ICCJ. Decizia nr. 329/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 329/2011
Dosar nr.8138/1/2011
Şedinţa publică din 14 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1449 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 7839/1/2011, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 04 octombrie 2011, inculpatul R.V., prin apărător ales, avocat A.M., a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunile de luare de mită în formă calificată şi de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că inculpatul, o dată pus în libertate, ar săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.
Inculpatul a mai susţinut că circumstanţele sale personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, absolvent de studii superioare, preocuparea permanentă pentru specializare în domeniul de activitate în care funcţionează şi faptul că are o familie organizată, reprezintă aspecte care fundamentează oportunitatea măsurii liberării provizorii sub control judiciar, aptă să garanteze buna desfăşurare a procesului penal.
Prin încheierea nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a completului de 5, s-a luat măsura arestării preventive faţă de inculpatul R.V. sub aspectul infracţiunilor de luare de mită în formă calificată şi de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât la data de 20 noiembrie 2010 a acceptat promisiunea coinculpatului Ţ.V. de a-i fi dată suma de 3.200 dolari S.U.A. pentru a-şi încălca atribuţiile de serviciu, prin acordarea liberului de vamă pentru mai multe containere procesate prin B.V. Constanţa Sud Agigea, făcând parte dintr-un grup infracţional organizat care acţiona la punctul vamal menţionat.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul R.V. a comis infracţiunile de luare de mită în formă calificată şi de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordine publică.
La evaluarea acestui pericol au fost avute în vedere valorile sociale lezate, gravitatea şi urmările faptei, relevante fiind anvergura activităţii ilicite, valoarea foloaselor necuvenite, frecvenţa cu care s-au consumat actele de corupţie şi impactul avut asupra reputaţiei instituţiilor publice, acţiunile inculpatului contribuind la deteriorarea încrederii societăţii civile în corectitudinea celor abilitaţi să vegheze la respectarea legii.
Sub aspectul admisibilităţii în principiu, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însuşită de inculpatul R.V., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 35/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracţiunile de luare de mită în formă calificată şi de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Prima instanţă a constatat că, în cauză, actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul R.V. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat, în condiţiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituţii de învăţământ superior, acordând în mod constant atenţie pregătirii şi desăvârşirii sale profesionale, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Prima instanţă a apreciat că îndeplinirea condiţiilor impuse de cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu conduce automat la admiterea acesteia, întrucât pe lângă vocaţia legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului o cerere de liberare provizorie, vocaţie ce se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se examinează şi oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., instanţa având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesual penală.
Prima instanţă a apreciat că trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul R.V. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât şi la cele ce privesc persoana inculpatului.
Deşi inculpatul beneficiază de circumstanţe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, cu o familie organizată, absolvent al unei instituţii de studii superioare), prima instanţă a apreciat că aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezintă cerinţe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârşirea presupusei fapte penale reţinută în sarcina sa.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorante cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. împotriva României, L. împotriva Franţei, H. împotriva Olandei).
Aşadar, natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de lucrător vamal, a acceptat oferta primirii de foloase necuvenite de la comercianţi şi comisionari vamali, aplicând în schimb liberul de vamă pentru mai multe containere cu mărfuri), frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produce lipsind de orice eficienţă controlul de frontieră şi încurajând fenomenul de criminalitate transfrontalieră, cât şi stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanţă la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului R.V.; pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârşirii presupuselor fapte penale, calitatea de lucrător vamal, funcţie care îl obliga să apere valorile sociale care vizează activităţile specifice punctelor vamale, şi nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a încrederii populaţiei în eficienţa organelor statului, astfel încât comportamentul infracţional reţinut în sarcina sa alterează imaginea instituţiilor publice din sfera vamală, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă cu aceeaşi intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a acestuia.
S-a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.V. [(prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.)] nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.V.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune".
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., corelate cu art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen., se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limitărezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că, în acest moment, un control judiciar instituit inculpatului R.V. este insuficient, pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Raportat la gravitatea infracţiunilor presupus a fi săvârşite [(art. 254 alin. (1) şi 2 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003)], la împrejurarea că urmărirea penală nu este finalizată, impunându-se audierea martorilor şi administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, dar şi la atitudinea sa în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că detenţia provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului, nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de 25 mai 2011), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul R.V. va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii nr. 1449 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 7839/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 330/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 327/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
