ICCJ. Decizia nr. 170/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 170/2012
Dosar nr. 4446/1/2012
Şedinţa publică de la 17 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
S-a reţinut că inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, a fost arestată preventiv prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din 29 februarie 2012, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum şi art. 151 din C. proc. pen.
Totodată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012.
La data de 21 martie 2012, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus, trimiterea în judecată a inculpatei D.M., în stare de arest preventiv pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 257 din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul 2216/1/2012, fiind fixat termen la data de 24 mai 2012, preschimbat la 10 mai 2012.
Astfel, s-a reţinut de către parchet că fapta inculpatei D.M. constând în aceea că, în luna noiembrie 2009, a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 Euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie–decembrie) în trei tranşe prin intermediul martorului P.M., promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 7039/315/2006 al Curţii de Apel Ploieşti (contestaţie în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală) şi-i va determina să adopte o soluţie favorabilă lui B.P., realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, s-a mai reţinut de către parchet că, fapta aceleiaşi inculpate care în perioada ianuarie–februarie 2012, direct şi prin intermediul martorului P.M., a pretins de la denunţătorul B.P. sume în RON şi valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2000 Euro şi 800 RON pretinşi şi primiţi în luna ianuarie 2012; 2.000 Euro şi 1.500 RON pretinşi şi primiţi în ziua de 12 februarie 2012; 1.500 RON pretinşi şi primiţi în ziua de 21 februarie 2012 şi 110.000 Euro pretinşi în ziua de 21 februarie 2012) promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în Dosarul nr. 9501/315/2010 şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Măsura arestării preventive a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 3001 din C. proc. pen., la data de 22 martie 2012, soluţie care a fost menţinută prin decizia penală nr. 116 din 23 aprilie 2012, de către Completul de 5 al Înaltei Curţi de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 2535/1/2012.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută prin încheierea din 10 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală în Dosarul nr. 2216/1/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 145 din 21 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători.
La data de 11 iunie 2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatei D.M., prima instanţă constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă şi impun în continuare menţinerea măsurii.
Prima instanţă a constatat că, în cauză, este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: în sarcina inculpatei se reţin infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând şi indicii cu privire la săvârşirea faptelor, şi există probe că lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prima instanţă a apreciat că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 din C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată.
În ce privește pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatei D.M., deși nu se confundă cu pericolul social al infracţiunilor reţinute, iar în aprecierea acestuia nu se iau în considerare exclusiv faptele deja săvârşite, acesta reprezintă unul dintre criteriile indicate şi de Curtea de la Strasbourg pentru aprecierea existenţei unei posibile tulburări a ordinii publice ca motiv ce poate justifica privarea de libertate a unei persoane (Letellier c. Franţei).
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, prima instanţă a avut în vedere natura şi modalitatea de comitere a faptelor reţinute (inculpata s-a folosit de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestei funcţii, solicitând sume de bani pentru a determina alţi magistraţi să pronunţe soluţii favorabile unei părţi), fapte care au lezat valori sociale importante, cum ar fi încrederea în persoanele chemate să înfăptuiască actul de justiţie.
În egală măsură, la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, au fost avute în vedere datele care caracterizează persoana inculpatei, cu atât mai mult cu cât funcția deținută de aceasta, de judecător la cea mai înaltă instanţă din țară, presupunea excluderea oricărei bănuieli de eludare a legii.
Necesitatea menţinerii stării de arest s-a impus şi din perspectiva stadiului procesual actual, urmând a fi administrate probele testimoniale menţionate în actul de sesizare și cele propuse în apărare și încuviințate de instanţă.
Prin punerea în libertate a inculpatei la acest moment ar exista riscul ca aceasta să influenţeze martorii ce urmează a fi audiaţi, această temere fiind determinată de modalitatea de săvârşire a faptei care a constat, pe lângă altele, şi în exercitarea influenţei asupra persoanelor ce au calitatea de martor în prezenta cauză.
Drept urmare, s-a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
În raport de considerentele expuse şi de timpul scurs de la privarea de libertate a inculpatei, în care organele judiciare au avut o atitudine activă, prima instanţă a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei se impune a fi menținută în considerarea interesului public real ocrotit.
Împrejurarea că inculpata are o stare precară de sănătate și vârsta de 60 de ani sunt elemente reale, care caracterizau persoana inculpatei și anterior săvârșirii faptelor de care este acuzată în cauză, care au existat şi la luarea măsurii, şi care nu pot determina, prin ele însele, o modificare a temeiurilor analizate anterior.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii şi revocarea măsurii arestării preventive.
Concluziile apărătorilor inculpatei, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentei inculpate au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului şi recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) din C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 160b din C. proc. pen. prin raportare la art. 3002, în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menţinerea arestării preventive.
Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei D.M. nu au încetat.
În conformitate cu prevederile art. 160b alin. (2) din C. proc. pen. la care fac trimitere dispoziţiile art. 3002 din acelaşi Cod, care reglementează instituţia verificării privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, „dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului”.
Alineatul 3 al art. 160b din C. proc. pen. dispune „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
Din examinarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că instanţa este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, cerinţă prevăzută expres în art. 160b alin. (1) din C. proc. pen., dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, au încetat sau nu, ori dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a acestuia.
Temeiurile de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei le-au constituit prevederile art. 148 lit. f) din C. proc. pen., judecătorul care a dispus măsura arestării preventive reţinând că infracţiunile pentru care inculpata era cercetată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani şi lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, şi în acest moment procesual, cerinţele art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. sunt îndeplinite şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condiţiile în care există indicii temeinice în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 din C. proc. pen., care duc la presupunerea rezonabilă că inculpata D.M. a comis infracţiunile de trafic de influenţă, fapte penale pentru care a fost cercetată şi ulterior trimisă în judecată.
Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 148 lit. f) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite şi subzistă în continuare cerinţele prevăzute de acest text de lege, respectiv, infracţiunile reţinute de procuror în sarcina inculpatei sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acesteia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest din urmă aspect este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată. Dar, contrar celor solicitate de apărătorii aleşi ai inculpatei D.M., în sensul de a se avea în vedere datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în aprecierea pericolului pentru ordinea publică, nu trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi, ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatei, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială deosebită, pregătirea profesională şi starea de sănătate, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, o persoană poate fi lipsită de libertatea sa, „dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că, „chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia” (cauza Calmanovici împotriva României, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009).
Tot astfel, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi că există motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele motive: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Se mai arată în respectiva recomandare că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri, când se comite o infracţiune deosebit de gravă.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată existenţa cel puţin a unuia dintre motivele care justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei din punctul de vedere al reglementărilor europene mai sus-menţionate şi anume, pericolul perturbării judecăţii şi, în plus, împrejurarea că faptele penale pentru care inculpata a fost cercetată şi trimisă în judecată au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care se reţine că au fost comise şi consecinţele produse asupra ordinii de drept.
Natura infracţiunilor deduse judecăţii, modalitatea în care se reţine că acestea au fost săvârşite, inculpata folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestei funcţii, angrenând în activităţile sale magistraţi pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani sau al altor foloase, să pronunţe soluţii favorabile în cauze aflate pe rol ori în curs de cercetare, dosare în care era interesată, justifică în opinia Înaltei Curţi menţinerea, cel puţin la acest moment procesual, a măsurii arestării preventive.
Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatei D.M., în opinia Înaltei Curţi, nu trebuie analizat în mod generic şi abstract, ci această noţiune trebuie raportată şi la datele ce caracterizează persoana inculpatei, cu atât mai mult cu cât calitatea sa socială şi profesională o situa într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte şi fapte de corupţie.
Măsura arestării preventive este necesară la acest moment al judecăţii şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enunţate în art. 136 alin. (1) din C. proc. pen. şi, totodată, şi justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata să împiedice administrarea justiţiei.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că au fost respectate şi prevederile art. 5 parag. (3) din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. (1) lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada de aproximativ 5 luni pe care inculpata a executat-o în arest preventiv neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii şi nici că s-ar pune problema executării anticipate a eventualei pedepse ce i-ar putea fi aplicată inculpatei.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatei, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală, nefiind admisă menţinerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte reţine că aprecierea necesităţii menţinerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real, care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, în sensul de a se urmări existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul în care se reţine că au fost săvârşite faptele cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatei, pe de altă parte.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei, cel puţin la acest moment procesual, ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte grave. Prin conotaţiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpatei şi calităţile deţinute de aceasta în societate, presupus a fi folosite la săvârşirea faptelor pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată s-a produs o stare de tulburare socială de natură a justifica detenţia provizorie, inclusiv, prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii opiniei publice în fermitatea reacţiei autorităţilor statului la comiterea unor infracţiuni
Referitor la critica vizând, în esenţă, netemeinicia reţinerii subzistenţei temeiurilor arestării inculpatei, aceasta nu poate fi primită, întrucât prima instanţă, aşa cum s-a arătat a făcut un examen riguros asupra temeiului reţinut, în raport cu mijloace de probă administrate în cursul judecăţii.
În cauză a fost făcută o analiză efectivă şi completă a menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatei D.M., cu respectarea dispozițiilor C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi a jurisprudenţei Curţii în cauzele Calmanovici contra României, Letellier contra Franţei, Ringeisen contra Austriei, Matznetter contra Austriei.
Față de considerentele ce preced, constatând neîntemeiate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 11 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 11 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia penală nr. 173/2012.COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 174/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
