ICCJ. Decizia penală nr. 173/2012.COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 173/2012
Dosar nr. 5137/1/2012
Şedinţa publică de la 21 august 2012
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din data de 13 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002, cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
S-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata D.M.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut, că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeaşi dată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum şi art. 151 C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv pentru săvârşirea a două infracţiuni prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de SC E.P.C. SRL şi a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti, învestiţi cu soluţionarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva Sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
S-a reţinut că potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanţa este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Analizând legalitatea şi temeinicia arestării preventive luată faţă de inculpata D.M., potrivit dispoziţiilor art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că, de la momentul ultimei verificări a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, respectiv la data de 11 iunie 2012, nu au intervenit aspecte noi, care să conducă la revocarea măsurii.
Înalta Curte a mai constatat că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată.
Totodată, s-a constatat că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: există indicii temeinice că inculpata a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În lipsa unor dispoziţii legale, care să indice exigenţele în funcţie de care se stabileşte pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei presupus comise (care nu trebuie confundată cu pericolul social al infracţiunii săvârşite, reflectat de pedeapsa prevăzută de lege) şi circumstanţele personale ale inculpatei.
În cadrul acestei aprecieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a avut în vedere, atât natura şi modalitatea de comitere a faptelor de corupţie săvârşite de inculpată, în calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi elementele de fapt constând în angrenarea în acte de corupţie şi a altor magistraţi.
S-a mai reţinut că temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive se menţin şi nu s-au schimbat, neimpunându-se la acest moment înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale au fost readministrate în faţa instanţei şi nu au oferit o altă perspectivă asupra faptei şi a modului de comitere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei se impune a fi menţinută şi din perspectiva stadiului procesual actual, urmând a fi audiaţi şi alţi martori, propuşi de inculpată şi de Parchet.
În ce priveşte datele care caracterizează pozitiv persoana inculpatei şi starea gravă de sănătate, Curtea a reţinut că nu pot determina prin ele însele o modificare a temeiurilor analizate anterior.
În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instanţa de fond a constatat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii preventive nu s-au schimbat, probele administrate până în prezent nerelevând modificări majore faţă de datele existente la luarea măsurii preventive.
Cu privire la faptele pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, prima instanţă de fond a apreciat că subzistă indiciile temeinice privind săvârşirea lor, iar în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, acesta este încă actual, fiind conturat de gravitatea faptelor şi calitatea pe care o avea inculpata la momentul săvârşirii lor. Acest pericol este confirmat de faptul că asemenea comportamente întăresc sentimentul existent la nivelul percepţiei generale că unii din cei chemaţi să asigure respectarea legii sunt cei dintâi care o încalcă, trecerea unei perioade de patru luni de zile de la momentul producerii ultimei fapte neavând menirea să estompeze acest pericol.
Împotriva Încheierii din 13 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012 a declarat recurs inculpata D.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 5137/1/2012.
În motivele de recurs inculpata D.M., prin apărător ales, a înţeles să critice încheierea atacată sub aspectele: 1) greşitei menţineri ca legală şi temeinică a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpată; şi 2) greşitei respingeri, ca nefondată, a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpată.
În ceea ce priveşte prima critică adusă în primul motiv de recurs, în esenţă, a solicitat apărătorul inculpatei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi rejudecând să se dispună revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatei, susţinând că este arestată de şase luni de zile, durată de timp apreciată ca îndelungată de când aceasta se află în stare de detenţie.
Referitor la cea de-a doua critică susţinută în cel de-al doilea motiv de recurs, apărătorul inculpatei, a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii atacate, aplicarea dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, urmând a se stabili totodată şi obligaţiile pe care să le respecte inculpata, susţinând că argumentele invocate de instanţa de fond în considerentele hotărârii sunt pur teoretice, nefiind făcute referiri exprese la situaţia de fapt.
De asemenea, a fost invocată situaţia personală a inculpatei de la momentul arestării sale, în special că avea familie organizată, avea calitatea de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că are o stare de sănătate precară care este agravată ca urmare a condiţiilor existente în penitenciar şi a celor referitoare, la mijloacele de transport către instanţa de judecată.
Examinând încheierea atacată faţă de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de recurenta-inculpată, instanţa de control judiciar constată că acestea se menţin şi justifică în continuare privarea de libertate, aşa cum, în mod argumentat, a apreciat şi prima instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de aceasta.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de drept material şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 § 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Înalta Curte constată că, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. în raport cu modul de operare a actelor infracţionale presupus a fi fost săvârşite şi reţinute prin actul de sesizare, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv, că în luna noiembrie 2009, a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie - decembrie) în trei tranşe prin intermediul martorului P.M., promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 7039/315/2006 al Curţii de Apel Ploieşti (contestaţie în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală) şi îi va determina să adopte o soluţie favorabilă lui B.P., precum şi fapta presupus săvârşită de aceeaşi inculpată care în perioada ianuarie - februarie 2012, direct şi prin intermediul martorului P.M. a pretins de la denunţătorul B.P. sume în lei şi valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2.000 euro şi 800 RON pretinşi şi primiţi în luna ianuarie 2012; 2.000 euro şi 1.500 RON pretinşi şi primiţi în ziua de 21 februarie 2012) promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 9501/315/2010 având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva Sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în Dosarul nr. 9501/315/2010 şi îi va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului. Totodată, se constată ca fiind îndeplinită şi condiţia impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pe care inculpata le-a săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este acuzată inculpata, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea săvârşirii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 § 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene.
Infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare respectiv, două infracţiuni de trafic de influenţă în concurs real, prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere frecvenţa pe care a înregistrat-o până în prezent acest tip de infracţiune şi consecinţele sale privind neîncrederea în sistemul juridic pe care le induce societăţii civile.
Natura şi gravitatea deosebită a infracţiunilor de care inculpata este acuzată ca urmare a împrejurărilor concrete în care se reţine că ar fi acţionat, precum şi funcţia deţinută la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie demonstrează o periculozitate socială sporită şi justifică în continuare menţinerea sa în stare de arest, întrucât lăsarea sa în libertate ar conduce la afectarea încrederii opiniei publice asupra imaginii justiţiei în general şi asupra modului în care se desfăşoară judecata, în special.
În consecinţă, reţinând că în cadrul cercetării judecătoreşti efectuate până în prezent, prin probele administrate nu au survenit schimbări pentru a repune în discuţie temeiurile care au determinat arestarea iniţială, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3002 referitor la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinând starea de arest a inculpatei, circumstanţele invocate în favoarea acesteia neputând conduce la revocarea măsurii arestării.
Cu privire la critica privind respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, de către prima instanţă, aceasta este inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) teza finală C. proc. pen. ce stipulează că „... încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac".
De altfel, în sensul acestei prevederi a fost pronunţată şi Decizia în interesul Legii nr. XII/2005.
În considerentele deciziei în interesul legii mai sus arătate se arată următoarele:
„Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. (1) C. proc. pen. prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 C. proc. pen."
„În raport cu prevederile art. 1403 alin. (1) şi ale art. 141 C. proc. pen., a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată."
Or, în contextul cauzei, prima instanţă a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata D.M., aşa încât încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu nicio cale de atac sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13 iulie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13 iulie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia penală nr. 196/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 170/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
