ICCJ. Decizia nr. 174/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia nr. 174/2012

Dosar nr. 5254/1/2012

Şedinţa publică de la 21 august 2012

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012, cu majoritate, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeaşi dată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind emis mandatul de arestare preventivă din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012, inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 149¹ alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum şi art. 151 din C. proc. pen.

Prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

În fapt, s-a reţinut, că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.

La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de SC E.P.C. SRL şi a dispus suspendarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care susnumitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.

Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 160² alin. (1) din C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Astfel, instanţa de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecinţe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatei de a fi cercetată în stare de libertate şi interesul general de a fi descoperite şi sancţionate faptele antisociale şi persoanele responsabile de comiterea lor. Trebuie avut în vedere şi faptul că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menţinerea inculpatei în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

În baza examenului propriu şi aplicând regulile anterior expuse la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a constatat că inculpata „are vocaţia" de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispoziţiile art. 160² alin. (1) din C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege.

Potrivit art. 160² alin. (2) din C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din coroborarea celor două texte menţionate, respectiv art. 160² alin. (1) şi art. 160² alin. (2) din C. proc. pen. rezultă caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control judiciar, chiar şi în ipoteza în care inculpata nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzute în art. 160² alin. (2) din C. proc. pen.

Cu toate acestea, instanţa nu ar putea uza discreţionar de această facultate, întrucât s-ar încălca flagrant dispoziţiile art. 5 alin. (5) din C. proc. pen., art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi art. 5 parag. (3) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel încât, cu ocazia verificării temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar, se porneşte de la una dintre premisele esenţiale ale liberării provizorii, respectiv subzistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei. Într-adevăr, dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar înceta, instanţa ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaipunându-se, prin ipoteză, problema liberării provizorii.

Această premisă conduce la concluzia că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanţa trebuie să constate existenţa unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatei în libertate, chiar provizorie şi restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuşi oportună.

Interpretând sistematic dispoziţiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelaţie şi cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi, fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv existenţa unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 160² alin. (2) din C. proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpata este cercetată, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, astfel încât liberarea inculpatei, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi neîncredere în actul de justiţie.

Sub aspectul temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reţinut că din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată rezultă indicii că inculpata ar fi comis infracţiunile de trafic de influenţă.

S-a mai reţinut că la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină seama şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatei, respectiv să se aibă în vedere rezultatul infracţiunii, urmările acesteia, precum şi atingerea gravă a relaţiilor sociale ocrotite de legea penală şi lezate prin activitatea infracţională.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a mai reţinut că, deşi în cauză au fost administrate în mare parte probatoriile încuviinţate, faţă de natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatei, împrejurările în care acestea se reţin a fi fost săvârşite, rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost aplicată acesteia măsura arestării preventive.

Circumstanţele personale ale inculpatei, respectiv caracterul acesteia, moralitatea, domiciliul, legăturile de familie şi, nu în ultimul rând, pregătirea profesională, nu sunt suficiente pentru a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.

Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, instanţa de fond a constatat că infracţiunile de care este acuzată inculpata sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător chemat să vegheze la respectarea legii şi a ordinii de drept, iar lăsarea în libertate a inculpatei nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului.

Referitor la susţinerea apărării în ceea ce priveşte perioada de cinci luni petrecută în arest preventiv de către inculpată, s-a depăşit durata unui termen rezonabil, instanţa de fond a constatat că în Codul de procedură penală nu există o definiţie a noţiunii de termen rezonabil în care se poate desfăşura o procedură, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

S-a făcut referire la jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. care a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

În concluzie s-a reţinut că timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatei în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul zădărnicirii aflării adevărului în cauză, apreciindu-se totodată că intervalul de timp de cinci luni nu are caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei.

În opinia separată, doamna judecător N.S.C. a apreciat că se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M., cu instituirea obligaţiilor prevăzute de art. 160² alin. (3) lit. a)-e) din C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel a reţinut că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M. este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 160² alin. (2) din C. proc. pen. şi cu prevederile deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai reţinut că prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. la 14 decembrie 2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că după constatarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitatea prevăzute de art. 160⁶ din C. proc. pen., a condiţiei prevăzute la alin. (1) al art. 160²din C. proc. pen., precum şi a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori a inculpatului.

Prin aceeaşi decizie instanţa supremă a reţinut că, gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine însăşi un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinută exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice.

Raportând cele enunţate la cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că nu există niciun fel de date, indicii, probe din care să rezulte necesitatea de a o împiedica pe inculpata D.M. să săvârşească alte infracţiuni, ori că aceasta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, că va altera sau distruge mijloace de probă.

S-a avut în vedere, totodată, că au fost audiaţi toţi martorii din rechizitoriu, respectiv B.P.A., P.M., B.M., B.M.A., F.P.M., T.M.V., T.F., M.E., prima instanţă dispunând amânarea cauzei la 3 septembrie 2012 pentru ascultarea martorilor apărării.

De asemenea, s-a constatat că nu există nicio dovadă că ordinea publică ar fi efectiv ameninţată prin lăsarea inculpatei D.M. în libertate, după cum la dosar nu există probe că s-a sustras urmăririi penale, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra acestora. În acest sens, s-a avut în vedere că inculpata este în vârstă de 60 de ani, cu afecţiuni medicale, conform înscrisurilor depuse la dosar, sănătatea, vârsta, antecedentele penale constituind criterii ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii ce urmează a fi luată faţă de persoană, astfel cum impun prevederile art. 136 alin. (8) din C. proc. pen.

S-a apreciat, de asemenea, în acord cu decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că gravitatea faptelor presupus a fi comise de inculpată şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni nu pot constitui temeiuri singulare de apreciere asupra pericolului concret pentru ordine publică, atâta vreme cât nu se identifică fapte concrete de tulburare a ordinii publice, prin lăsarea în libertate a inculpatei.

S-a reţinut, de asemenea, că inculpata este arestată preventiv de şase luni, iar prin trecerea acestui interval de timp finalitatea măsurii preventive s-a estompat, iar în prezent pericolul concret pentru ordinea publică nu mai este real şi actual, nefiind de natură a genera un impact negativ asupra relaţiilor sociale.

S-a făcut referire la articolul 5 parag. 3 din Convenţie care impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională; apoi ca orice privare de libertate a unui acuzat chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp să fie justificată convingător de autorităţi, iar argumentele pro şi contra repunerii în libertate să nu fie generale şi abstracte.

S-a arătat că în cauza Calmanaovici împotriva României, Curtea europeană a statuat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii inculpatului în arest preventiv timp de aproximativ 3 luni şi jumătate (2 august 2002-19 noiembrie 2002), având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză şi nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

S-a constatat, prin urmare, încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenţie.

S-a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene care s-a pronunţat şi în cauzele Tarău (nr. 3.584/02 din 24 februarie 2009), Mihuţă (nr. 13.275/03 din 31 martie 2009), Scundeanu (nr. 10.193/02 din 2 februarie 2010) şi Jiga (nr. 14352/04 din 16 martie 2010), toate pronunţate împotriva României, cauze în care s-a motivat de fiecare dată că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul său personal şi la situaţia sa familială, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere în libertate ale inculpaţilor şi nu au oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a inculpatului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta.

În fine, s-a apreciat că măsura liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei D.M. este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, fiind o măsură alternativă detenţiei preventive, restrictivă dar neprivativă de libertate, în cadrul obligaţiilor prevăzute de art. 160² alin. (3) din C. proc. pen., fiind instituite suficiente obligaţii în sarcina inculpatei de natură să garanteze buna desfăşurare a procesului penal şi sancţiunea neîndeplinirii acestor obligaţii care este aceea a luării din nou a măsurii arestării preventive.

Împotriva încheierii din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012 a declarat recurs inculpata D.M., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, arătând ca lăsată în libertate nu poate influenţa cursul judecăţii, întrucât a fost audiată, atât ea, cât şi martorii din actul de sesizare, urmând a fi audiaţi martorii propuşi de apărare.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 385⁶ alin. (3) din C. proc. pen., instanţa de control judiciar constată că recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 2216/1/2012 este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 160² alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [art. 160² alin. (1) din C. proc. pen.] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.

Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a constatat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei nu era oportună.

Din examinarea cauzei s-a reţinut în sarcina inculpatei D.M. existenţa unor indicii temeinice privind presupusa comitere a două acte materiale specifice infracţiunii de trafic de influenţă, în modalităţile alternative prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

Astfel, în actul de sesizare se reţine în fapt că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii investiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.

Gravitatea pretinselor infracţiuni comise de inculpata D.M. rezultă din modalitatea concretă a actelor de executare reflectate în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, respectiv declaraţiile martorului B.P. („…..cu puţină vreme înaintea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, s-a pronunţat hotărârea definitivă în această cauză, hotărâre prin care am fost condamnat la 3 ani închisoare. M-am întâlnit imediat cu inculpata D.M. şi i-am cerut ajutorul pentru că nu ştiam cum să procedez. Întâlnirea a avut loc în autoturismul meu. Inculpata m-a sfătuit să plec din localitate, urmând ca ea să se ocupe de rezolvarea dosarului, eu înţelegând prin aceasta că voi scăpa de condamnare. Inculpata D.M. mi-a promis că nu voi executa cei 3 ani de închisoare…. I-am spus şoferului meu P.M. să-i pună la dispoziţie inculpatei D.M. tot ce este nevoie pentru rezolvarea situaţiei mele. Am aflat ulterior că s-a promovat o cale extraordinară de atac şi în cadrul acesteia s-a dispus suspendarea executării…. De la P.M. ştiu că pentru ajutorul dat inculpata D.M. a solicitat 200.000 Euro, bani care au fost plătiţi în 3 tranşe”).

„Cu prilejul întâlnirilor inculpata D.M. îmi spunea în ce modalitate intervine pe lângă judecători, însă pe mine nu mă interesau aceste aspecte, ceea ce mă interesa era rezultatul”.

În declaraţia sa, martorul T.M.V. a arătat că „Nu îmi amintesc dacă cu prilejul deliberărilor am adus la cunoştinţă membrilor de complet faptul că am fost contactat de d-na D.M. Cu siguranţă însă, nici unul din ceilalţi doi membrii ai completului nu mi-au adus la cunoştinţă că ar fi fost contactaţi de inculpată. Menţionez că inculpata m-a rugat în mod expres să pronunţ o soluţie favorabilă lui B.P.…”

Martorul T.F. în declaraţia dată a menţionat că „…Cu acel prilej, aceasta mi-a adus la cunoştinţă că există pe rol în şedinţa din ziua următoare, în care urma să intru, o cerere formulată de B.P. şi m-a rugat dacă aş putea să o ajut în favoarea acestuia…”

Activitatea infracţională desfăşurată de inculpata D.M. este probată de datele cuprinse în procesele-verbale de consemnare a discuţiilor telefonice purtate de inculpată şi ambientale, ce au valoarea unor probe legal obţinute şi care pot fi valorificate în contextul cauzei, precum şi din declaraţiile martorilor.

Faptele pentru care inculpata D.M. este cercetată şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) din C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplineşte condiţia oportunităţii, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituţie.

Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatei, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 160² alin. (1) din C. proc pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la faptele pentru care s-a dispus arestarea inculpatei, calitatea acesteia, modul de săvârşire al faptelor, natura acestora, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana inculpatei.

Totodată dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de liberate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) din C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpată, contextul în care acestea au fost săvârşite şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatei, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, faţă de mijloacele de probă ce urmează a fi administrate, respectiv audierea unor martori propuşi de parchet şi inculpată.

La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanţele personale ale inculpatei nu pot fi prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la persoana inculpatei, respectiv vârsta, starea precară de sănătate, calitatea de judecător la instanţa supremă avută la momentul săvârşirii pretinselor fapte nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, întrucât nu pot fi analizate izolat, faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.

Aşa fiind se reţine că prin soluţia dispusă prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cauzei concrete dedusă judecăţii, aşa încât încheierea dată este legală, temeinică şi riguros motivată.

Instanţa de recurs va înlătura criticile apărării cu privire la scopul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, considerând că în acest stadiu procesual, se impune menţinerea măsurii privării de libertate a inculpatei, în raport cu infracţiunile pretins a fi comise, gravitatea acestora, în vederea asigurării desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, în primă instanţă.

Rezultă aşadar, că argumentele invocate de către instanţă, în opinia majoritară, contrar susţinerilor apărării, sunt apte a justifica soluţia dispusă.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.

În baza art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 27 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 august 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 170/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia civilă nr. 327/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

ICCJ. Decizia nr. 174/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 174/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI