ICCJ. Decizia nr. 24/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 24/2013
Dosar nr. 7474/1/2012
Şedinţa publică de la 11 februarie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1352 din 9 octombrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2216/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, a condamnat pe inculpata D.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare (fapta din noiembrie-decembrie 2009).
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea prevederilor art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, a condamnat pe inculpata D.M. Ia pedeapsa de 4 ani închisoare (fapta din ianuarie-februarie 2012).
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea prevederilor art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a Ii-a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
A făcut aplicarea prevederilor art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
A dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei, durata prevenţiei de la 28 februarie 2012 la 09 octombrie 2012.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpata D.M.
În baza art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpata să restituie contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data punerii în executare a hotărârii, către denunţătorul B.P.
A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa 26/P/2012 din 01 martie 2012 a Parchetuluide pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpata la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 din 21 martie 2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei D.M., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I Civilă, în stare de arest preventiv, pentru două infracţiuni de trafic de influenţă în concurs real, prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare al instanţei, s-a reţinut, în esenţă, că inculpata D.M. a pretins şi a primit, în perioada noiembrie - decembrie 2009, prin intermediul martorului P.M., de la denunţătorul B.P., care prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, suma de 200.000 euro pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în dosarul penal anterior menţionat, în scopul admiterii în principiu a căii extraordinare de atac, cu consecinţa suspendării deciziei de condamnare, pentru ca în final să fie desfiinţată hotărârea atacată şi să se pronunţe în favoarea denunţătorului o hotărâre de achitare.
Suma de 200.000 euro a fost primită în trei tranşe, primele două de 80.000 euro, respectiv 30.000 euro fiind înmânate lui D.B., fiul inculpatei, iar ultima, în cuantum de 90.000 euro a fost lăsată de inculpată şi martorul P.M., în sacoşă, la restaurantul President din municipiul Ploieşti, unui angajat, pentru a fi remisă judecătorului F.Ş. care a făcut parte din completul căruia îi fusese repartizat spre soluţionare dosarul, având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva hotărârii de condamnare a denunţătorului B.P.
Ulterior, prin încheierea din 10 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 703/315/2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare dispunând suspendarea executării deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a acelei instanţe, pentru ca la termenul din 19 aprilie 2010 să se respingă pe fond calea de atac extraordinară, luarea acestor măsuri făcându-se fără participarea judecătorului F.Ş., care la termenul din 10 decembrie 2009 a fost bolnav, fiind înlocuit de un coleg, pentru ca prin încheierea din 10 februarie 2010 să i se admită cererea de abţinere, întrucât a participat la luarea deciziei de condamnare a denunţătorului B.P.
Prin rechizitoriu, s-a mai reţinut că, în luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani, va interveni pe lângă judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. 9501/315/2010 al Curţii Apel Ploieşti ce avea ca obiect recursul declarat de acesta împotriva hotarârii Judecătoriei Târgovişte prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva soluţiei de condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare dispusă prin decizia pe nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pentru a-i determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului.
În acest context, la data de 05 februarie 2012, cu ocazia participării la un botez, inculpata D.M. l-a abordat pe martorul T.F., membru al completului de judecată învestit cu soluţionarea dosarului nr. 9501/315/2010, cerându-i să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului B.P., care anterior, îi pretinsese sumele de 2.000 euro şi, respectiv de 800 lei, bani necesari pentru a acoperi cheltuieli aferente participării la eveniment. Despre demersurile efectuate, denunţătorul a fost informat la data de 12 februarie 2012, ocazie cu care i-a mai înmânat inculpatei sumele de 2.000 euro şi 1.500 lei.
Ulterior, la data de 21 februarie 2012 inculpata D.M. s-a deplasat la Curtea de Apel Ploieşti, unde l-a contactat din nou pe judecătorul T.F., reiterând solicitarea făcută în precedent, ocazie cu care i-a cerut şi altui membru al completului de judecată, martorului T.M.V., preşedinte al Secţiei penale, să pronunţe o hotărâre de admitere a recursului, insistând ca acesta să se folosească de ascendentul şi autoritatea pe care o are, prin funcţia pe care o deţine, asupra celorlalţi doi colegi.
În după-amiaza aceleiaşi zile, inculpata D.M., reîntoarsă în Bucureşti, s-a întâlnit cu denunţătorul B.P., la restaurantul C.R., căruia i-a comunicat că a reuşit să-i capaciteze pe doi dintre membrii completului de judecată, unul dintre aceştia fiind chiar preşedintele Secţiei penale, pentru a-i da o soluţie favorabilă, în schimb judecătorii solicitându-i suma de 110.000 euro, bani ce urmau a-i fi remişi inculpatei de denunţător printr-un interpus şi sub forma unui contract de împrumut.
La data de 24 februarie 2012, la cererea inculpatei D.M., denunţătorul B.P. s-a deplasat la Mănăstirea Dealu din Târgovişte unde s-au întâlnit în parcare şi a încercat să îi înmâneze suma de 60.000 euro, fiind însă refuzat cu motivaţia că urmează sa îi dea toţi banii o dată, ocazie cu care a fost asigurat că datorită demersurilor făcute are şanse de reuşită în rezolvarea problemei juridice, în proporţie de 90%.
Martora M.E., judecător în cadrul Curţii de Apel Ploieşti a fost contactată conform înţelegerii, în mod repetat, la data de 27 februarie 2012 de către inculpata D.M. pentru a afla soluţia dată în dosarul privindu-l pe denunţătorul B.P.
Abia în ziua următoare acesteia i-a comunicat fiul său, D.B., că recursul a fost respins, situaţie în care l-a chemat pe martorul P.M. în Bucureşti şi întâlnindu-se în parcarea Hotelului I., i-a cerut să îi transmită denunţătorului B.P. să promoveze împotriva hotărârii de condamnare o nouă cale extraordinară de atac în scopul tergiversării punerii în executare a acesteia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 martie 2012 sub nr. 2216/1/2012, fixându-se prim termen de judecată la 24 mai 2012, care a fost preschimbat pentru data de 10 mai 2012, iar pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive s-a stabilit termen la 22 martie 2012.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, starea de arest a inculpatei a fost menţinută succesiv la termenele din 22 martie 2012, 10 mai 2012, 11 iunie 2012, 13 iulie 2012 şi 03 septembrie 2012.
La termenul din 10 mai 2012, Înalta Curte a constatat în temeiul dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. regularitatea actului de sesizare, după care a adus la cunoştinţa inculpatei D.M. dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., aceasta arătând că nu înţelege să se prevaleze de procedura simplificată a recunoaşterii faptelor pentru care a fost trimisă în judecată.
S-a luat declaraţie inculpatei la termenul din 21 mai 2012, când i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pe situaţia de fapt, dar şi în circumstanţiere, precum şi cea testimonială cu martorul D.B., fiind prorogată discutarea probei cu expertiza tehnică a înregistrărilor telefonice şi a celor din mediu ambiental, după vizionarea înregistrărilor contestate.
La termenul din 11 iunie 2012 au fost audiaţi martorii B.P. şi P.M., pentru ca la cel din 13 iulie 2012 să depună mărturie martorii B.M., B.A., F.P.M., T.V.M., T.F. şi M.E., ocazie cu care s-a suplimentat proba testimonială pentru inculpata D.M. cu martorii F.Ş., G.C., M.V., E.D. şi O.G., apreciindu-se că administrarea acesteia este concludentă şi utilă cauzei.
Le-au fost luate declaraţii martorilor O.G., E.D.A. şi D.B. la termenul din 03 septembrie 2012, iar martorilor G.C. F.Ş. şi M.V. la termenul din 12 septembrie 2012, termen la care inculpata D.M. prin apărător, a renunţat la proba cu expertiza tehnică a înregistrărilor telefonice şi în mediu ambiental, fiindu-i, însă, încuviinţată, proba cu acte în circumstanţiere şi cu martora M.M., mijloace de probă prin care dorea să dovedească faptul că a fost în relaţii apropiate cu denunţătorul B.P.
La ultimul termen a fost ascultată martora B.M., după care inculpata a renunţat la audierea martorei M.M., pe care o propusese în apărare, iar reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei în infracţiunile prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât dată fiind funcţia de judecător, aceasta avea atribuţii în judecarea infracţiunilor, conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată.
Examinând materialul probator din cursul urmăririi penale, precum şi cel administrat nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin decizia penală nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 7039/315/2006, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală a dispus condamnarea denunţătorului B.P. la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru comiterea de infracţiuni economice.
La data de 02 noiembrie 2009, la iniţiativa denunţătorului B.P., SC E.P.C. SRL, la care acesta era acţionar majoritar, în calitate de parte responsabilă civilmente a formulat contestaţie în anulare împotriva hotărârii de condamnare, solicitând totodată, suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac.
Ulterior, denunţătorul B.P. i-a solicitat ajutorul inculpatei D.M., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, în scopul obţinerii unei soluţii de achitare în rejudecarea recursului, măsură dispusă ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare. Cu aceeaşi ocazie, au stabilit ca persoana de legătură dintre ei să fie martorul P.M., dat fiind că denunţătorul urma să se sustragă punerii în executare a hotărârii de condamnare.
În acest context, inculpata D.M. i-a pretins denunţătorului suma de 200.000 euro pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiţi cu judecarea contestaţiei în anulare, pretinzând că banii vor fi remişi acestora.
În perioada noiembrie - decembrie 2009, martorul P.M. a primit, în trei tranşe, de la martora B.A., director economic la una dintre societăţile denunţătorului, suma pretinsă de inculpată. Primele două tranşe în cuantum de 80.000 euro şi 30.000 euro au fost predate martorului D.B., fiul inculpatei, într-o parcare din oraşul Târgovişte, respectiv la o cabană proprietatea acestuia din comuna Gemenea.
Ultima tranşă în cuantum de 90.000 euro i-a fost dată de martorul P.M. direct inculpatei D.M., care a invocat că urma să o remită unuia dintre membrii completului învestit cu judecarea contestaţiei în anulare, respectiv judecătorul F.Ş. şi pentru a fi convingătoare a solicitat martorului să apeleze de pe telefonul său mobil o persoană de sex masculin, cu care a purtat o discuţie într-un limbaj disimulat, creând astfel impresia că afacerile judiciare ale denunţătorului vor fi rezolvate în mod favorabil.
În realitate, completul format din judecătorii M.V., G.C. şi E.D.A. a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, iar cel alcătuit din judecătorii T.F., F.M.P. şi T.V.M., prin decizia nr. 379 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, a respins pe fond calea de atac extraordinară, în timp ce magistratului F.Ş. i-a fost admisă la data de 10 februarie 2010 cererea de abţinere formulată pe motiv de incompatibilitate, întrucât a făcut parte din completul care a pronunţat decizia de condamnare a denunţătorului B.P.
Împotriva hotărârii de condamnare, denunţătorul a mai formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte sub nr. 9501/315/2010, cerere ce a fost admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 08 februarie 2011, dispunându-se, totodată, suspendarea executării deciziei penale atacate până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 564 din 15 noiembrie 2011, a fost respinsă cererea de revizuire, hotărârea fiind atacată cu recurs la Curtea de Apel Ploieşti, calea de atac fiind repartizată spre judecare completului compus din judecătorii F.M.P., T.F. şi T.V.M.
În aceste condiţii, denunţătorul B.P. a contactat-o, din nou, în cursul lunii ianuarie 2012 pe inculpata D.M., cerându-i să intervină pe lângă foştii colegi de la Curtea de Apel Ploieşti pentru a-i determina să pronunţe o soluţie în favoarea sa.
Dându-şi acordul, inculpata a condiţionat ajutorul său de remiterea unor sume de bani, pretextând că acestea urmau să fie date judecătorilor învestiţi cu soluţionarea recursului ce forma obiectul dosarului nr. 9501/315/2010.
La data de 05 februarie 2012, cu ocazia participării la botezul organizat de judecătorul S.A. de la Curtea de Apel Ploieşti, inculpata D.M. a intervenit pe lângă judecătorul T.F., cerându-i să pronunţe o soluţie în favoarea denunţătorului B.P., căruia i-a comunicat la data de 12 februarie 2012 demersurile efectuate pe lângă magistraţi, precum şi intenţia de a-l aborda şi pe martorul T.V.M., preşedinte al Secţiei Penale, discuţia purtată fiind înregistrată de către denunţător.
În acest context, s-a deplasat la Curtea de Apel Ploieşti la data de 21 februarie 2012, unde a luat legătura cu judecătorul T.F., căruia i-a reiterat cererea făcută anterior, dar şi cu martorul T.V.M., cerându-i să pronunţe o hotărâre de admitere a recursului, sens în care i-a sugerat să se folosească de ascendentul şi autoritatea pe care o are asupra celorlalţi membrii ai completului, în calitate de preşedinte de secţie.
Revenind în Bucureşti cu autoturismul condus de martorul P.M., l-a informat pe denunţătorul B.P., cu care s-a întâlnit la Restaurantul C.R., despre discuţiile purtate cu o parte din membrii completului de judecată, prezentându-i etapele şi măsurile ce urmau a fi luate pentru pronunţarea în final a unei hotărâri de achitare şi i-a indicat suma fixată de judecători pentru adoptarea unei soluţii favorabile.
În acest sens, inculpata căreia îi era frică că este interceptată, a notat suma pretinsă pe verso-ul filei de vărsământ din 12 februarie 2012 emisă de R. Bank, respectiv 110.000 euro, menţiune care a fost apoi haşurată cu pixul, iar pentru a evita orice risc, i-a cerut denunţătorului ca remiterea sumei să se realizeze prin intermediul altei persoane, sub forma unui contract de împrumut, înţelegându-se să fie avansată jumătate din cuantumul acesteia în următoarele zile.
A doua zi, inculpata i-a transmis denunţătorului prin intermediul martorului P.M., să se întâlnească la Mănăstirea Dealu din Târgovişte la data de 24 februarie 2012, prilej cu care a refuzat să primească 60.000 euro, precizând că banii urmau să fie daţi toţi, mai târziu, întrucât motivul întâlnirii a fost acela de a-l asigura că datorită intervenţiilor sale problema juridică a denunţătorului are şanse de reuşită în proporţie de 90%.
Cu toate acestea, recursul denunţătorului B.P. a fost respins, ca nefondat, aspect adus la cunoştinţa inculpatei de fiul său, martorul D.B., care la data de 28 februarie 2012, împreună cu mama sa, s-a întâlnit cu martorul P.M. în Bucureşti, în parcarea Hotelului I., ocazie cu care, inculpata i-a solicitat să-i transmită denunţătorului să promoveze o nouă cale extraordinară de atac în scopul tergiversării punerii în executare a hotărârii de condamnare.
Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în fapta unei persoane de a primi sau a pretinde bani sau alte foloase ori de a accepta promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Simpla acţiune de a pretinde bani, ca element material al laturii obiective este suficientă pentru existenţa infracţiunii, dacă pretinderea se face în vederea intervenţiei pe lângă funcţionar pentru îndeplinirea actului solicitat. În momentul pretinderii foloaselor se consumă infracţiunea de trafic de influenţă, astfel că realizarea distinctă, în împrejurări diferite, a modalităţii alternative a primirii sumelor pretinse nu are relevanţă pentru existenţa acestei infracţiuni. Ca atare, activitatea ulterioară de primire a foloaselor constituie, alături de actele iniţiale de pretindere, o unitate naturală de infracţiune, cu toate consecinţele.
Sub aspect subiectiv este necesar ca banii sau foloasele primite ori pretinse să se facă în scopul determinării funcţionarului competent să facă ori să nu facă un act ce intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu.
În speţă, fapta din anul 2009 s-a consumat când inculpata D.M. i-a pretins denunţătorului B.P., în schimbul intervenţiei pe lângă judecătorii care soluţionau contestaţia în anulare, bani, chiar dacă sumele i-au fost înmânate ulterior, în trei tranşe, în perioada noiembrie - decembrie 2009, neavând importanţă dacă intervenţia s-a produs.
Şi pentru existenţa faptei din ianuarie - februarie 2012 este importantă acţiunea inculpatei de pretindere a sumelor de bani în vederea obţinerii unei soluţii favorabile pentru denunţător, fiind lipsit de orice semnificaţie penală faptul că pretinderea folosului nu a fost satisfăcută, precum şi că intervenţia pe lângă membrii completului de judecată s-a realizat, aceasta chiar abordând în mai multe rânduri unul dinte judecătorii cauzei, întrucât consumarea infracţiunii de trafic de influenţă nu este condiţionată în acest sens.
Probatoriul administrat în cauză (interceptarea discuţiilor purtate în mediu ambiental de denunţător cu inculpata, înregistrările video ale întâlnirilor dintre cei doi, înregistrarea de către denunţător a discuţiei purtate cu inculpata la data de 12 februarie 2012, şi a celei avute cu martorul P.M. la data de 19 februarie 2012, declaraţiile denunţătorului B.P., ale martorilor P.M., B.M., B.A., F.P.M., T.V.M., T.F., M.E., F.Ş., G.C., M.V., E.D., O.G. şi B.M. şi nu în ultimul rând declaraţiile inculpatei D.M.) dovedesc dincolo de orice dubiu că inculpata D.M. a pretins şi primit, sau doar a pretins sume de bani de la denunţătorul B.P. în modalitatea descrisă pentru a interveni în favoarea acestuia pe lângă judecătorii Curţii de Apel Ploieşti care îi soluţionau cauzele penale.
Relatările denunţătorului B.P. referitoare la împrejurarea că în lunile noiembrie-decembrie 2009 a oferit inculpatei D.M., la cererea acesteia, suma de 200.000 euro prin intermediul martorului P.M., pentru a obţine o soluţie favorabilă în contestaţia în anulare privind condamnarea sa la pedeapsa închisorii, sunt susţinute de declaraţiile martorilor B.M. (director economic al uneia dintre societăţile denunţătorului), B.M. (sora denunţătorului) şi P.M. (şoferul denunţătorului).
Audierile efectuate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, au relevat faptul că martora B.A., la solicitarea telefonică a denunţătorului B.P. a înmânat în perioada noiembrie-decembrie 2009 suma de 200.000 euro în trei tranşe de câte 80.000 euro, 30.000 euro, respectiv 90.000 euro, şoferului P.M. în prezenţa martorei B.M., banii fiind aşezaţi în pachete, legaţi cu elastic şi puşi în pungi de plastic.
Într-adevăr, relatările celor trei prezintă contradicţii cu privire la anumite aspecte, cum ar fi locul remiterii sumelor de bani (locuinţa denunţătorului sau curtea imobilului), numărarea banilor în prezenţa lor, încheierea unui înscris ca dovadă a înmânării, diferenţe ce sunt inerente trecerii unei perioade de timp mai mare de doi ani de la data evenimentelor, fără ca aceste elemente să aibă vreo valoare în condiţiile în care este de necontestat faptul că banii au fost remişi de B.A. lui P.M., de faţă fiind şi B.M., împrejurare ce rezultă din declaraţiile acestora.
Primirea acestor sume de bani de către inculpată, aspect negat, atât de către aceasta, cât şi de către fiul său, martorul D.B., este demonstrată de susţinerile martorului P.M. care, potrivit înţelegerii iniţiale, trebuia să asigure legătura dintre denunţător şi inculpată şi să îi predea celei din urmă banii pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiţi cu soluţionarea cauzei penale având ca obiect contestaţia în anulare.
De altfel, remiterea sumelor rezultă şi din dialogul avut cu inculpata la data de 28 februarie 2012 în parcare Hotelului I. din Bucureşti, când martorul i-a făcut cunoscută supărarea denunţătorului care şi-a exprimat bănuială că cei 200.000 euro nu au ajuns la judecători, întrucât au fost opriţi de ea, motiv pentru care a fost nevoit să-i relateze episodul cu sacoşa de bani lăsată de amândoi la restaurant în Ploieşti. Atitudinea inculpatei de aprobare a celor susţinute de martor echivalează cu o recunoaştere implicită a faptului că în anul 2009, acesta i-a remis suma de 200.000 euro, chiar dacă în declaraţii a negat orice implicare a sa în judecarea contestaţiei în anulare:
P.M.: „S-a luat de mine, zice „Măi, M.."
D.M.: l-aţi alt.[neinteligibil].!
P.M.: „Mă şi înseamnă că suma aia de două sute de mii a oprit-o ea."
D.M.: Păi, ce? Doa.! Aia a fost.
P.M.: Zic: „Măi şefu." zic „Eu, eu am fost împreună cu ea.!"
DM.: Da.
P.M.: „Cu sacoşa de bani la restaurant”
D.M.: Da.
P.M.: l-am zis tot clar!
D.M.: Păi, nu-i exact?
P.M.: Da, da.
P.M.: Zic: „împreună cu ea ne-am dus la Ploieşti", i-am zic că acolo.
D.M.: Aşa! Şi eu.
P.M.: Am primit.
D.M.: N-am intrat, da' în restaurant.
P.M.: Exact.
D.M.: Da.
P.M.: S-a dat telefon şi acolo a zis să luăm, acolo am lăsat.
D.M.: Da' normal, noi am plecat fără.
P.M.: Păi, da, da! Fără sacoşă.
D.M.: Fără! Doamne, Doamne!
P.M.: Asta e!"
În acelaşi context, relevante sunt şi discuţiile purtate, la data de 21 februarie 2012, între inculpata D.M. şi denunţătorul B.P. la Restaurantul C.R., cu privire la cuantumul sumelor ce urma să fie dat judecătorilor învestiţi cu soluţionarea recursului având ca obiect cererea de revizuire, stabilit prin raportare la sumele remise inculpatei în anul 2009: ". B.P.: E mare? E mare suma? . D.M.: Nu, nu e. . B.P.: Cât, cât e? . D.M.: Cam pe jumătate cât prima. . B.P.: Adică o sută de mii? . D.M.: Păi, nu ştiu cât, nu îmi mai amintesc. " (vol.I, pag.58 dup).
Dialogul dintre cei doi demonstrează, dincolo de orice îndoială, veridicitatea susţinerilor lui B.P. şi ale lui P.M. cu privire la suma pretinsă şi primită în anul 2009 de către inculpată, întrucât "o sută de mii" reprezintă jumătate din suma de 200.000 euro remisă la acea dată acesteia.
Aceste împrejurări de fapt sunt dovedite şi de înregistrarea efectuată la data de 19 februarie 2012 de denunţătorul B.P., în timpul discuţiei avute cu martorul P.M. şi care constituie mijloc de probă potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. (2) C. proc. pen., întrucât privesc propriile sale convorbiri:
B.P.: "Aha! Păi, M., dar dacă păz. păţim ca rândul trecut? P.M.: Deci, ce ştiu de la ea, că .
B.P.: Dacă-i. dacă-i dăm banii şi ea nu ne rezolvă? Dar, M., tu când i-ai dat banii, i-ai dat banii personal ei? P.M.: Cu. atunci la început? B.P.: Păi, da. P.M.: Ultima dată am fost cu ea împreună, a sunat unde trebuie.
B.P.: E o sumă de bani M. Sunt. Câţi au fost în total?
P.M.: Două sute.
B.P.: Două sute de mii de euro?
P.M.:Da, da.
B.P.: Două sute de mii de euro.
P.M.: Da.
B.P.: Sunt bani măi.
P.M.: Păi cum să nu, şerif!
B.P.: M., dacă am avea banii ăştia acum." (vol.I, pag.42 dup).
Susţinerile apărării potrivit cărora discuţia dintre cei doi a fost în prealabil pregătită, dat fiind că martorul P.M. era în relaţii de vădită subordonare faţă de şeful său, denunţătorul B.P. şi ca urinare nu ar reflecta realitatea, sunt neverosimile în contextul probatoriului administrat care dovedeşte actele de pretindere şi de primire a sumei de 200.000 euro, cu atât mai mult cu cât chiar inculpata, cu ocazia aducerii la cunoştinţa denunţătorului a sumei fixate de judecătorii care soluţionau cererea de revizuire, în recurs, s-a raportat la cuantumul celei primite în anul 2009, menţionând că aceasta nu este mare, ci „cam pe jumătate cât prima".
Pretinderea unor sume de bani în perioada ianuarie-februarie 2012 şi actele de intervenţie pe lângă membrii completului învestit cu judecarea cererii de revizuire, în recurs, rezultă din conţinutul convorbirilor purtate la data de 12 februarie 2012 în mediu ambiental între inculpată şi denunţător, înregistrate de acesta din urmă în condiţiile art. 916 C. proc. pen.:
B.P.: „Spune-mi de problema de bază, cum a fost ?
D.M.: . Cu doi am reuşit la botez, cu ei dar mi-au zis că al treilea e preşedintele secţiei, e un mare securist . dacă nu vorbesc cu ăla „noi n-avem ce să facem".şi mi-au dat ă. persoana cu care să vorbesc . Acu' n-am ajuns să vorbesc cu persoana.
B.P.: îhm
B.P.: Le-ai zis că nu contează, că nu.
D.M.: Le-am spus, le-am spus : „Domnule, uite despre ce e vorba, zic eu am mai păţit-o odată, cu lucrurile astea. Ori îmi faci treaba, ca lumea şi-ţi dau cât îmi ceri."
B.P.: Nu ţi-a zis vreo sumă ? D.M: Nu, nu, nu. B.P.:Nu a zis?
D.M.: Nu, nu. A zis. întâi să mă duc să discut. Că eu ce vreau? Eu vreau să mă duc cu lecţia învăţată. Uite domnule, se poate în două feluri, ori îmi casezi şi mă trimiţi la Târgovişte să o iau de la început şi asta înseamnă mai multe ., ori rezolvă-mă tu şi el chiar o să îmi dea şi-o parte din bani înapoi, că se împarte direct între .(neinteligibil) . e altfel!" (vol.I, pag.27 dup).
Intervenţia inculpatei D.M. pe lângă membrii completului de judecată a fost confirmată de doi dintre aceştia, martorii T.F. (judecător) şi T.V.M.l. (preşedinte al Secţiei Penale), care au arătat că au fost abordaţi la botezul unei colege şi/sau la instanţă, inculpata rugându-i să pronunţe o soluţie în favoarea denunţătorului B.P., cu care a susţinut că are o relaţie de prietenie.
Demersurile făcute pe lângă cei doi judecători la data de 21 februarie 2012, au fost aduse la cunoştinţa denunţătorului în aceeaşi zi, cu ocazia întâlnirii la Restaurantul C.R., când inculpata a pretins suma de 110.000 euro, notând-o pe o bucată de hârtie, împrejurări de fapt ce au fost interceptate audio în mediu ambiental:
B.P.: „Dar cu ăştia doi aţi vorbit?
D.M.: Da!
B.P.: Şi aţi şi clarificat cu ei?
D.M.: Şi am şi clarificat cu ei!
B.P.: Cât, cât?
D.M.: Dar ei. Imediat vă spun, staţi că scriem, nu.
B.P.: Ştii? Şi la ăştia doi ai vorbit, ce, când?
D.M.: Vă scriu în sală. Vă scriu pe o hârtie. Da, o să fie în două etape! Deci, acu' prima admisa de o parte.
B.P.: E. e. Păi, suntem afară, ce naiba!
D.M.: Nu, nu, nu, că mi-e frică, nu vorbesc.
B.P.: Da?
D.M.: Scriu, scriu.
B.P.: Scrii pe.?
D.M.: Staţi aşa, că nu mai scrie!. Unu. Ăsta e unu, ăsta e unu, ăsta e zero.
B.P.: O sută zece mii?
D.M.: îhm!
B.P.: Ă. Pentru toţi trei?
D.M.: Da!
B.P.: Toţi trei, o sută. o sută zeceV?
D.M.: Toată lumea angrenată! Ihm!
B.P.: înseamnă că nu iau e. egal!
D.M.: Nu! Nu iau egal! Nu!" (vol.I, pag.67 şi 101 dup).
În acelaşi context, s-a realizat şi înregistrarea video, fiind surprins momentul când inculpata a scris suma pretinsă, pe fila de vărsământ nr. 64 din 12 februarie 2012 emisă de R. Bank pe numele său, după care a acoperit prin haşurare cu acelaşi instrument scriptural ceea ce notase.
Pe de altă parte, din interceptări se constată că inculpata folosea un limbaj trunchiat, exprimându-se prin jumătăţi de fraze şi evitând să pretindă în mod explicit vreo sumă de bani, a repetat în mai multe rânduri că îi este frică, motiv pentru care a insistat să scrie cu un pix suma solicitată pentru judecători.
Fiindu-i teamă că poate fi înregistrată, inculpata a adoptat un comportament precaut, sens în care a vorbit în şoaptă despre intervenţiile făcute, a refuzat să spună denunţătorului, în curtea restaurantului, suma pretinsă, notând-o când se afla în incinta localului pe o bucată de hârtie, pentru ca ulterior să o şteargă.
Ba mai mult, a stabilit să nu vorbească la telefon cu denunţătorul, iar suma să îi fie remisă printr-un intermediar sub forma unui contract de împrumut, „D.M.: M-am băgat în colţu' ăsta ca să fiu mai puţin. Mare atenţie şi discreţie mare. Chiar şi rudele! V. Vedeţi că eu mă feresc. La. la telefoane nu vorbim). . Nu vorbim la telefoane, că pot."; „D.M.: Este cel mai. este cel mai bine aşa, e pe contract de împrumut.'", (vol.I, pag. 107 şi 115 dup).
Inculpata D.M. şi-a exprimat aceeaşi temere şi cu ocazia întâlnirii de la Mănăstirea Dealu din Târgovişte din data de 24 februarie 2012, când i-a comunicat denunţătorului reuşita doar în proporţie de 90%, întrucât „cu ăştia mici trebuie să vorbeşti cât mai puţin''' deoarece „nu pot să mă pun în pericol. Sunt la un . sfârşitul unei cariere, am doi copii", refuzând să primească prima tranşă de 60.000 euro, aşa cum se înţeleseseră anterior, " .B.P.: Sunt şi mărunţi. D.M.: Cum? B.P.: De o sută. Deci n-am numai de cinci sute. D.M.: Nu, staţi puţin, că nu, nu am venit pentru asta!
B.P.: Nu? Bun. O, perfect! D.M.: Nu, nu. N-am venit pentru asta. Am venit exact tocmai să vă spun că. ă. mai bine mai târziu şi tot. Adică prima. nu cum am zis noi", pentru ca la finalul discuţiei să devină neliniştită de posibilitatea interceptării în mediu ambiental, „D.M.: Auziţi asta a pus ceva aici să ne . a pus să ne as. să ne asculte ambientali.B.?.: Da, da! Ar trebui să ne . sa o tăiem de aici!", (vol.I, pag. 190, 197şi 223 dup).
Este evident că inculpata D.M., prin modul în care a acţionat, a avut reprezentarea caracterului ilicit al activităţii desfăşurate, atitudinea sa fiind justificată de încercarea de a-şi asigura obţinerea foloaselor pretinse, fără a ajunge să răspundă penal.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti inculpata a încercat să acrediteze ideea că a luat legătura cu judecătorii cauzei doar pentru a se informa cu privire la procedura de revizuire, fără a discuta despre soluţia ce putea fi dispusa, aspecte pe care apoi le-a comunicat denunţătorului pentru a-l linişti, susţinerile sale fiind însă contrazise de modalitatea în care a acţionat.
Demersurile sale concretizate în acte de intervenţie pe lângă o parte dintre judecătorii cauzei penale în scopul determinării acestora să pronunţe o soluţie în favoarea denunţătorului, neurmate în schimb de promisiuni sau de pretinderea unor sume de bani, au fost aduse la cunoştinţa acestuia pentru a-i crea convingerea că banii solicitaţi vor fi remişi magistraţilor.
Inculpata D.M., relatându-i discuţiile purtate cu membrii completului, a prezentat anumite aspecte ca fiind susţineri ale acestora, respectiv cuantumul total al sumei solicitate, etapele de urmat în vederea pronunţării unei soluţii de achitare, tranşele de bani corespunzătoare fiecărei etape, momentul remiterii, chestiuni care însă nu au fost stabilite cu ocazia întâlnirilor avute cu judecătorii, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor T.F. şi T.V.M.l.
În realitate, inculpata, conştientizând ascendentul avut asupra celor doi judecători, determinat de sentimentul de deferentă şi consideraţie faţă de un coleg cu vastă experienţă profesională care între timp promovase la instanţa supremă, a urmărit să obţină o soluţie favorabilă, justificată prin relaţia de amiciţie cu denunţătorul, în schimbul influenţei sale solicitând de la acesta suma de 110.000 euro.
Încercările apărării de a acredita ideea că discuţia din data de 21 februarie 2012 se referă la creditele pe care inculpata şi copii săi le aveau la diferite instituţii bancare, fără să aibă vreo legătură cu pretinderea de bani în schimbul influenţei exercitate asupra membrilor completului de judecată nu îşi găsesc fundament în probatoriul administrat.
Edificatoare este succesiunea chestiunilor discutate, înregistrarea audio şi video ambientală evidenţiind faptul că inculpata a adus în atenţia denunţătorului la momentul prezentării etapelor pentru rezolvarea problemei sale judiciare, cauze penale notorii privind magistraţi, inclusiv de la cel mai înalt for judiciar din România, care în concepţia sa nu au fost suficienţi de diligenţi pentru a evita să fie prinşi, iar din experienţa cărora a înţeles că nu trebuie să vorbească la telefon sau să ţină anumite bunuri acasă, întrucât există riscul interceptării, respectiv depistării la percheziţia domiciliară, ".B.P.: Dar cum l-a prins, prins pe F.? D.M.: Prin, prin convorbiri telefonice. B.P.: Prin convorbiri tele.? Atât, convorbire telefonică? D.M.: Atât, nimic altceva, nimic. Numai prin convorbiri telefonice.", (vol.I, pag.20 dup).; ".D.M.: Vă amintiţi cu B.? B.P.: în cine ai tu încredere! D.M.: Cu. Cu cazu' B., cum a trimis? Intr-o seară a venit, percheziţie în casă. B.P.: Ihm! D.M.: Deci, de fiecare lucru. Şi mărgelele de la gât. B.P.: Păi, şi înseamnă că tu nu-i mai ţii în casă. D.M.: Nu!! Eu nu ţin nimic! Adică, da'. Bine, nici nu am. La ora actuală poate să mă caute [râde] eu le spun, să mai pună ei ceva pentru.", precum şi exemple de magistraţi care au avut şansa să iasă la pensie întrucât au fost informaţi în timp util de anumite surse, " Şi-n conturi! In conturi, Păi, cum adică? Să-mi apară mie nişte bani acolo? „Păi, de unde-i ai?". Dumneavoastră nu vedeţi că eu. aşa cum m-au crezut alţii, eu m-am menţinut şi, uite, alţii au fost care s-au pensionat înainte de vreme. cum a fost. U.; Da! Eu ştiu multe, să ştiţi. Da' el a avut norocu' că a avut sursa şi i-a spus: „Pensionează-te!" Că altfel o.", (vol.I, pag.24-25 dup).
În mod corespunzător denunţătorul şi-a exprimat îngrijorarea faţă de siguranţa inculpatei " Păi, M., de ce să n-ai grijă de tine? Cum adică? Pe tine te-a făcut o mie, două de euro?", împrejurare în care aceasta făcându-i un scurt istoric al situaţiei materiale familiale, i-a precizat că fiul său are un credit de 40.000 euro, având "şi eu o sută şi ceva", şi cu toate acestea la plata ratelor martorului D.B. ".îl mai ajută? Maică-sa!".
Or, este de observat din contextul derulării evenimentelor că interesul inculpatei D.M. a fost să intre în posesia sumei pretinse fără să ajungă să aibă probleme de natură penală, aspect ce rezidă din întregul său comportament care dovedeşte o precauţie excesivă, materializată, aşa cum s-a arătat anterior, inclusiv prin reţinerea manifestată în a indica verbal suma ce trebuia să-i fie remisă, susţinerea acesteia că suma de 110.000 euro notată pe fila de vărsământ emisă de R. Bank, reprezenta valoarea debitelor bancare avute împreună cu cei doi copii ai săi, apare ca fiind neverosimilă, cu atât mai mult cu cât din modul în care îşi prezentase situaţia sa materială rezulta că avea nevoie de suplimentarea veniturilor, iar calea cea mai la îndemână era obţinerea ilicită de la denunţător.
Atitudinea inculpatei nu se circumscrie unor simple încălcări ale deontologiei profesionale, aşa cum a arătat aceasta, reducând activitatea sa la simple asigurări date denunţătorului în scopul de a-l linişti, fără relevanţă penală, întrucât, în realitate, prin acţiunile sale aceasta a încercat să-i întărească convingerea că a reuşit să-i influenţeze pe judecători, demersuri care însă au fost anevoioase dat fiind vârsta tânără şi modul acestora de lucru, respectiv fiecare pe cont propriu, mimând chiar indiferenţa în momentul în care l-a sfătuit să apeleze şi la alte persoane pentru a-şi asigura succesul " Păi da' dumneavoastră, dacă vreţi să nu staţi numai în mine, mâine vă. puteţi luni să luaţi un termen şi când. să mai căutaţi şi pe altcineva. Eu n-am nimic împotrivă. Eu v-am spus. Eu foarte greu am ajuns. Da' prin câte persoane! Prin câte! Că eu cred că m-am umilit la uşile nu ştiu câtor să ajung ai. Pentru că sunt tineri. O să vezi. Ai unul cu ochelari fie, fie, flea, care î. aşa, te, te respinge imediat. Da? Când m-am dus primul. s-a dus. „Pleacă domnule, de aicea." Abia dup-aia am căutat eu. Eu, de două săptămâni caut aşa ceva.", (vol.I, pag. 194 dup), pentru ca apoi să-i spună că "nimeni nu-şi bagă pielea în saramură să facă un pas" fiind singura care a riscat, susţinând acest fapt "fără nici un fel de lipsă de modestie", ocazie cu care şi-a exprimat, totodată, supărarea că nu i-a solicitat ajutorul de la început întrucât "eu plecam bine, de la judecătorie, de la O.", adică de la judecătorul învestit în primă instanţă cu soluţionarea cererii de revizuire, deoarece "O persoană nu te costă mult. Cât să coste? In nici un caz cât trei!", situaţie în care "Mai dădeam la procuror ceva, să-mi facă un recurs tardiv şi după aia. Pentru că nu mai era interes., interesul nimănui. Că se luase banul, se luase. Şi atunci era alta!"
Ca atare, conduita inculpatei D.M. nu poate fi interpretată ca fiind rezultat al interesului personal pe care îl avea faţă denunţător în virtutea relaţiei de amiciţie, întrucât este evident faptul că urmărea să-i creeze impresia că era singura în măsură să influenţeze judecătorii, întrucât funcţionase anterior promovării Ia instanţele din raza Curţii de Apel Ploieşti, unde îşi păstrase o serie de relaţii, cunoscând totodată cum "lucrau" aceşti magistraţi.
Mai mult, într-o discuţie telefonică din data de 28 februarie 2012, ziua următoare respingerii recursului declarat de denunţător, martorul D.B. îşi exprimă faţă de interlocutor regretul că i-a eşuat o afacere cu care "Vroiam să-mi achit creditu' în bancă., vroiam să-mi mai iau o maşină., vroiam să-mi renovez casa., vroiam .", împrejurare care confirmă afirmaţiile inculpatei din 21 februarie 2012 când i-a pretins denunţătorului suma de 110.000 euro, context în care i-a făcut cunoscute cheltuielile fiului său şi intenţia de a-l ajuta la plata creditelor, motiv pentru care susţinerea martorului că afacerea era de natură imobiliară este neadevărată, cu atât mai mult cu cât ar fi fost imposibil să indice provenienţa reală a banilor. În plus, această discuţie a fost purtată după ce martorului îi fusese comunicată soluţia de către P.M. şi la câteva minute după convorbirea cu mama sa, căreia i-a spus "că e naşpa", astfel că e greu de crezut că dezamăgirea acestuia nu a fost generată de faptul că banii pretinşi de inculpata D.M. urmau să nu mai fie obţinuţi.
În aceste condiţii declaraţiile martorului D.B. date în faţa instanţei, circumscrise calităţii de rudă apropiată şi cele ale inculpatei D.M. urmează să fie înlăturate, întrucât nu corespund adevărului, fiind în contradicţie cu împrejurările de fapt rezultate din ansamblul materialului probator administrat în cauză.
Aşa cum s-a arătat este de necontestat faptul că din dovezile existente la dosar rezultă că inculpata D.M. a pretins şi primit, în lunile noiembrie - decembrie 2009, suma de 200.000 euro pentru a-i determina pe judecătorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în anulare să pronunţe o soluţie în favoarea denunţătorului B.P., pentru ca aceeaşi inculpată să pretindă în lunile ianuarie - februarie 2012 de la acelaşi denunţător suma de 110.000, în schimbul intervenţiei pe lângă membrii completului care judecau, în recurs, cererea de revizuire formulată de acesta, fapte care întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Prima instanţă a mai reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, întrucât judecătorului care nu soluţionează dosare penale nu îi poate fi reţinută forma agravantă a infracţiunii de trafic de influenţă.
O condiţie ce trebuie îndeplinită în mod obligatoriu este aceea ca făptuitorul să aibă potrivit legii atribuţii de judecare a infracţiunilor, împrejurare ce atrage ope legis majorarea maximului special al pedepsei cu 2 ani în cazul faptei de trafic de influenţă.
În speţă, la data comiterii infracţiunilor inculpata, judecător al Secţiei I civile din cadrul instanţei supreme, nu avea atribuţii de judecare a cauzelor penale, în condiţiile în care numirea sa la Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie s-a făcut în urma promovării interviului organizat de Consiliul Superior al Magistraturii pentru ocuparea unui loc la nivelul secţiei civile. Examinarea judecătorului s-a făcut în funcţie de specializare, principiu consacrat de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare pentru promovarea tuturor magistraţilor indiferent de gradul de jurisdicţie, ocazie cu care i-a fost verificată pregătirea profesională în materie civilă.
Dintr-o interpretare a dispoziţiilor legale care reglementează promovarea judecătorilor şi procurorilor în sistemul judiciar rezultă că voinţa legiuitorului a fost ca verificarea teoretică şi practică a magistratului să fie realizată în funcţie de specializare, fiind exclusă examinarea candidatului, atât în materie civilă, cât şi în materie penală.
Ca atare, deşi textul incriminator vorbeşte de atribuţii conferite de "lege", această prevedere nu trebuie privită în abstract, întrucât orice judecător ar avea competenţa să judece în toate materiile, chiar dacă în realitate au fost investiţi cu atribuţii în judecarea infracţiunilor doar cei care au promovat în urma verificării eminamente cunoştinţelor în materie penală, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei europene sau a instanţei de contencios constituţional.
Într-adevăr, în funcţie de cerinţele organizatorice impuse de instanţa la care funcţionează, un judecător de la o secţie civilă poate fi desemnat, în virtutea competenţei generale, să judece în materie penală, dar această atribuţie este întotdeauna rezultatul dispoziţiei exprese a conducerii instanţei, respectiv a colegiului de conducere, or în speţă se constată că nu a existat o asemenea hotărâre cu privire la inculpata D.M.
Înalta Curte, constatând că infracţiunile de corupţie cunosc o recrudescenţă, apreciază că măsurile de combatere a acestui fenomen trebuie să capete eficienţă reală, inclusiv prin aplicarea unui tratament sancţionator adecvat, motiv pentru care va aplica inculpatei D.M. câte o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru fiecare infracţiune, întrucât scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. nu ar putea fi atins prin altă modalitate de executare, cu atât mai mult cu cât inculpata nu a recunoscut faptele şi nu a manifestat regret pentru comiterea acestora.
Gravitatea faptelor de corupţie săvârşite de către inculpată, materializate în acte de primire şi/sau pretindere a unor foloase în scopul influenţării soluţiilor date de colegii săi, este sporită dat fiind implicaţiile asupra actului de justiţie în general, punând sub semnul întrebării însăşi finalitatea acestuia, respectiv credibilitatea şi corectitudinea sistemului judiciar.
Implicaţiile asupra sistemului judiciar sunt cu atât mai grave cu cât inculpata a acţionat în calitate de judecător, aceasta prin natura profesiei fiind obligată să contribuie la înfăptuirea actului de justiţie în condiţiile de legalitate şi la respectarea activităţii de judecată desfăşurată de colegii săi, nu să aducă o atingere importantă valorilor ocrotite de lege, uzând de funcţia pe care o deţinea.
În plus, datele pozitive care caracterizează persoana inculpatei nu pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante în favoarea sa, întrucât tocmai aceste împrejurări au determinat promovarea în funcţia de judecător la instanţa supremă, făcând posibilă exercitarea influenţei asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Ploieşti, dat fiind şi ascendentul avut prin poziţia pe care o ocupa.
Înalta Curte a apreciat că, în raport cu natura şi gravitatea faptelor comise de inculpată este oportună interzicerea, atât în timpul executării pedepsei principale, cât şi ulterior pe o durată de 2 ani, a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi a celui de a ocupa o funcţie sau a exercita o profesie ori a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, ca pedeapsă accesorie şi pedeapsă complementară.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de instanţa de fond, au declarat, în termen legal, recurs MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi recurenta intimată inculpată D.M.
Prin recursul declarat de Ministerul Public, D.N.A. s-a solicitat casarea sentinţei penale atacate, ca nelegală şi netemeinică, în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17, 172 şi 14 C. proc. pen., pentru următoarele motive:
- în mod greşit prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de reprezentantul Ministerului Public la termenul din 12 septembrie 2012, apreciind că se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, raportat la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prevederile art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
- prima instanţă nu a dispus restituirea către denunţătorul B.P. a sumelor de 2000 euro şi 800 lei RON, pretinse şi primite de inculpată în luna ianuarie 2012, 2000 euro şi 1500 lei RON pretinse şi primite de inculpată la data de 12 februarie 2012 şi 1500 lei RON pretinşi şi primiţi la data de 21 februarie 2012;
- greşita individualizarea a pedepsei aplicate inculpatei.
Prin recursul declarat de inculpata D.M., s-a solicitat casarea sentinţei penale atacate, ca nelegală şi netemeinică, în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, 14, 9, 172 şi 14 C. proc. pen., cu consecinţa achitării inculpatei D.M. pentru primul act material, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi executarea pedepsei rămase în condiţiile art. 861 C. pen., în situaţia în care instanţa apreciază că nu se impune coborârea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, date de vârsta şi starea ei de sănătate degradată.
Inculpata, prin al doilea apărător a solicitat, în principal, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond cu completarea probatoriilor necesare stabilirii complete a adevărului, iar, în subsidiar, examinarea cauzei cu reţinerea spre rejudecare, iar, pe fond, pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii faptei din anul 2009, respectiv în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru fapta din anul 2012.
Analizând recursurile declarate, prin raportare la motivele de recurs invocate, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie, Completul de 5 judecători constată că acestea nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
I. În ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public, D.N.A.:
1. Prima critică formulată de parchet, constând în faptul că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice prin reţinerea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, raportat la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prevederile art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 şi 257 C. pen., au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege se referă la o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.
Analizând aplicabilitatea acestor dispoziţii în cauză, se constată că prima instanţă a apreciat în mod corect că nu pot fi reţinute şi nu se impune schimbarea încadrării juridice sub acest aspect.
Pentru a fi incidente aceste reglementări legale, este necesar să se constate că subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 256 şi 257 C. pen. se circumscrie atribuţiilor mai sus-enunţate.
Din perspectivă juridică, aceste atribuţii se înscriu în sfera de activitate sau de competenţă a persoanei respective, care îi conferă capacitatea de a efectua valabil acte sau activităţi cu privire la constatarea sau sancţionarea contravenţiilor ori constatarea, urmărirea sau judecarea infracţiunilor. Această capacitate conferită de lege reprezintă nu doar o vocaţie, o aptitudine, prin care legiuitorul recunoaşte dreptul unei persoane de a îndeplini anumite atribuţii, ci şi o limitare şi o excludere a altor persoane de la desfăşurarea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, completele de judecată se pot constitui din judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă aceste dispoziţii au caracter de excepţie, stabilind ipotetic modul de constituire a completelor în situaţii de excepţie şi trebuie interpretate şi din perspectiva principiului specializării magistraţilor, care exclude posibilitatea de a avea competenţă în mai multe materii.
În cauză, inculpata D.M., în calitate de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a activat doar în cadrul Secţiei I Civilă, având o specializare profesională de la Curtea de Apel Ploieşti în materie civilă, astfel că nu se impune reţinerea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
2. Nici cea de a doua critică formulată de reprezentantul parchetului, în sensul că prima instanţă nu a dispus restituirea către denunţătorul B.P. a sumelor de 2000 euro şi 800 lei RON, pretinse şi primite de inculpată în luna ianuarie 2012, 2000 euro şi 1500 lei RON pretinse şi primite de inculpată la data de 12 februarie 2012 şi 1500 lei RON pretinşi şi primiţi la data de 21 februarie 2012, nu poate fi primită.
De esenţa infracţiunii de trafic de influenţă este crearea, pe plan subiectiv, a convingerii că cel care săvârşeşte această faptă are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar şi că banii, foloasele, darurile sunt primite, pretinse ori acceptate pentru a se efectua sau nu actul pentru care se cumpără influenţa.
Pe de altă parte, infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune cu consumare anticipată, astfel că simpla pretindere de bani sau foloase ori simpla acceptare de promisiuni sunt suficiente pentru consumarea infracţiunii. Prin urmare, la momentul negocierii influenţei, cumpărătorul de influenţă are reprezentarea că suma de bani, foloasele sau darurile pretinse, primite sau acceptate sunt destinate pentru realizarea intervenţiei pe lângă un funcţionar.
Or, în cauză, această reprezentare subiectivă a denunţătorului B.P. nu a fost dovedită, prin probe, cu privire la sumele de 2.000 euro şi 800 lei RON, pretinse şi primite de inculpată în luna ianuarie 2012, 2.000 euro şi 1500 lei RON pretinse şi primite de inculpată la data de 12 februarie 2012 şi 1500 lei RON pretinşi şi primiţi la data de 21 februarie 2012.
De altfel, cu privire la aceste sume de bani, chiar denunţătorul B.P. a afirmat că le-a ”văzut ca pe un împrumut, ca pe un ajutor dat inculpatei, urmând ca aceasta să mi le restituie” şi că nu a discutat despre ”destinaţia acestor sume” (fila 107, dosar instanţa de fond).
Pe de altă parte, sub acest aspect, conţinutul declaraţiei denunţătorului trebuie analizat şi din perspectiva relaţiei personale, pe care o avea cu inculpata din anii 1997-1998, pe fondul căreia s-au săvârşit infracţiunile ulterioare.
Susţinerea parchetului - că şi aceste sume de bani au fost pretinse şi primite de inculpată tot în mod ilicit, pentru efectuarea unor cheltuieli presupuse de rezolvarea problemei juridice a denunţătorului, aspect confirmat de înregistrările din data de 21 februarie 2012, coroborate cu declaraţia martorului B.P. dată la urmărirea penală - nu este confirmată de probele dosarului.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat în mod corect că aceste sume de bani au fost date cu titlu de împrumut, iar nu în scopul efectuării de intervenţii la judecători, astfel că nu se impune restituirea acestora către denunţătorul B.P.
3. Referitor la critica de netemeinicie circumscrisă art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., privind greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatei, sub aspectul cuantumului acestora, care trebuie majorat, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondată.
Astfel, se constată că, în mod corect, prima instanţă a avut în vedere la individualizarea pedepselor aplicate inculpatei criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social în concret al faptelor comise, circumstanţele reale ale săvârşirii lor, dar şi circumstanţele personale ale inculpatei.
În contextul concret al cauzei, prima instanţă, prin cuantumul pedepelor aplicate, orientat către minimul special prevăzut de lege, a ţinut cont de modul în care inculpata a conceput şi realizat faptele de trafic de influenţă, respectiv, a pretins şi a primit sume semnificative de bani, în mai multe tranşe şi anume, de 80.000 euro, 30.000 euro şi, respectiv 90.000 euro, în total suma de 200.000 euro, prin folosirea calităţii sale de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestei funcţii, solicitând pentru a determina alţi magistraţi să pronunţe soluţii favorabile în cauze penale.
Totodată, a fost avut în vedere profilul moral şi de personalitate pozitiv al inculpatei, şi anume lipsa antecedentelor penale, conduita sa în societate, cariera de magistrat, marcată de o perfecţionare continuă şi prin dobândirea titlului de doctor în drept, vârsta şi starea de sănătate a acesteia, în sensul că suferă de mai multe afecţiuni.
Instanţa de recurs consideră că pedepsele aplicate inculpatei pentru fiecare din faptele comise reflectă, în mod plural, evaluarea tuturor criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, urmând ca pedeapsa rezultantă cea mai grea, de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate ale acesteia, dând posibilitatea îndreptării şi reinserţiei sociale pozitive viitoare a inculpatei.
De asemenea, prin pedeapsa aplicată se realizează şi respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptelor comise şi circumstanţele personale ale inculpatei.
II. Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de recurs invocate de inculpata D.M. şi în raport cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că recursul declarat de inculpată nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Inculpata, prin apărători, a invocat temeiurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, 9, 172 şi 14 C. proc. pen., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare ca urmare a insuficientei motivări de către instanţa de fond şi pentru completarea probatoriilor necesare stabilirii complete a adevărului; achitarea pentru primul act material, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru fapta din anul 2012; executarea pedepsei rămase în condiţiile art. 861 C. pen., în situaţia în care instanţa apreciază că nu se impune coborârea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, date de vârsta şi starea ei de sănătate degradată.
1. În ce priveşte primul motiv de casare, prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., care ar avea prevalenţă în situaţia constatării ca întemeiat, instanţa de control judiciar constată că nu este incident.
Critica apărării, circumscrisă acestui caz de casare, a constat în motivarea insuficientă a sentinţei penale atacate şi contrarietatea acesteia, fiind reţinute două concluzii diametral opuse: după o înşiruire a probatoriului, care ar face dovada că inculpata a pretins şi primit sume de bani, se concluzionează că, într-adevăr, relatările celor trei martori prezintă contradicţii cu privire la anumite aspecte, însă acestea sunt inerente trecerii timpului. Or, această împrejurare nu poate fi luată în considerare numai în legătură cu aspecte ce pledează în defavoarea inculpatei, în aceste condiţii impunându-se a fi aplicat principiul ”in dubio pro reo”.
Instanţa de recurs consideră că pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., este necesar să se constate că hotarârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege.
Din examinarea considerentelor deciziei, rezultă că prima instanţă a reţinut în procesul de evaluare a materialului probator, baza factuală, în mod detaliat (filele 4-6), stabilind în drept conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în raport cu mijloacele de probă administrate şi indicate în mod expres, pe care le-a supus procesului de analiză şi sinteză, aşa încât soluţia condamnării acesteia este motivată, fiind satisfăcute cerinţele impuse de blocul de convenţionalitate european (art. 6§1 şi cauza Helle contra Finlandei).
Analizând critica apărării, se constată că cea de a doua teză, referitoare la motivarea defectuoasă sau greşită în evaluarea probelor, nu echivalează cu o nemotivare, ci constituie, în realitate, o critică care corespunde temeiului de casare privind eroarea gravă de fapt, motiv de recurs invocat distinct de apărare.
Drept urmare, Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază că temeiul de casare invocat nu operează în contextul concret al cauzei.
2. Referitor la a doua critică, constând în nelegalitatea hotărârii atacate, care se raportează la lipsa analizei probatoriului şi la ierarhizarea arbitrară a probelor, nepermisă de Codul de procedură penală, precum şi la încălcarea principiului egalităţii de arme, prin renunţarea instanţei la reaudierea martorului P.M. după audierea martorei B.M., prin acordarea unei valori probatorii inexistente declaraţiei martorului D.B. (fiul inculpatei) şi unei forţe probante excesivă acordată declaraţiilor celor doi denunţători şi martorilor acuzării, precum şi prin obţinerea probelor prin determinarea celor doi denunţători, apărarea a susţinut că determină imposibilitatea reţinerii primei fapte.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că nici această critică nu este fondată.
Dreptul inculpatului la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, stabileşte că orice persoană acuzată are dreptul să fie judecată cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, de către o instanţă independentă şi imparţială care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate şi interpretate corect, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe. Pentru garantarea efectivă a acestui principiu, paragraful 3 al aceluiaşi articol specifică dreptul celui acuzat de a solicita şi obţine audierea martorilor acuzării şi a martorilor apărării, în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
În cauză, aşa cum rezultă din probele dosarului, prima instanţă a asigurat exercitarea unei apărări eficiente pentru inculpată, încuviinţând în integralitate cererea de probatorii formulată de aceasta (fila 55) prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2012, iar, ulterior, prin încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2012 şi a martorului suplimentar propus în apărare, la audierea căruia s-a renunţat tot de către apărare. Împrejurarea că instanţa nu a mai apreciat utilă soluţionării cauzei reaudierea martorului P.M., în condiţiile în care rechemarea acestuia s-a dispus, tot la iniţiativa instanţei, pentru a fi prezent la momentul audierii martorei B.M., nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului egalităţii de arme între acuzare şi apărare.
Acordarea unei forţe probante prevalente unor mijloace de probă, nu poate fi avută în vedere, întrucât instanţa de judecată îşi formează convingerea, în baza principiului liberei aprecieri asupra probelor, impunându-se în mod necesar şi obligatoriu analiza acestora coroborată.
În ce priveşte susţinerea apărării că a existat o determinare la săvârşirea infracţiunii, cu atât mai mult cu cât denunţătorul B.P. l-a determinat şi pe al doilea denunţător P.M. să formuleze denunţ, ca şi cum ar fi efectul unui şantaj, mai mult sau mai puţin explicit, sens în care s-au invocat şi decizii C.E.D.O., Înalta Curte reţine următoarele:
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea unei intervenţii provocatoare în cadrul procesului penal poate afecta în mod iremediabil caracterul echitabil al procesului, însă aceasta operează numai în condiţiile în care se stabileşte, în concret, că a existat o atitudine pasivă depăşită din partea agenţilor statului, că în lipsa acestei intervenţii inculpatul nu ar mai fi săvârşit infracţiunile şi că datele din trecutul inculpatului sugerau o predispoziţie a acestuia pentru comiterea acestui tip de infracţiuni.
Or, în contextul concret al cauzei, aşa cum rezultă din actele dosarului, activitatea denunţătorului B.P., care a înregistrat conţinutul discuţiei pe care a iniţiat-o cu denunţătorul P.M. şi a condus-o în vederea acuzării inculpatei, a avut loc ulterior momentului consumării infracţiunii, care coincide cu momentul la care inculpata i-a pretins denunţătorului B.P. sume de bani în schimbul intervenţiei pe lângă judecătorii care soluţionau contestaţia în anulare.
În acest sens, nu poate fi reţinută o determinare la săvârşirea infracţiunii, care se consumase în anul 2009, sub forma pretinderii banilor.
De altfel, înregistrarea efectuată la data de 19 februarie 2012 de denunţătorul B.P. în timpul discuţiei purtate cu martorul denunţător P.M. constituie mijloc de probă, conform dispoziţiilor art. 916 alin. (2) C. proc. pen., întrucât vizează propriile sale convorbiri.
3. În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., apărarea a solicitat achitarea inculpatei pentru primul act material (fapta din anul 2009), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi, respectiv, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru fapta din anul 2012.
Analizând actele şi probele dosarului, instanţa de recurs reţine că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, fiind pronunţată urmare efectuării unui proces de analiză complex şi complet asupra materialului probator administrat, în cursul procesului penal, cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale.
În ce priveşte prima infracţiune de trafic de influenţă, pentru care inculpata a fost trimisă în judecată şi condamnată, constând în pretinderea şi primirea, în lunile noiembrie-decembrie 2009, a sumei de 200.000 euro pentru a-i determina pe judecătorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în anulare să pronunţe o soluţie în favoarea denunţătorului B.P.:
Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că, din probele administrate în cauză, rezultă în mod cert că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpată.
Pentru ca o faptă să fie infracţiune este necesar să se constate cele trei trăsături esenţiale prevăzute de art. 17 C. pen.: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.
Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei şi, în consecinţă, răspunderea penală.
Existenţa celor trei trăsături esenţiale ale infracţiunii se constată prin verificarea în ordine inversă faţă de cea prevăzută în textul enunţat, adică prioritar se cercetează dacă fapta concretă este prevăzută de lege şi apoi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie şi prezintă pericol social.
În constatarea existenţei infracţiunii de trafic de influenţă, se impune verificarea corespondenţei modalităţii de comitere a faptei concrete cu descrierea normei de incriminare, respectiv suprapunerea acesteia cu modelul legal prevăzut de legiuitor.
În cauză, din materialul probator a rezultat că a existat o acţiune de traficare a influenţei de către inculpata D.M., în sensul modalităţii normative prevăzute de textul art. 257 C. pen., materializată prin pretinderea şi primirea sumei de 200.000 euro de la denunţătorul B.P. pentru a interveni în favoarea acestuia pe lângă judecătorii Curţii de Apel Ploieşti care îi soluţionau contestaţia în anulare.
Existenţa faptei de trafic de influenţă, în modalitatea reţinută de prima instanţă rezultă din coroborarea declaraţiilor martorilor denunţători B.P., P.M. cu cele ale martorilor B.M., B.A., F.P.M., T.V.M., T.F., M.E., F.Ş., G.C., M.V., E.D., O.G., precum şi cu conţinutul discuţiilor interceptate în mediu ambiental de denunţător cu inculpata D.M., înregistrările video ale întâlnirilor dintre cei doi, înregistrarea de către denunţător a discuţiei purtate cu inculpata la data de 12 februarie 2012 şi a celei avute cu martorul P.M. la data de 19 februarie 2012.
De asemenea, declaraţiile denunţătorului B.P. se coroborează cu cele ale martorului P.M. rezultând că, după pronunţarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009, în dosarul nr. 7039/315/2006 al Curţii de Apel Ploieşti, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, acesta a contactat-o pe inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, pentru a-l ajuta în obţinerea unei soluţii favorabile cu ocazia exercitării unei contestaţii în anulare. Cu acelaşi prilej, au stabilit ca persoana de legătură dintre ei să fie martorul P.M., dat fiind că denunţătorul urma să se sustragă punerii executare a hotărârii de condamnare.
În acest context, inculpata D.M. i-a pretins denunţătorului suma de 200.000 euro pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiţi cu judecarea contestaţiei în anulare, pretinzând că banii vor fi remişi acestora.
În perioada noiembrie - decembrie 2009, martorul P.M. a primit, în trei tranşe, de la martora B.A., director economic la una dintre societăţile denunţătorului, suma pretinsă de inculpată. Primele două tranşe în cuantum de 80.000 euro şi 30.000 euro au fost predate martorului D.B., fiul inculpatei, într-o parcare din oraşul Târgovişte, respectiv la o cabană proprietatea acestuia din comuna Gemenea. Ultima tranşă în cuantum de 90.000 euro i-a fost dată de martorul P.M. direct inculpatei D.M. care a invocat ca urma să o remită unuia dintre membrii completului învestit cu judecarea contestaţiei în anulare, respectiv judecătorul F.Ş. şi pentru a fi convingătoare a solicitat martorului să apeleze de pe telefonul său mobil o persoană de sex masculin, cu care a purtat o discuţie într-un limbaj disimulat, creând astfel impresia că afacerile judiciare ale denunţătorului vor fi rezolvate în mod favorabil.
Împrejurarea că în lunile noiembrie-decembrie 2009, inculpata D.M. a pretins şi, ulterior, primit, suma de 200.000 euro prin intermediul martorului P.M., pentru a-şi trafica influenţa în scopul obţinerii unei soluţii favorabile în contestaţia în anulare privind condamnarea denunţătorului B.P. la pedeapsa închisorii, este susţinută probator de declaraţiile martorilor B.M. (director economic al uneia dintre societăţile denunţătorului), B.M. (sora denunţătorului) şi P.M. (şoferul denunţătorului).
Conţinutul declaraţiilor acestor martori conduce cert la concluzia că, în perioada noiembrie-decembrie 2009, denunţătorul B.P. se sustrăgea executării pedepsei închisorii, pentru ca între timp inculpata D.M. să facă demersurile necesare pentru obţinerea unei soluţii favorabile. În acest scop, l-a desemnat ca persoană de legătură pe P.M. - care se bucura de încrederea inculpatei şi a denunţătorului B.P., fiind consătean cu părinţii inculpatei şi mâna dreaptă a acestuia (declaraţia inculpatei la instanţă, fila 48) -, şoferul personal al lui B.P. din anul 2000 (declaraţia martorului P.M., fila 110). Şoferul denunţătorului B.P. trebuia să asigure practic realizarea tuturor demersurilor necesare pe care şeful său nu le mai putea efectua, fiind plecat după data pronunţării hotărârii de condamnare.
Această sarcină încredinţată lui P.M. este confirmată de declaraţia martorei B.A., directoarea economică a firmei lui B.P., care la instanţă a arătat că ”B.P..mi-a spus să îi înmânez lui P.M., şoferul său, sumele de bani pe care acesta le va cere, în tranşele şi la datele pe care le va indica”(fila 134 verso).
În scopul realizării înţelegerii dintre inculpată şi denunţătorul B.P., de a se remite de către acesta din urmă a sumei pretinse, de 200.000 euro, P.M. a luat legătura cu martora B.A., care confirmă că ”după plecarea lui B.P., eu nu am avut posibilitatea să-l contactez, de aceea, în noiembrie când P.M. a venit şi mi-a cerut o sumă de bani”.
Urmare acestei solicitări, care venea din partea persoanei delegate de şeful său să îndeplinească demersuri financiare în lipsa sa, martora B.A. s-a conformat şi, în prezenţa martorei B.M. (sora lui B.P., care confirmă că ”în perioada noiembrie-decembrie am fost contactată telefonic de directoarea economică a firmei B.A. care m-a rugat să vin pentru a îndeplini ceea ce îi transmisese fratele meu”) a înmânat cei 200.000 euro în trei tranşe de câte 80.000 euro, 30.000 euro, respectiv 90.000 euro, şoferului P.M., banii fiind aşezaţi în pachete, legaţi cu elastic şi puşi în pungi de plastic.
Deşi declaraţiile celor trei martori care au fost prezenţi la momentul luării şi numărării sumelor de bani prezintă inadvertenţe în legătură cu modul specific de ambalare (plic sau pachet), cu numărarea acestora (martora B.A. afirmând că au fost număraţi de B.M., în timp ce aceasta din urmă spune că au fost număraţi în faţa sa-declaraţii instanţă fila 134 verso şi 132 verso) şi cu locul remiterii banilor către P.M. (”în curtea în care se aflau cele două clădiri, cea în care locuia fratele meu şi clădirea firmei sale”- fila 132 verso, declaraţia martorei B.M.; ”în camera amenajată.la intrarea în casa d-lui B.P.”- declaraţia martorei B.A., fila 134 verso şi ”în interiorul firmei”-declaraţia martorului P.M., file 113), acestea vizează elemente lipsite de relevanţă, în contextul în care împrejurarea luării banilor conform indicaţiilor lui B.P. este fără echivoc.
Cât priveşte remiterea acestor sume de bani către inculpată, susţinerea apărării că aceasta nu este probată, este infirmată de probele dosarului, în concret înregistrările efectuate în condiţiile de legalitate impuse de dispoziţiile art. 911 şi următoarele C. proc. pen. care se coroborează cu declaraţiile denunţătorului P.M.
Din conţinutul discuţiilor înregistrate la data de 28 februarie 2012, ulterior consumării faptei din anul 2009, purtate între inculpata D.M. şi denunţătorul P.M., rezultă că referirile la suma de 200.000 euro nu îi sunt străine inculpatei în cadrul dialogului în care se face referire şi la ”sacoşa de bani la restaurant”, la împrejurarea că P. s-a deplasat cu inculpata la Ploieşti (”împreună cu ea ne-am dus la Ploieşti”) şi de acolo au plecat fără sacoşă.
De asemenea, materialitatea faptei rezultă chiar din discuţiile purtate la data de 21 februarie 2012 între inculpata D.M. şi denunţătorul B.P., în care inculpata, la momentul aducerii la cunoştinţa denunţătorului a cuantumului sumei ce urma să fie dat judecătorilor din completul investit cu cererea de revizuire, s-a raportat la cuantumul sumei primite în anul 2009, afirmând că este ” cam pe jumătate cât prima.”, moment în care la întrebarea denunţătorului ”adică o sută de mii?”, inculpata a admis implicit existenţa primei sume de bani, arătând că ”nu ştiu cât, nu îmi mai amintesc.” (vol.I, pagina 58, dosar urm.penală).
Relevantă în dovedirea aceleiaşi împrejurări este şi conţinutul discuţiei înregistrate de denunţătorul B.P., cu denunţătorul P.M., la data de 19 februarie 2012 în care (vol.I, fila 42 dosar urm. penală). E adevărat că orientarea dialogului este îndreptată clar către evenimentele din 2009, rezultând că în ”rândul trecut” s-au remis cei 200.000 euro inculpatei, aspect discutat şi confirmat de dialogul celor doi denunţători, însă aceasta nu are la bază relaţiile de vădită subordonare a lui P.M., ci faptul că în cadrul operaţiunii de înmânare a banilor în anul 2009, B.P. avusese rolul de coordonator, iar P. de intermediar între acesta şi inculpată.
În legătură cu declaraţia fiului inculpatei, martorul D.B., care a negat primirea celor două tranşe de 80.000 euro şi 30.000 euro, se constată că a fost înlăturată în mod just din materialul probator, fiind în contradicţie cu restul probatoriilor administrate în cadrul cercetării judecătoreşti.
2. În legătură cu al doilea act material, s-a reţinut în sarcina inculpatei D.M. că a pretins în lunile ianuarie-februarie 2012 de la denunţătorul B.P. suma de 110.000, în schimbul intervenţiei pe lângă membrii completului care judecau, în recurs, cererea de revizuire formulată de acesta.
Apărarea a criticat sentinţa primei instanţe, susţinând că pentru această faptă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că nici această critică nu este fondată.
Traficul de influenţă este fapta persoanei care, având influenţă sau lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, primeşte ori pretinde bani ori alte foloase, sau acceptă promisiuni ori daruri, direct sau indirect, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă a avut loc sau nu intervenţia pe lângă funcţionar ori dacă acesta a exercitat sau nu actul determinat ce intră în atribuţiile sale de serviciu şi nici dacă iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată.
Sub aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că cel care îşi trafichează influenţa acţionează cu voinţa de a săvârşi acţiunea de pretindere sau primire a unei sume de bani, pentru a interveni pe lângă un funcţionar şi conştiinţa că prin aceasta aduce atingere reputaţiei serviciului şi funcţionarului respectiv.
Verificând actele şi probele dosarului şi cu privire la cea de a doua infracţiune de trafic de influenţă pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corectă, bazată pe materialul probator administrat şi just apreciat, care a confirmat întrunirea conţinutului constitutiv al celui de-al doilea act material.
Din examinarea mijloacelor de probă strânse în cursul urmăririi penale, care se coroborează cu materialul probator testimonial administrat de prima instanţă, rezultă că în perioada ianuarie-februarie 2012, inculpata D.M. a efectuat demersuri, constând în aceea că a luat legătura cu membrii completului învestit cu judecarea cererii de revizuire a cauzei privindu-l pe denunţătorul B.P., pentru a-i determina să pronunţe o soluţie favorabilă.
Astfel, chiar în cuprinsul declaraţiei date în cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a confirmat faptul că a purtat discuţii cu colegul său T.M.V., membru în completul de judecată care soluţiona cauza, căruia i-a indicat natura cauzei şi numele părţii, arătând că ”i-am descris numai discuţia pe care am avut-o cu judecătorul T.M.V., discuţie care a şi avut loc în realitate.”.
Edificatoare în probarea activităţii inculpatei de intervenţie la aceşti magistraţi sunt declaraţiile martorilor T.M.V., F.P.M., T.F. şi M.E. (filele 136-140, dosar instanţa de fond) care relevă modurile de abordare a acestor judecători de la Curtea de Apel Ploieşti şi aducerea la cunoştinţa acestora de interesul pe care îl are în cauza de revizuire. Sub acest aspect martorul T.M.V. a arătat că ” înainte de cel de al doilea termen din dosarul de revizuire al numitului B.P., am fost contactat de inculpata D.M. care mi-a adus la cunoştinţă că este interesată în acest dosar şi care m-a rugat să dau o soluţie favorabilă revizuentului”, iar martorul T.F. că, la un botez care a avut loc la data de 5 februarie 2012, ”mi-a adus la cunoştinţă că există pe rol, în şedinţa din ziua următoare, în care urma să intru, o cerere formulată de B.P. şi mi-a spus dacă aş putea să o ajut în favoarea acestuia”.
Pretinderea sumei de bani în schimbul acestor acte de intervenţie rezultă din conţinutul convorbirilor purtate în mediu ambiental de către inculpată şi denunţătorul B.P., la data de 12 februarie 2012, acestea coroborându-se cu declaraţiile martorilor mai sus-menţionaţi (vol.I, fila 27 dosar urm.penală):
”B.P.: „Spune-mi de problema de bază, cum a fost ?
D.M.: .Cu doi am reuşit la botez, cu ei dar mi-au zis că al treilea e preşedintele secţiei, e un mare securist . dacă nu vorbesc cu ăla „noi n-avem ce sa facem ".şi mi-au dat ă. persoana cu care să vorbesc . Acu' n-am ajuns să vorbesc cu persoana.
B.P.: îhm
B.P.: Le-ai zis că nu contează, că nu.
D.M.: Le-am spus, le-am spus : „Domnule, uite despre ce e vorba, zic eu am mai păţit-o odată, cu lucrurile astea. Ori îmi faci treaba, ca lumea şi-ţi dau cât îmi ceri."
B.P.: Nu ţi-a zis vreo sumă ?
D.M.: Nu,nu, nu.a zis întâi să mă duc să discut. Că eu ce vreau? Eu vreau să mă duc cu lecţia învăţată. Uite, domnule, se poate în două feluri, ori îmi casezi şi mă trimiţi la Târgovişte să o iau de la început şi asta înseamnă mai multe.ori rezolvă-mă şi el chiar o să îmi dea şi-o parte din bani înapoi.”.
În acelaşi sens sunt şi înregistrările audio efectuate în mediu ambiental şi înregistrarea video din data de 21 februarie 2012, aflate la fila 67 şi 101, dosar urm.penală, redate în considerentele sentinţei. Cu această ocazie, inculpata s-a întâlnit cu denunţătorul B.P. la restaurantul C.R., prilej în care inculpata a pretins suma de 110.000 euro şi speriată de posibilitatea interceptării, a scris pe o hârtie cuantumul sumei, pe care l-a şi confirmat verbal, menţionând că ”o să fie în două etape”, referindu-se la procedura revizuirii.
Comportamentul ilicit al inculpatei, care avea reprezentarea asupra demersurilor contrare legii, este relevat de preocuparea sa permanentă de a nu rosti expresii întregi, din care să se poată deduce intervenţiile sale şi suma pretinsă, de solicitarea discreţiei din partea denunţătorului, ”chiar şi rudele” şi de temerile sale exprimate prin referire la alte cauze penale notorii cu magistraţi interceptaţi.
Din coroborarea înregistrărilor audio şi ambientale cu declaraţiile inculpatei D.M. şi ale denunţătorului B.P., rezultă că acestuia din urmă inculpata îi aducea la cunoştinţă, etapele demersurilor sale la judecători, creându-i denunţătorului convingerea că banii pretinşi sunt destinaţi să fie împărţiţi la cei trei membri ai completului.
Chiar dacă demersurile inculpatei D.M. au avut la bază îndelungata relaţia personală, de amiciţie, pe care o avea cu denunţătorul B.P. şi iniţial s-au concretizat în simple consultaţii cu privire la instituţiile procesual penale incidente în cauză, ulterior conduita sa a căpătat conotaţie penală în momentul pretinderii banilor pentru a-şi trafica influenţa, pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti.
Drept urmare, şi această a doua faptă întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
3. În legătură cu ultimul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile cazului de casare al art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., privitor la care inculpata a solicitat executarea pedepsei rămase în condiţiile art. 861 C. pen., în situaţia în care instanţa apreciază că nu se impune coborârea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, date de vârsta şi starea ei de sănătate degradată:
Înalta Curte, Completul de 5 judecători urmează a respinge, ca neîntemeiată şi critica privind greşita individualizare a pedepselor aplicate, sub aspectul cuantumului şi a modalităţii de executare, pentru considerentele expuse în analiza aceluiaşi motiv invocat în recursul parchetului, apreciind că, în raport cu gravitatea faptelor de corupţie săvârşite de un magistrat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatei (cariera profesională, suferă de mai multe afecţiuni, însă nu a manifestat o atitudine de recunoaştere şi regret în raport cu faptele comise) executarea pedepsei rezultante în regim privativ de libertate corespunde exigenţelor art. 52 C. pen.
Aşadar, instanţa de recurs apreciază că modalitatea neprivativă de libertate a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în condiţiile art. 861 C. pen. nu îşi poate atinge finalitatea, în sensul constituirii unui avertisment în raport cu faptele concrete săvârşite de inculpată, în calitatea de judecător, care, prin natura sa presupune respectarea şi asigurarea legalităţii, încrederii în valorile actului de justiţie.
Pentru considerentele arătate şi constatând că nu există alte temeiuri de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi de recurenta intimată inculpată D.M. împotriva sentinţei penale nr. 1352 din 9 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Se va deduce din durata pedepsei aplicate inculpatei durata reţinerii şi a arestării preventive a acesteia de la data de 28 februarie 2012 la 11 februarie 2013.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta intimată inculpată la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi de recurenta intimată inculpată D.M. împotriva sentinţei penale nr. 1352 din 9 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Deduce din durata pedepsei aplicate inculpatei durata reţinerii şi a arestării preventive a acesteia de la data de 28 februarie 2012 la 11 februarie 2013.
Obligă recurenta intimată inculpată la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 221/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 243/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
