ICCJ. Decizia nr. 178/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 178/2011
Dosar nr.5829/1/2011
Şedinţa publică din 18 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 957 din 28 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.A. şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23 iunie 2011, inculpatul A.A. a solicitat, în temeiul art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform încheierii nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că din punctul de vedere al admisibilităţii, aceasta îndeplineşte condiţiile art. 1602 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile dare de mită, respectiv aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat nedepăşind 18 ani închisoare.
În ceea ce priveşte temeinicia cererii, inculpatul a susţinut că nu va săvârşi alte infracţiuni şi că se află în imposibilitate de a zădărnici aflarea adevărului în cauză, întrucât singura persoană pe care o cunoaşte este comisarul vamal I.M.I.
Totodată, inculpatul a susţinut că nu face parte din grupul infracţional organizat, nu a săvârşit nicio infracţiune de dare de mită, fiind nevinovat.
Inculpatul a invocat şi circumstanţele personale legate de situaţia sa familială şi socială, susţinând că lăsarea sa în libertate nu constituie un pericol concret pentru ordinea publică.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar prin prisma motivelor invocate şi a textelor de lege incidente, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin încheierea nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (dosar nr. 4374/1/2011) rămasă definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 judecători, s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi dare de mită prevăzute de art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în perioada octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a săvârşit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte materiale specifice infracţiunii de dare de mită.
Au fost reţinute ca temei al arestării preventive dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpatul a comis infracţiunile reţinute în sarcina sa, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi probe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Măsura arestării preventive a fost prelungită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 18 iunie 2011, pentru 30 de zile.
Prima instanţă a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de avocatul inculpatului A.A. şi însuşită de acesta, urmând a examina temeinicia ei.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea altor fapte penale.
Pe de altă parte, liberarea provizorie sub control judiciar are un caracter facultativ, aplicarea ei fiind lăsată la aprecierea instanţei, şi, în acelaşi timp, subiectiv, deoarece se admite după verificarea condiţiilor pentru consideraţii care privesc persoana inculpatului, în sensul că se apreciază că deţinerea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare.
Prima instanţă a reţinut că infracţiunile care au determinat luarea măsurii preventive a arestării acestuia se încadrează în sfera unor infracţiuni grave, cu un ridicat grad de pericol social.
În concret, inculpatul este acuzat că a promis, oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum şi conducerii grupului infracţional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-şi încalce atribuţiile de serviciu şi să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conţineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantităţi decât cele înscrise în declaraţia vamală de import, mărfuri subevaluate, ori, pur şi simplu, ca lucrătorii vamali să-şi execute atribuţiile de serviciu şi să proceseze containerele respective, permiţând accesul lor în ţară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest senspronunţându-se în mod constant şi C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. împotriva R., L. împotriva F., H. împotriva O.).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este el conturat de modalităţile şi împrejurările comiterii lor, frecvenţa acestui tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produc în plan economic şi social, cât şi stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanţă la concluzia că în acest moment procesual nu se impune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului.
În vederea bunei desfăşurări a procesului penal, în această fază de început a urmăririi penale, prima instanţă a apreciat că se impune starea de detenţie preventivă a inculpatului, intereselor personale ale acestuia de a fi judecat în stare de libertate opunându-i-se necesitatea ocrotirii interesului general al societăţii, care este precumpănitor.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorilor recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 53 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecăţii se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului A.A.pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că în cauză există probe şi indicii temeinice suficiente ce fac verosimilă săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat, prevăzute şi pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanţă.
Se reţine, astfel, că inculpatul A.A. este acuzat că a promis, oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum şi conducerii grupului infracţional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-şi încalce atribuţiile de serviciu şi să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conţineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantităţi decât cele înscrise în declaraţia vamală de import, mărfuri subevaluate, ori, pur şi simplu, ca lucrătorii vamali să-şi execute atribuţiile de serviciu şi să proceseze containerele respective, permiţând accesul lor în ţară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.
De asemenea, se are în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absenţa privării de libertate a inculpatului, ţinându-se cont de faptul că există dubii suficient de puternice, apte să justifice în mod rezonabil presupunerea că ataşamentul inculpatului faţă de normele de convieţuire sociale nu sunt suficient de puternice pentru a-l împiedica să încerce îngreunarea procedurilor judiciare, în condiţiile în care în cauză sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi, unii aflaţi în poziţii sociale şi profesionale de vârf în cadrul statului.
Faţă de aspectele anterior relevate se constată că, deşi cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condiţiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerinţa oportunităţii, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei obligaţia de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă judecăţii, interesul public primând faţă de cel individual, al inculpatului, de a fi cercetat şi judecat în stare de libertate.
Astfel, detenţia provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât faţă de existenţa indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât şi faţă de durata măsurii şi necesitatea normalei desfăşurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate şi vor fi respinse.
Circumstanţele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelaţie cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor fapte similare, aspectele personale nefiind suficient de puternice pentru a constitui un temei de admitere a cererii.
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.A. împotriva încheierii nr. 957 din 28 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5287/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 177/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
