ICCJ. Decizia penală nr. 196/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 196/2012
Dosar nr. 5731/1/2011
Şedinţa publică de la 17 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 3 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., s-a menţinut, ca legală şi temeinică, măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012, prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeaşi dată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012, inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum şi art. 151 din C. proc pen.
Prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea a două infracţiuni prev.de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de SC E.P.C. SRL şi a dispus suspendarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care susnumitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Instanţa de fond a reţinut că, p otrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) din C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanţa este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) sau alin (3) din C. proc. pen.
Analizând legalitatea şi temeinicia arestării preventive luată faţă de inculpata D.M., potrivit dispoziţiilor art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că, de la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, respectiv la data de 13 iulie 2012, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă şi impun în continuare menţinerea măsurii.
Instanţa de fond a apreciat că, la acest moment procesual, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condiţiile în care există din probele administrate în cursul cercetării judecătorești până la acest moment indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 din C. proc. pen., că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată.
S-a reţinut că, în cauză, este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpata a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, instanţa de fond avut în vedere atât natura şi modalitatea de comitere a faptelor de care este acuzată inculpata (folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestei funcţii, angrenând în activităţile sale alţi magistraţi, pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori alte foloase, să obţină soluţii favorabile în anumite cauze aflate pe rolul unor instanţe), fapte de natură a leza valori sociale importante, dar şi elementele care caracterizează persoana inculpatei, dat fiind că funcția deținută de aceasta, de judecător la cea mai înaltă instanță din țară, presupunea excluderea oricărei bănuieli de eludare a legii.
În raport de considerentele expuse şi de timpul scurs de la privarea de libertate a inculpatei, în care organele judiciare au avut o atitudine activă, administrând probele necesare în cauză, s-a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei nu se întinde dincolo de limite rezonabile, apreciate în considerarea interesului public real ocrotit. De asemenea, instanţa de fond a apreciat necesitatea menţinerii stării de arest şi din perspectiva faptului că în cauză mai sunt martori de audiat, iar în actul de inculpare se susţine că asupra acestor persoane inculpata şi-a manifestat anterior influenţa.
Instanţa de fond a concluzionat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se mențin și nu impun, la acest moment, nici înlocuirea acesteia cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale și administrate, în mare parte, nemijlocit în fața instanței, oferă indicii cu privire la vinovăţia inculpatei şi constituie un temei care justifică legalitatea privării de libertate, menţinerea acestei măsuri impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport de exigențele textului art. 136 alin. (1) din C. proc. pen.
În termen legal, împotriva acestei încheieri, a declarat recurs inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi revocarea măsurii arestării sale preventive, susţinând, în esenţă, că nu se mai menţin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, deoarece lăsarea sa în stare de libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează:
Conform art. 3002 din C. proc. pen., „ În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.”
De asemenea, conform art. 160b alin. (3) din C. proc. pen., „Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de liberate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că instanţa este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, au încetat sau nu, ori dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a acestuia.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că arestarea inculpatei D.M. a fost dispusă la data de 29 februarie 2012, în baza art. 148 lit. f) din C. proc. pen., în sarcina acesteia reţinându-se săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., pentru care a fost cercetată şi ulterior trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) din C. proc. pen., întrucât se menţin temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei, prevăzute de art. 148 lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 143 din acelaşi Cod.
Astfel, analizând actele dosarului, inclusiv aspectele rezultate din cercetarea judecătorească, se constată că există în continuare indicii temeinice, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 din C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpata a comis cele două infracţiuni de trafic de influenţă, pentru care a fost cercetată şi, ulterior, trimisă în judecată.
Totodată, sunt îndeplinite şi cerinţele cumulative impuse de dispoziţiile art. 148 lit. f) din C. proc. pen., respectiv, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu privire la această ultimă cerinţă, referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică, pe care îl prezintă lăsarea în libertate al inculpatei, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudenţă s-a reţinut că, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor.
Sub acest aspect, existenţa pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este acuzată inculpata, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea săvârşirii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
Pe de altă parte, pericolul concret pentru ordinea publică se deduce în fiecare caz individual şi se particularizează în concret, fiind o noţiune cu conţinut dinamic şi variabil, determinat de circumstanţele cauzei, persoana inculpatului şi infracţiunile despre care se presupune că le-a comis.
În prezenta cauză, în sarcina inculpatei D.M., judecător la instanţa supremă, s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă, în concurs real, prev. de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) din C. pen., caracterizate printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere frecvenţa pe care a înregistrat-o acest tip de infracţiune şi consecinţele produse, în sensul inducerii în rândul societăţii civile a unui sentiment de neîncredere cu privire la sistemul juridiciar.
Natura şi gravitatea deosebită a infracţiunilor de care inculpata este acuzată, împrejurările concrete în care se reţine că ar fi acţionat, precum şi funcţia deţinută, demonstrează o periculozitate socială sporită şi justifică în continuare menţinerea în stare de arest, întrucât lăsarea acesteia în libertate ar afecta încrederea opiniei publice în justiţie, în general, şi în modul în care se desfăşoară judecata, în special.
Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză, au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franţei).
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpaţilor constituie, inclusiv în opinia curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfăşurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).
Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute apărările invocate, în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive, din examinarea cauzei rezultând că, de la momentul luării de către instanţă a acestei măsuri (29 februarie 2012), a trecut un interval de timp care se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi necesitarea realizării scopului măsurii preventive, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) din C. proc. pen.
Împrejurarea că, în cauză, a mai rămas de audiat un singur martor, nu are ca efect încetarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii preventive, având în vedere că acestea au vizat natura şi gravitatea faptelor, despre care există indicii că au fost săvârşite de către inculpată, precum şi necesitatea de a garanta buna desfăşurare a procesului penal.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale favorabile ale inculpatei, referitoare la vârstă, studii, stare de sănătate, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt în măsură ca, în mod exclusiv, să conducă la revocarea măsurii arestării preventive, aspectele invocate de către apărarea inculpatei, neputând fi avute în vedere, în mod izolat, faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Astfel, restrângerea dreptului la libertate al inculpatei apare ca proporţională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice şi de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică, pentru apărarea interesului public şi a încrederii societăţii în instituţiile statului de drept.
Aşa fiind, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, iar privarea de libertate a acesteia este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este corectă, fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 3 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 3 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 325 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia penală nr. 172/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia penală nr. 173/2012.COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
