
Sub acest aspect, din actele şi lucrările dosarului rezultă următoarele:
I) în propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, se menţionează presupusa existenţă a unui grup infracţional organizat pe 6 paliere, după cum urmează:
„a) Palierul de conducere şi control: B.E. şi P.A.C.;
b) Palierul de protecţie externă: M.L. şi B.M.;
c) Palierul de comandă şi coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. şi S.I.;
d) Palierul de execuţie la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D.;
e) Palierul de execuţie - comisionari vamali şi angajaţi ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ţ.V., B.S., I.M.I., L.P., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I.;
f) Palierul de execuţie - intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.".
II) Prin Încheierea nr. 759 din 24-25 mai 2011 a Secţiei penale a Înaltei Curţi, a fost admisă propunerea Ministerului Public şi s-a dispus arestarea pe 29 de zile a unui număr de 28 inculpaţi, definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi.
Ulterior, prin Încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011 a Secţiei penale a Înaltei Curţi, a fost admisă propunerea Ministerului Public şi, în consecinţă, a fost prelungită durata arestării preventive a celor 28 de inculpaţi pentru o perioadă de 30 de zile.
Prin Încheierea nr. 154 din 21 iunie 2011 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi au fost admise 4 recursuri, casată încheierea şi respinsă propunerea Ministerului Public de prelungire a arestării pentru 4 inculpaţi - B.L.C., M.L., P.A.S. şi P.C., aceştia fiind eliberaţi sub condiţia luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, prin aceeaşi încheiere fiind respinse celelalte recursuri ale inculpaţilor.
III) potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul C.M. este cercetat pentru presupusa săvârşire a următoarelor infracţiuni:
I. Infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în faptul că a aderat şi sprijinit un grup infracţional organizat.
II. Complicitate la infracţiunea de dare de mită şi, respectiv, complicitate la infracţiunea de luare de mită, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 255 pct. 1 C. pen. şi art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi, respectiv, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 254 pct. 1 şi 2 C. pen. şi art. 6 şi art. 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), faptele presupus a fi fost săvârşite constând în următoarele:
1. La data de 27 octombrie 2010 (orele 15:14:07), inculpatul M.C. împreună cu inculpatul Ţ.V. au convenit să îi ceară unui client al firmei de comisionariat vamal, identificat sub numele de „M." o sumă de bani, definită codat ca „doi..jumate", cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal Constanța – Sud Agigea pentru a permite intrarea în ţară a unui container conţinând, în plus faţă de marfa declarată, o cantitate de două tone (respectiv 3.240 de perechi) de papuci de casă.
2. La data de 16 decembrie 2010 (orele 16:11:03), inculpatul Ţ.V. a stabilit cu inculpatul M.C. să negocieze cu lucrătorii vamali din cadrul Biroul vamal Constanța – Sud Agigea, printre care şi inculpatul M.A., plata unei sume de bani nedeterminate, cu titlu de mită pentru introducerea în ţară a unui container conţinând jumătate -fasole şi jumătate piese de automobil - faruri, tobe de eşapament, etc. nedeclarate la vamă.
3. La data de 28 ianuarie 2011, (orele 17:55:49), inculpatul M.C. I-a informat pe inculpatul Ţ.V. că un lucrător vamal de la Biroul vamal Constanţa - Sud Agigea i-a pretins suma de 2. 500 dolari S.U.A. pentru a permite intrarea în ţară a unui container cu mărfuri, ce conţineau, după caz, mărfuri contrafăcute sau mărfuri în plus faţă de cele declarate.
4. La data de 3 martie 2011, inculpaţii Ţ.V. şi M.C. s-au pus de acord asupra modului în care să intervină pe lângă lucrătorii vamali şi comisarii Gărzii Financiare Ilfov, în situaţia unui container cu mărfuri diverse procesat în vama Constanţa - Sud Agigea de antementionatul comisionar vamal. Respectivul container a fost interceptat de către doi ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul I.G.P.F. la complexul de depozite din Dobroieşti. Formal, importul era efectuat de SC M.G.I. SRL, avându-l ca administrator pe cetăţeanul chinez C.Y. Mărfurile din containerul respectiv conţineau, printre altele jucării contrafăcute, marca „M.B.", iar restul mărfurilor erau cantitativ mult superioare faţă de cele declarate înaintea organelor vamale, prejudiciul înregistrat de bugetul de stat ca urmare a acestui import fiind de: 232.186,21 lei.
III. Infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000. La data de 2 decembrie 2010, inculpatul C.M. i-a promis suma de 500 dolari S.U.A. inculpatului Ţ.V. pentru ca acesta din urmă să o plătească cu titlu de mită lucrătorilor vamali de la Biroul vamal Constanţa - Sud Agigea în schimbul permiterii introducerii în ţară şi a acordării liberului de vamă în cazul unui container cu mărfuri.
IV) Se constată că inculpatul C.M. face parte, potrivit organelor de urmărire penală, din penultimul palier al presupusului grup infracţional.
Or, aşa cum s-a menţionat, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul este situat de organele de urmărire penală la penultimul palier al presupusului grup infracţional, iar sub aspectul presupuselor infracţiuni de corupţie aceasta constau în „darea de mită" (art. 255 alin. (1) C. pen.) sub forma „promisiunii" şi, respectiv, din acte materiale sub forma complicităţii la „luare de mită" sau "dare de mită" („au convenit să ceară o sumă de bani", „au convenit să negocieze o sumă de bani", „s-au pus de acord asupra modului în care să intervină", „a informat că un lucrător i-a pretins suma de 2.500 dolari S.U.A.").
Fără a nega gravitatea presupuselor acte materiale de dare de mită, cele mai multe sub forma complicităţii, aceasta este, oricum, situată sub cea a presupuselor acte materiale de luare de mită săvârşite de persoane îndeplinind anumite funcţii publice.
V) La data soluţionării prezentului recurs - prin neluarea măsurii arestării, ori prin punerea în libertate ulterior luării măsurii arestării - se aflau în stare de libertate unii coinculpaţi menţionaţi la palierele superioare ale presupusului grup infracţional (palierul nr. 2 de protecţie externă, palierul nr. 3 de comandă şi coordonare la nivelul sistemului vamal).
Este adevărat că, în principiu, chiar în cadrul aceleiaşi cauze penale, este posibilă luarea unor măsuri preventive diferite, în funcţie de situaţia personală a fiecărui coinculpat (număr de fapte presupus a fi fost săvârşite, gravitatea acestora, poziţia în cadrul grupării infracţionale ori în cadrul participaţiei penale, poziţia socială, politică ori profesională de natură a favoriza săvârşirea presupuselor fapte, datele personale -starea de sănătate, antecedentele penale, situaţia familială etc).
Cu toate acestea, adoptarea unor decizii judiciare în aceeaşi cauză, cu referire la măsurile preventive, impune - ulterior - şi o examinare suplimentară, comparativă, a situaţiei fiecărui inculpat.
Sub acest aspect, apare întemeiată susţinerea apărării în sensul că, în prezenta cauză, unii dintre inculpaţii care ocupă paliere mai înalte în presupusul grup infracţional organizat sunt cercetate în stare de libertate, în timp ce inculpatul C.M. este cercetat în stare de arest.
VI) Actele şi lucrările dosarului nu relevă, în mod rezonabil, existenţa unor „date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Aceste date nu pot fi deduse, în mod singular, din natura infracţiunilor presupus săvârşite, din gradul de pericol social concret al acestora, stadiul actual al cercetărilor, frecvenţa unor astfel de infracţiuni etc.
VII) Datele personale ale inculpatului C.M. - lipsa antecedentelor penale, situaţia familială - sugerează că acesta, pus în libertate provizorie, sub condiţiile restrictive şi de control judiciar prevăzute de art. 1602 alin. (3) şi (31) C. proc. pen., pe de o parte, nu va influenţa buna desfăşurare a procesului penal, nu va încerca să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată, iar pe de altă parte, nu va săvârşi alte infracţiuni sau nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
De altfel, în motivarea încheierii atacate se arată - sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. - următoarele:
„Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul C.M. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenta probatoriul administrat, în condiţiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale şi urmează să îşi întemeieze o familie, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea" (pagina 5 a încheierii atacate).
Nu în ultimul rând, comportamentul procesual ulterior al inculpatului ar fi permanent controlat judiciar şi examinat prin prisma incidenţei sancţiunii prevăzută de art. 16010 C. proc. pen., „revocarea liberării" şi arestării acestuia prin emiterea unui nou mandat de arestare potrivit art. 16010 alin. (3) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 163/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 180/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
