ICCJ. Decizia nr. 176/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 176/2011
Dosar nr.5660/1/2011
Şedinţa publică din 18 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 966 din 29 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.M. şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 24 iunie 2011 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.M., prin care acesta solicită punerea în libertate provizorie, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen.
În motivarea cererii, inculpatul D.M. arată că la data de 20 mai 2011, în cadrul dosarului nr. 160/P/2010 al D.N.A. s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunând arestarea preventivă pe o durată de 29 de zile.
Prin încheierea din 18 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus prelungirea duratei arestării preventive până la 22 iulie inclusiv.
Inculpatul a mai aratat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru liberarea provizorie sub control judiciar, atât în ceea de priveşte cuantumul pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracţiunile pentru care este cercetat, cât şi cu referire la cea de a doua condiţie impusă de art. 1602 C. proc. pen.
Astfel, la dosarul cauzei nu există dovezi care să conducă la bănuiala că inculpatul ar zădărnici aflarea adevărului sau de a pregăti comiterea altor infracţiuni, faţă de acesta au fost aduse acuzaţii generale, iar unii dintre inculpaţi au fost puşi în libertate.
De asemenea, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, are o stare de sănătate precară, este singurul întreţinător al familiei, are rate scadente la bancă.
Prima instanţă, analizând cererea formulată, a reţinut că acesta este nefondată pentru următoarele considerente:
Prin încheierea nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 judecători, s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului D.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, s-a reţinut că în perioada 2010 - începutul anului 2011, în calitate de intermediar vamal, acţionar la SC F.C.P.B. SA a aderat şi sprijinit grupul infracţional organizat, inculpatul fiind cercetat împreună cu mai multe persoane sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Referitor la infracţiunea de dare de mită s-a reţinut că a plătit către reprezentanţii grupului infracţional organizat, în repetate rânduri, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, diverse sume de bani, cu titlul de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A. în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere, conţinând mărfuri intermediate de susnumitul inculpat.
Astfel, în perioada 22 octombrie 2010 – începutul anului 2011, inculpatul D.M., iniţial unul dintre clienţii importanţi ai grupului infracţional organizat, a acumulat datorii importante către palierul de protecţie şi execuţie al grupului infracţional, constând atât din comisioane neplătite către SC C.C.S. SRL Constanţa sau, după caz, SC A.S.C.S. SRL, cât şi din sume de bani ce au fost deja plătite ca mită lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A. şi care trebuiau recuperate.
Această situaţie a fost cauzată de împrejurarea că, în luna septembrie 2010, au fost derulate mai multe controale ale Comisariatului General al Gărzii Financiare şi I.G.P.F., asupra unor containere cu mărfuri importate de unii agenţi economici care au apelat la serviciile intermediarilor vamali în cauză, printre care, în special inculpatul D.M. În urma confiscării mărfurilor introduse în ţară în mod ilicit, inculpatul D.M. nu a mai reuşit să recupereze banii destinaţi cu titlu de mită lucrătorilor vamali şi care au fost plătiţi deja în avans de către comisionarii vamali în numele său.
Astfel, ca urmare a situaţiei descrise, inculpatul D.M. s-a găsit în imposibilitatea de a colecta şi a plăti efectiv banii datoraţi palierelor de protecţie şi execuţie vamală ale grupului infracţional organizat (inclusiv sumele de bani date deja ca mită în numele său de comisionarii vamali); suma de bani promisă ca mită şi neplătită efectiv ridicându-se la valoarea de 100.000 dolari S.U.A.
Din cauza conjuncturii, grupul infracţional organizat a luat măsuri de retorsiune constând în blocarea totală a importurilor de textile şi încălţăminte, pentru câteva zile, începând cu data de 1 noiembrie 2010. Sub acest tip de presiune, inculpatul D.M. a plătit unele sume de bani din datoria acumulată, inclusiv din mita ce trebuia recuperată, ca urmare a plăţii ei în avans către lucrătorii vamali.
Pentru că nu i-au fost deblocate importurile (ca urmare a neachitării integrale a datoriei), acestea fiind reţinute şi pur şi simplu neprocesate de lucrătorii vamali din B.V.C.S.A., în final inculpatul D.M. a reclamat situaţia în mod direct Preşedintelui A.N.A.F., B.S.
Arestarea preventivă a inculpatului D.M. s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile ce i se reţin în sarcină fiind închisoarea mai mare de 4 ani, existând totodată şi probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La data de 18 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis propunerea formulată de procuror şi a prelungit durata măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpatul D.M. cu 30 zile, recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii de prelungire fiind respins prin încheierea nr. 154 din 21 iunie 2011 a Completului de 5 judecători.
Referitor la admisibilitatea în principiu a cererii de liberare, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, cererea formulată de apărătorul ales fiind însuşită de către inculpat, iar pentru infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Din examinarea actelor dosarului, prima instanţă nu a constatat existenţa unor date din care ar rezulta presupunerea rezonabilă că inculpatul D.M. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu poate conduce însă automat la admiterea cererii, instanţele având obligaţia de a examina oportunitatea unei astfel de cereri prin prisma dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen. referitoare la scopul măsurilor preventive.
În speţă, prima instanţă a apreciat că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul D.M. a comis infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat şi dare de mită.
Infracţiunile presupus a fi comise de inculpat sunt infracţiuni grave nu doar prin natura lor (criminalitate organizată şi corupţie), dar şi prin circumstanţele reale în care se presupune că s-au săvârşit, numărul persoanelor implicate, calitatea acestora, funcţiile deţinute - lucrători vamali, persoane de conducere cu funcţii importante în sistemul vamal, intermediari vamali, oameni politici deţinători ale unor importante funcţii în stat - durata în timp a presupusei activităţi infracţionale, scopul urmărit, acela de a obţine venituri ilicite importante.
Astfel, s-a reţinut că inculpaţii urmăreau obţinerea unor sume de bani ilicite chiar şi din procesarea vamală a mărfurilor licite introduse în România, în caz contrar mărfurile fiind amânate de la vămuire, au facilitat concomitent introducerea în ţară de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri de altă natură sau în alte cantităţi decât cele declarate în vamă.
Arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în baza dispoziţiilor art. 138 lit. f) C. proc. pen., reţinându-se că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Acest pericol este generat de reacţia colectivă faţă de infracţiunile de crimă organizată şi corupţie de care este acuzat inculpatul, infracţiuni care prin rezonanţa lor negativă afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi temere în rândul societăţii civile.
Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, Curtea Europeană a decis că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor şi prin reacţia publică la săvârşirea lor, pot da naştere unui pericol pentru ordinea publică care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o perioadă de timp (cauza H. contra P., cauza K. contra F.).
Gravitatea faptelor şi pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului trebuie avute în vedere de instanţă la examinarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, alături de alte criterii cum sunt stadiul procesului, datele personale ale inculpatului, complexitatea cauzei, scopul pentru care s-a luat măsura arestării preventive.
Prima instanţă a mai reţinut că urmărirea penală este abia la început, cauza este extrem de complexă, de la luarea măsurii arestării preventive a trecut un timp scurt (36 zile), iar scopul pentru care s-a dispus luarea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului la acest moment.
Din analiza actelor dosarului a rezultat că, într-adevăr, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, are o bună conduită în societate, însă aceste circumstanţa personale nu pot conduce prin ele însele la punerea în libertate a inculpatului, instanţa examinându-le în contextul celorlalte aspecte arătate anterior şi care formează convingerea că această cerere este neîntemeiată.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că de la data verificării hotărârii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive de către Completul de 5 judecători, la 21 iunie 2011, nu a intervenit nicio modificare care să justifice acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 53 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecăţii se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului D.M. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că în cauză există probe şi indicii temeinice suficiente ce fac verosimilă săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat, prevăzute şi pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanţă.
Se reţine, astfel, că inculpatul D.M., în perioada anului 2010 – 2011, în calitate de intermediar vamal, acţionar la SC F.C.P.B. SA a aderat şi sprijinit grupul infracţional organizat, că a plătit către reprezentanţii grupului, în repetate rânduri, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, diverse sume de bani, cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A. în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere conţinând mărfuri intermediate de el.
De asemenea, se are în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absenţa privării de libertate a inculpatului, ţinându-se cont de faptul că există dubii suficient de puternice, apte să justifice în mod rezonabil presupunerea că ataşamentul inculpatului faţă de normele de convieţuire sociale nu sunt suficient de puternice pentru a-l împiedica să încerce îngreunarea procedurilor judiciare, în condiţiile în care în cauză sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi, unii aflaţi în poziţii sociale şi profesionale de vârf în cadrul statului.
Faţă de aspectele anterior relevate se constată că, deşi cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condiţiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerinţa oportunităţii, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei obligaţia de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă judecăţii, interesul public primând faţă de cel individual, al inculpatului, de a fi cercetat şi judecat în stare de libertate.
Astfel, detenţia provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât faţă de existenţa indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât şi faţă de durata măsurii şi necesitatea normalei desfăşurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate şi vor fi respinse.
Circumstanţele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelaţie cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor fapte similare, aspectele personale nefiind suficient de puternice pentru a constitui un temei de admitere a cererii.
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva încheierii nr. 966 din 29 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5336/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 177/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 175/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
