ICCJ. Decizia nr. 25/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 25/2013
Dosar nr. 7893/1/2013
Şedinţa publică de la 11 februarie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 27 noiembrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 4787/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare împotriva deciziei penale nr. 2107 din 28 mai 2010 a aceleiaşi instanţe, a dispus respingerea cererii formulată de contestatoarea B.G. de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din legea nr. 47/1992 şi a art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009, ca fiind inadmisibilă.
La termenul de judecată din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a pus în discuţia părţilor excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, formulată de apărătorul contestatoarei.
La data de 12 noiembrie 2012, prin serviciul registratură contestatoarea B.G. a depus o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi a art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009, susţinând că acestea încalcă disp. art. 11, art. 15, art. 20, art. 78, art. 146, art. 124 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO, cererea aflându-se la filele18-27.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de constatatoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a constatat că cererea este inadmisibilă.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cea de a doua condiţie care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părţi, a instanţei de judecată şi a procurorului de a putea ridica o excepţie de neconstituţionalitate.
În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituţionalitate este contestată, să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, examinarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune, în primul rând, a se verifica dacă există vreo cauză de inadmisibilitate cu caracter de ordine publică, peste a cărei existenţă nu se poate trece.
Excepţia de neconstituţionalitate, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de-o parte, necesitatea existenţei unei legături directe între norma contestată şi soluţionarea procesului principal, iar pe de altă parte, concludenţa acesteia, decizia Curţii Constituţionale trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului hotărârii din prezenta cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a constatat că motivele invocate de către contestatoarea B.G., prin apărător, nu relevă existenţa unei contradicţii între textele invocate şi textele constituţionale care să facă necesară sesizarea instanţei de contencios constituţional.
Simpla invocare de către contestatoare a textelor de lege pretins neconstituţionale şi a nemulţumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestora, fără a argumenta de ce acestea sunt în contradicţie cu dispoziţiile din Constituţia României, pune în imposibilitate instanţa de a verifica pretinsul conflict de natură constituţională şi de a cenzura necesitatea sesizării Curţii Constituţionale.
Mai mult decât atât dispoziţiile invocate art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nu au legătură cu prezenta cauză ce are ca obiect contestaţie în anulare formulată de contestatoarea B.G. împotriva deciziei penale nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Penală, în dosarul nr. 2464/1/2010, întemeiată pe disp art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Prin urmare, cum în cauză nu s-au oferit motive care să susţină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală a disp art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatoarea B.G.
Împotriva acestei încheieri contestatoarea B.G. a formulat cerere de recurs.
Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că este nefondată şi va fi respinsă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că încheierea atacată este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare este inadmisibilă.
Examinând excepţia invocată de recurenta contestatoare B.G., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerinţele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Înalta Curte constată că, prin excepţia invocată, contestatoarea pretinde că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi a art. 446 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 286/2009 încalcă dispoziţiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 78, art. 146, art. 124 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO, susţinând că menţiunea cuprinsă în art. 446 alin. (1) „la data care va fi stabilită de legea pentru punerea în aplicare a acesteia”, cu referire la noul C. pen., alături de integralitatea conţinutului alin. (3) din acelaşi articol, sunt neconstituţionale, întrucât Constituţia, la art. 78 interzice implicit ca o lege să intre în vigoare la o dată ulterioară şi incertă, când va apărare o altă lege.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători apreciază că motivele invocate de către contestatoarea B.G., prin apărător, nu relevă existenţa unei contradicţii între textele invocate şi textele constituţionale.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a contestatoarei, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, în care instanţa este învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac, iar textele pretins neconstituţionale se referă la modalitatea de redactare legislativă, care potrivit susţinerilor contestatoarei nu ar avea un înţeles clar şi cert.
Or, simpla invocare de către contestatoare a textelor de lege pretins neconstituţionale şi a nemulţumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestora, fără a argumenta de ce acestea sunt în contradicţie cu dispoziţiile din Constituţia României şi ce legătură au cu soluţionarea cauzei, nu impun sesizarea instanţei de contencios constituţional, aşa cum a motivat prima instanţă.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recursul declarat de contestatoarea B.G. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 4787/1/2012, este nefondat, cererea de recurs va fi respinsă, ca atare, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea B.G. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 4787/1/2012.
Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 243/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 26/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
