ICCJ. Decizia nr. 391/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 391/2013
Dosar nr. 182/1/2012
Şedinţa de la 5 iulie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 21 iulie 2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 21, 22 şi 23 din Legea nr. 115/1996, raportat la art. 9-12 din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 şi O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Comisia Specială cu cererea de cercetare a averii domnului D.I.P., fost ministru în cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, iar apoi ministru de stat.
Cererea de cercetare a avut ca fundament sesizarea nr. 163 din 27 iunie 2005 a Centrului de Resurse Juridice din care rezulta că, între averea declarată la data învestirii în funcţia de ministru a domnului D.I.P. şi aceea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei s-au constatat diferenţe vădite în sensul că, unele bunuri cuprinse în declaraţiile de avere nu puteau fi dobândite din veniturile declarate.
Prin Ordonanţa nr. 1 dată în Camera de Consiliu de la 16 ianuarie 2006 în Dosarul nr. 6/2005, Comisia Specială de Cercetare a Averii persoanelor prevăzute în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 a admis cererea de cercetare formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
- a constatat că cercetaţii D.I.P. şi E.P.
- domiciliaţi în Bucureşti, Calea Victoriei, nu justifică în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL;
- a dispus aplicarea de măsuri asigurătorii, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile, din cele în număr de 23, dobândite de cercetaţi în perioada supusă cercetării:
- teren curţi - construcţii în suprafaţă de 490 mp situat în intravilanul oraşului Azuga, strada Gârbovei, F.N., lot 40, pct. Monument cu nr. de cadastru provizoriu 317 dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2040 din 22 august 2001 de B.N.P. - M.M. - Câmpina;
- teren în suprafaţă de 500 mp situat în intravilanul oraşului Azuga, judeţul Prahova, pct. „L.M.” lot 33, înscris în C.F. Azuga, nr. cadastral x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092 din 5 mai 2002 de B.N.P. - R.C. - Bucureşti;
- teren curţi - construcţii în suprafaţă de 801 mp situat în intravilanul oraşului Azuga, str. Prahovei, cu nr. cadastral provizoriu x dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 iulie 2002 de B.N.P. - M.M. - Câmpina;
- teren în suprafaţă totală de 1669 mp, din care 978 mp fâneaţă şi 691 mp pădure, situat în intravilanul oraşului Azuga, pct. ”S.”, F.N, lot 1, judeţul Prahova cu nr. cadastral provizoriu 441, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 octombrie 2002 de B.N.P. Mărgărit Muşat - Câmpina;
- teren fâneaţă în suprafaţă de 493 mp situat în intravilanul oraşului Azuga, F.N., lot 39, nr. cadastral provizoriu y, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 noiembrie 2002 a B.N.P. - R.C. - Bucureşti;
- teren în suprafaţă de 502 mp (523,67 mp din măsurători cadastrale) situat în oraşul Azuga, str. Gârbovei, lot 30, judeţul Prahova, înscris în C.F. a localităţii Azuga nr. cadastral al parcelei 591, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 decembrie 2003 de B.N.P. - R.C. - Bucureşti;
- teren în suprafaţă de 475 mp situat în intravilanul oraşului Azuga str. Gârbovei F.N., lot nr. 38, înscris în C.F. cu nr. cadastral al parcelei z, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1878 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. - R.C. - Bucureşti;
- teren în suprafaţă de 467 mp (523 mp din măsurători cadastrale) situat în oraşul Azuga, str. Gârbovei - F.N., înscris în C.F., cu nr. cadastral al parcelei 119, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2004 de B.N.P. - R.C. - Bucureşti;
- apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Uruguay nr. 12, dobândit în baza contractului de asociere civilă nr. 880 din 18 iunie 2003 încheiat între cercetata E.P. şi constructorul D.V.R.I.
În consecinţă, cauza a fost trimisă spre soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie spre a se proceda potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004 republicată.
În adoptarea acestei soluţii, Comisia a reţinut, următoarele:
- cu referire la normele aplicabile în cauză, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 115/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 şi O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, aprobată prin Legea nr. 601 din 16 decembrie 2004.
- în temeiul normelor evocate, Comisia a stabilit că D.I.P. face parte din categoria persoanelor care au obligaţia declarării averii în forma şi condiţiile stabilite de lege, dată fiind calitatea acestuia de membru al guvernului şi deputat în perioada 2000 - 2004, iar potrivit aceloraşi norme, în cazul declanşării procedurii de control a averii, controlul se extinde şi asupra veniturilor şi averii soţiei, doamna E.P., persoană care, în puterea legii, a dobândit calitatea de cercetat;
- relativ la modul de sesizare a Comisiei, aspect contestat de cercetaţi, s-a reţinut, în esenţă, că cererea formulată şi completată de Procurorul General a fost justificată, chiar dacă nu era însoţită de toate înscrisurile doveditoare, fiind formulată în concordanţă cu exigenţele dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 115/1996.
În opinia Comisiei, chiar dacă actul de sesizare ar fi fost incomplet din perspectiva aspectelor contestate, o atare împrejurare nu este de natură să împiedice efectuarea cercetării şi cu atât mai puţin să constituie motiv de nulitate a sesizării.
În acest context, Comisia a subliniat că cercetaţii nu au pus la dispoziţia sa toate declaraţiile şi dovezile referitoare la averea dobândită şi nici nu au prezentat elemente de identificare ale conturilor bancare pe care le-au deţinut în ţară în perioada de referinţă;
- cu referire la veniturile obţinute şi la cheltuielile efectuate de către cercetaţi, Comisia a stabilit că perioada supusă controlului se încadrează de la data de 12 decembrie 2000 (corespunzător datei la care cercetatul D.I.P. a depus declaraţia de avere ca deputat) şi până la data de 14 decembrie 2004.
Cererea cercetaţilor privind extinderea perioadei de control până la finele lunii decembrie 2004, dată ce coincide cu revocarea cercetatului D.I.P. din funcţia de ministru, a fost respinsă de Comisie, motivat de împrejurarea că semnificaţia acestei cereri era includerea în calculul veniturilor şi a sumelor de 15.063.094.970 ROL şi 136.506.670 ROL, dobândite de E.P. cu titlu de salarii de la SC I.A. SRL la finele lunii decembrie 2004.
Invocând dispoziţiile Regulamentului nr. 1/2004 al B.N.R. privind efectuarea operaţiunilor valutare, Comisia a stabilit, în raport cu probele existente, că moneda în care s-a întocmit balanţa de venituri şi cheltuieli este moneda naţională - ROL.
Expertiza efectuată a în cauză a stabilit că, în perioada de referinţă, cercetaţii au realizat venituri în sumă de 54.401.616.235 ROL, sumă din care Comisia a exclus veniturile încasate de cercetata E.P. în luna decembrie 2004, respectiv 15.063.094.970 ROL şi 136.506.670 ROL, motivat de faptul că sumele nu pot justifica dobândirea licită a bunurilor achiziţionate anterior acestei perioade.
Cererea cercetaţilor privind includerea în venituri şi a sumei de 493.000 dolari S.U.A., obţinută din cesionarea părţilor sociale pe care aceştia le deţineau la SC I.A. SRL, a fost respinsă de Comisie, motivat de împrejurarea că actul de cesionare este un act juridic fictiv şi fondat pe o cauză falsă, astfel cum rezultă din operaţiunile desfăşurate în cursul cesionării şi după aceasta când, în realitate, cercetaţii au continuat să administreze şi să conducă societatea menţionată.
În fine, relativ la aspectul anterior enunţat, Comisia a stabilit că, deşi cercetaţii au depus extrase bancare ce confirmă primirea sumei de 986.000 dolari S.U.A., urmarea a cesiunii amintite, documentele nu pot avea valoare probatorie, având în vedere că acestea nu poartă ştampila băncii, iar cercetaţii nu au făcut dovada că aceste sume au stat la baza achiziţionării unor bunuri.
Relativ la cheltuielile efectuate de cercetaţi în perioada supusă controlului, expertiza efectuată în cauză a stabilit că acestea însumează un total de 66.558.207.775 ROL.
La această sumă, Comisia a apreciat că se impune adăugarea sumei de 4.438.148.450 ROL (diferenţa de valoare ce rezultă din calculul valorii de impozitare a imobilelor case de vacanţă din oraşul Azuga faţă de suma menţionată în declaraţia de avere), a sumei de 1.575.440.000 ROL (contravaloarea obiectelor de artă, bijuterii, colecţii numismatice) şi a sumei de 1.624.441.440 ROL (cheltuieli de întreţinere).
În concluzie, Comisia a reţinut că totalul cheltuielilor efectuate de cercetaţi se ridică la suma de 74.196.237.695 ROL, iar în raport cu veniturile obţinute, 28.167.114.235 ROL, s-a conchis că cercetaţii nu pot justifica în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 446.029.123.730 ROL.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004 republicată, cauza a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind înregistrată la această instanţă sub nr. 2163/1/2006.
În această fază procesuală cercetaţii au depus la dosarul cauzei un memoriu privind situaţia veniturilor şi cheltuielilor în perioada supusă controlului însoţit de înscrisuri doveditoare.
Prin decizia nr. 1 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul special - Legea nr. 115/1996 a închis dosarul privind pe cercetaţii D.I.P. şi E.P. şi a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor menţionate în dispozitivul Ordonanţei nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averii Persoanelor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut următoarele argumente:
Pornind de la principiul constituţional relativ la prezumţia de liceitate a bunurilor dobândite, s-a apreciat că, sesizarea completată ulterior de Procurorului General nu a fost însoţită de dovezile necesare şi suficiente declanşării unei atare proceduri, iar Comisia, efectuând doar demersurile pe care le-a considerat de cuviinţă, a impus cercetaţilor sarcina probei, cu încălcarea principiul menţionat.
Relativ la soluţionarea excepţiei de nulitate a sesizării Comisiei, s-a relevat că motivarea Comisiei, bazată pe un probatoriu insuficient, este contradictorie, iar aspectele invocate de cercetaţi în susţinerea acesteia au fost întemeiate în parte. Însă, în absenţa unei reglementări imperative ce ar putea sancţiona cu nulitatea un atare demers şi faţă de împrejurarea că interesul părţilor în cauză este conform cu principiul aflării adevărului şi accesului liber la justiţie, s-a apreciat că sesizarea, deşi deficitară şi incompletă, nu poate fi considerată nulă.
În ceea ce priveşte perioada supusă controlului, instanţa supremă a reţinut că, soluţia de respingere a cererii cercetaţilor de a fi avută în vedere şi perioada până la 29 decembrie 2004, este fundamental greşită.
S-a relevat în acest sens că, intervalul de timp avut în vedere de către Comisie este cel în care cercetatul D.I.P. a avut calitatea de deputat, iar nu cea de ministru, aceasta din urmă fiind calitatea ce a generat, în fapt, sesizarea Comisiei.
Concluzionând asupra acestor aspecte, instanţa supremă a reţinut că perioada supusă controlului o constituie intervalul de timp situat între 29 decembrie 2000 - 29 decembrie 2004, iar sumele obţinute ca salarii de cercetata E.P. la finele acestui interval sunt licite şi vor fi luate în calculul veniturilor legal dobândite.
Referitor la veniturile realizate de cercetaţi, instanţa supremă a reţinut că sumele încasate de cercetata E.P., cu titlu de salarii la finele lunii decembrie 2004, înlăturate nejustificat de Comisie, vor fi avute în vedere la capitolul venituri realizate de cercetaţi.
În ceea ce priveşte suma de 986.000 dolari S.U.A., echivalentul la acel moment a 26.234.502.000 ROL, instanţa supremă a reţinut că aceasta a fost înlăturată de către Comisie în mod nelegal.
În concluzie, instanţa supremă a constatat că totalul sumei reprezentând veniturile încasate de cercetaţi a fost de 69.601.217.875 ROL.
În privinţa cheltuielilor efectuate de cercetaţi, instanţa supremă a reţinut că stabilirea acestora este rezultatul greşitei interpretări a probelor administrate în cauză, iar soluţia Comisiei vizând acest aspect a fost adoptată cu încălcarea prezumţiei de licitate şi a principiului in dubio pro reo.
Relativ la construcţia unei a doua case de vacanţă în localitatea Azuga, s-a reţinut că, includerea sumei de 4.438.148.750 ROL, la capitolul cheltuieli, este greşită în raport cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Astfel, apărarea cercetaţilor potrivit căreia există o singură casă de vacanţă şi o anexă gospodărească (seră), care are un branşament separat la gaze şi a fost construită în anul 2000, înainte de perioada supusă controlului, este confirmată de certificatul de urbanism din august 2000, autorizaţia de construcţie din august 2000, procesul verbal de finalizare a lucrărilor din 5 ianuarie 2001, precum şi certificatul fiscal ce atestă existenţa unei singure proprietăţi deţinute de cercetaţi în localitatea Azuga.
În opinia instanţei supreme, aceste înscrisuri nu au fost combătute sau contestate aşa încât, includerea sumei amintite la capitolul cheltuieli este nejustificată, motiv pentru care această sumă a fost înlăturată.
Un alt aspect a vizat includerea de către Comisie la capitolul cheltuieli a sumei de 1.575.440.000 ROL (echivalentul a 40.000 euro), reprezentând contravaloarea obiectelor de artă, bijuterii şi colecţii numismatice.
Instanţa supremă a reţinut că, atât existenţa bunurilor cât şi valoarea acestora a fost stabilită în mod subiectiv, prin simpla apreciere a Comisie, în condiţiile în care, la dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste, în perioada supusă controlului, dobândirea unor bunuri în valoarea amintită. Mai mult, lipsa probatoriilor nu putea fi reproşată cercetaţilor, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile relative la sarcina probei.
În acelaşi sens, s-a relevat că, potrivit declaraţiei de avere din 7 mai 2005, bunurile respective au fost dobândite începând din anii 1971, 1975-2005, prin moştenire ori din repatrierea soţiei, conform documentelor vamale sau achiziţionate. Însă, în absenţa oricărei probe privind achiziţionarea acestor bunuri, în perioada supusă controlului, aprecierea Comisiei este nefundamentată aşa încât, suma amintită se impune a fi exclusă din capitolul cheltuieli.
S-a apreciat, totodată, relativ la cheltuielile de întreţinere ale cercetaţilor, că suma de 1500 euro se justifică în raport cu numărul imobilelor deţinute de cercetaţi, cu implicaţii asupra impozitelor, întreţinerii lor şi standardul de viaţă al persoanelor în cauză, motiv pentru care instanţa supremă a înlăturat apărările formulate de cercetaţi din această perspectivă.
În concluzie, instanţa supremă a reţinut că totalul cheltuielilor efectuate de cercetaţi, în perioada supusă controlului, a fost de 68.183.649.215 ROL.
Comparând suma stabilită a veniturilor obţinute de cercetaţi 69.601.217.875 ROL cu suma stabilită a cheltuielilor efectuate de aceştia 68.183.649.215 ROL, în perioada supusă controlului, instanţa supremă a constatat că nu există niciun element de diferenţă care să ateste dobândirea ilicită a unor bunuri, motiv pentru care se impune închiderea dosarului potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003.
Soluţia privind ridicarea sechestrului asigurător a fost avută în vedere de instanţa supremă în raport cu soluţia adoptată pe fond.
Împotriva acestei hotărâri, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs.
În sprijinul recursului declarat, Ministerul Public a formulat în scris şi a susţinut oral, prin reprezentant, două motive de casare:
Prin unul din motive, s-a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv ce se subscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, ce se subscrie dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea atacată se grefează pe o situaţie de fapt greşit stabilită în raport cu probele administrate în cauză.
La termenul din 24 martie 2008, fixat pentru judecata recursului, Completul de 9 Judecători a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale în soluţionare recursului, în raport cu modificările aduse Legii nr. 115/1996, privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Integritate.
Prin încheierea de amânare a pronunţării deciziei, Completul de 9 Judecători a respins excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea prezentei cauze, reţinând, în esenţă, faptul că în cauză hotărârea de fond a fost pronunţată la data de 01 octombrie 2007, iar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007 privind Agenţia Naţională de Integritate, art. 21 din Legea nr. 115/1996 a fost abrogat, dispoziţiile abrogate fiind preluate însă în cuprinsul art. 46 teza a II - a, potrivit căruia competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Decizia nr. 220 din data de 7 aprilie 2008, Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Deciziei nr. 1 din data de 01 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul Special - Legea nr. 115/1996.
A casat hotărârea atacată şi a trimis cauza Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că soluţia a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:
- La emiterea Deciziei nr. 1 din 1 octombrie 2007 nu au fost respectate dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, care prevăd că judecarea cauzei (în cazul în care comisia de cercetare a constatat că dobândirea unei cote - părţi sau a anumitor bunuri determinate, dobândite de persoana a cărei avere este supusă controlului, nu au caracter ilicit) se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare, iar la prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi.
- Din interpretarea textelor ce vizează sesizarea şi soluţionarea cauzelor privind controlul averilor nu rezultă că instanţa soluţionează această cauză ca o instanţă de control judiciar, însă Completul Special - Legea nr. 115/1996 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a comportat ca o instanţă de control judiciar şi în sentinţa atacată a făcut numai referiri la cele reţinute de Comisia de cercetare, deşi a fost sesizată să soluţioneze cauza pe fond.
- Fiind un litigiu civil, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. - care prevăd rolul activ al judecătorului; cu toate acestea, Completul special - Legea nr. 115/1996 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a stabilit dacă modificările intervenite în acţionariatul SC I.A. SRL s-au reflectat şi în declaraţiile de avere ale cercetaţilor D.I.P., mai ales că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 prevede obligaţia persoanelor ce dădeau declaraţie de avere ca anual să fie actualizate, dacă erau întocmite acte de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, făcute în timpul exercitării mandatului sau al îndeplinirii funcţiei, a bunurilor de valoare cuprinse în declaraţie.
- Din declaraţia de avere dată la 9 ianuarie 2001 cercetatul D.I.P. a menţionat faptul că deţine 25% părţi sociale la SC I.A. SRL, iar soţia sa tot 25% din părţile sociale la aceeaşi firmă.
- Din probele administrate rezultă că aceştia au încheiat contractul de cesiune din 9 februarie 2001 şi au primit suma de 493.000 dolari S.U.A. fiecare reprezentând contravaloarea părţilor sociale la SC I.A. dar nu s-a stabilit dacă, ulterior, cercetatul a întocmit declaraţia de avere potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 pentru că a fost „înstrăinat” unul dintre bunurile înscrise în declaraţia de avere iniţială.
- În acest context, s-a constatat că, la pronunţarea soluţiei, Completul special - Legea nr. 115/1996 a luat în calculul veniturilor licite obţinute suma de 986.000 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea părţilor sociale şi a înlăturat susţinerile Comisiei de cercetare, dar fără a ţine seama de faptul că şi după cesionarea ulterioară a părţilor sociale, cercetata E.P. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I.A. SRL, în această calitate încasând, cu titlu de salariu, dar la sfârşitul lunii decembrie 2004, suma de 15.063.094.070 Rol + 136.506.670 ROL.
A apreciat instanţa de recurs că, în activitatea de verificare a provenienţei bunurilor, pentru a se evita situaţia în care achiziţionarea unor bunuri să poată fi justificată cu venituri ce au fost dobândite ulterior, se efectuează o eşalonare a veniturilor şi cheltuielilor pe anumite perioade, în funcţie de dobândirea unor bunuri mai importante, Completul special - Legea nr. 115/1996 neprocedând în acest mod.
În continuare, s-a reţinut de către Completul de 9 Judecători că, nici în privinţa cheltuielilor, Completul special - Legea nr. 115/1996 nu a avut în vedere cheltuielile făcute cu edificarea unei construcţii (anexă gospodărească), dar şi diferenţele între declaraţia de avere şi situaţia existentă.
Astfel, a observat instanţa de control judiciar că, în declaraţia de avere dată la 9 ianuarie 2001, ca şi în cea dată la 12 decembrie 2000, cercetatul P.I.D. a indicat ca fiind proprietar, între alte locuinţe, a unei vile plus dependinţe cu o suprafaţă construită de cca 280 mp, iar din actele depuse la dosar rezultă că la 5 ianuarie 2001 a fost încheiat procesul verbal de recepţie a lucrărilor la anexa gospodărească.
Sub acest aspect, s-a apreciat că nu s-a verificat şi nu s-a solicitat administrarea de noi probe, din care să rezulte exact care este situaţia acestei construcţii, mai ales că adresa nr. 1110 din 14 februarie 2006 emisă de Primăria oraşului Azuga face referiri la amprenta la sol a imobilului situat în oraşul Azuga, str. Gârbovei, lot nr. 51 şi la cel deţinut în oraşul Azuga, str. Gârbovei, lot nr. 52 şi nu la suprafaţa construită, iar dacă ar fi în discuţie o dependinţă, aşa cum susţin cercetaţii, trebuia verificat de ce apar două loturi de teren.
De asemenea, s-a constatat că în cauză trebuia stabilit când au fost finalizate lucrările la această construcţie, pentru a se putea stabili dacă aceste cheltuieli trebuiau luate în calcul, fiind important de stabilit şi suprafaţa construită pentru fiecare imobil pentru că, în funcţie de aceasta, se stabileşte valoarea impozabilă.
Cu menţiunea că la rejudecare vor fi avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate, precum şi îndrumările menţionate mai sus, Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de prevederile art. 21 din Legea nr. 115/1996, preluate în art. 46 teza a II - a din Legea nr. 144/2007, care stabileau competenţa de a judeca litigiile privind controlul averilor ca aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în cazul verificărilor privind miniştrii, senatori şi deputaţi, a trimis cauza spre rejudecare la Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 01 aprilie 2009, sub Dosar nr. 2939/1/2009, fiind trimis spre rejudecare de Completul de 9 Judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 46 fraza a III - a din Legea nr. 144/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu modificările şi completările la data pronunţării Deciziei nr. 220/2008.
În cursul rejudecării cauzei, a fost adoptată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, iar prin art. 33 pct. 16 din această lege, au fost abrogate art. 41-57 din Legea nr. 144/2007.
De asemenea, prin art. 35 din Legea nr. 176/2010 au fost aduse modificări şi completări şi Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, fiind înlăturată tratarea diferenţiată a cauzelor, în raport cu rangul demnităţii deţinute de persoana cercetată, Comisiile de cercetare a averilor fiind instituite doar la nivelul Curţilor de apel, iar competenţa de judecată a sesizărilor aparţinând exclusiv secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la nivelul acestor instanţe, urmând ca recursul să fie judecat la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reţinând că Legea nr. 176/2010 nu conţine dispoziţii tranzitorii cu privire la cauzele aflate în curs de judecată la data intrării ei în vigoare, 05 septembrie 2010, rezultă că, în ceea ce priveşte cauza de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei legi se întregesc cu prevederile Codului de procedură civilă (…)” şi că, potrivit art. 725 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 225 din O.U.G. nr. 138/2000, „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe”, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a considerat că a fost legal învestită cu rejudecarea cauzei de faţă, rămânând competentă material şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.
Prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 - Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis sesizarea; a constatat că persoanele cercetate, P.D.I. şi P.E., au efectuat cheltuieli nejustificate de 4.081.676,80 lei (40.816.768.008,90 ROL); a dispus confiscarea sumei menţionate şi a obligat persoanele cercetate să plătească această sumă la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri.
Totodată, a menţinut sechestrul asigurător şi a obligat persoanele cercetate să achite la bugetul statului suma de 17.935 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert achitat de Ministerul Justiţiei în primul ciclu procesual.
Sub un prim aspect, referitor la natura juridică a Ordonanţei nr. 1/2006, instanţa de fond a reţinut în considerentele acestei hotărâri că respectiva ordonanţă reprezintă actul juridic de sesizare a instanţei de judecată, prin care s-a constatat că persoanele cercetate din cauza de faţă nu justifică, în perioada supusă cercetării, caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.129.730 ROL, trimiţând cauza, spre soluţionare, instanţei competente sub acest aspect.
În ceea ce priveşte limitele învestirii Secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, instanţa a reţinut, în esenţă, că, prin soluţia adoptată, Completul de 9 Judecători a înţeles să dispună rejudecarea cauzei în integralitatea ei, având ca obiect verificarea averii persoanelor cercetate, în ceea ce priveşte caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL.
În cadrul probatoriului administrat cu prilejul rejudecării cauzei, s-a efectuat o completare a raportului de expertiză contabilă, precum şi o expertiză tehnică de specialitate în construcţii pentru imobilul situat în oraşul Azuga, expertul contabil şi expertul tehnic în construcţii au formulat răspunsuri la obiecţiunile formulate de Ministerul Public şi, ulterior, completări la răspunsurile date respectivelor obiecţiuni.
Pe fondul cauzei, instanţa de rejudecare a reţinut, pe baza probatoriilor administrate, în privinţa veniturilor şi cheltuielilor cercetaţilor că, la sfârşitul sub perioadei 12 decembrie 2000 - mai 2004, balanţa veniturilor şi cheltuielilor a înregistrat cheltuieli superioare veniturilor cu suma de 1.355.979.772, 50 ROL, a căror provenienţă nu este justificată cu veniturile, aşa cum au fost calculate de expertul contabil şi nu au fost contestate de persoanele cercetate.
De asemenea, s-a reţinut că, la sfârşitul sub perioadei 12 decembrie 2000 - 6 decembrie 2004, s-au înregistrat cheltuieli superioare veniturilor cu suma de 7.534.286.236, 40 ROL, a căror provenienţă nu a fost justificată cu veniturile, astfel cum au fost calculate de către expert şi nu au fost contestate de către cercetaţi.
În concluzie, s-a constatat că s-au înregistrat, în total, cheltuieli superioare, a căror provenienţă nu este justificată cu veniturile, în sumă de 8.890.266.008, 90 ROL, adică 889.026, 60 lei.
Prin raportarea cadrului legal ce reglementează prezumţia de licitate a averii la particularităţile speţei, instanţa de fond a apreciat că prezumţia menţionată nu mai funcţionează în ceea ce priveşte suma sus menţionată, cu referire la averea persoanelor menţionate dobândită în acea perioadă, întrucât respectiva parte importantă a averii nu poate fi justificată ca fiind dobândită licit.
Astfel, în ceea ce priveşte suma de 26.234.502.000 ROL, reprezentând echivalentul a 986.000 dolari S.U.A., ce constituie contravaloarea părţilor sociale pe care persoanele cercetate la deţineau la SC I.A. SRL şi pe care acestea le-ar fi cesionat în baza contractului autentificat sub nr. 742 din 09 februarie 2001, instanţa a considerat că trebuie exclusă din totalul veniturilor calculate de către expert ca fiind obţinute de cercetaţi în perioada supusă verificării, dat fiind că nu s-a dovedit că ar fi reală şi, cu atât mai puţin, licită.
Pe cale de consecinţă, s-a stabilit că, în mod corelativ, cheltuielile corespunzătoare în aceeaşi sumă, din balanţă, nu sunt justificate şi, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, se impune confiscarea echivalentului acestora.
Instanţa a apreciat că această concluzie se impune, dat fiind că actul juridic, respectiv contractul nr. 742/9 februarie 2001, a fost unul fictiv şi fondat pe o cauză falsă, în sprijinul acestei opinii fiind reţinute următoarele considerente:
- cesiunea părţilor sociale s-a făcut către o persoană interpusă, prezentă, de asemenea, prin intermediar la încheierea în ţară a celor două contracte de cesiune, persoană evident neinteresată de acţionariatul societăţii;
- este de neexplicat, din punct de vedere economic, dar nu numai, cum această persoană, care, aparent, a plătit cercetaţilor suma de 986.000 DOLARI S.U.A., echivalent a 26.263.502.000 ROL, la un interval de numai o lună şi 17 zile, să consimtă pierderea aceleiaşi sume prin cedarea ei cu titlu gratuit unor terţi din ţară, cu care, s-a dovedit, nu avea niciun fel de legături;
- la rândul lor, beneficiarii liberalităţii, nu erau persoane străine de persoanele cercetate, din moment ce E.P. a continuat să aibă legături cu S.C. „Ital Agency” SRL şi de unde a încasat în anii următor contractului sume însemnate de bani, de această dată în calitate de administrator al firmei;
- nu este întâmplătoare plata sumelor de 15.063.094.070 ROL şi, respectiv, 136.506.670 ROL la sfârşitul lunii decembrie 2004, sumă cu titlu de salarii, dar care reprezintă mai mult de jumătate din preţul pretins la 9 februarie 2001 pentru părţile sociale aparent cedate;
- în cauză nu s-a dovedit că rezultatele obţinute de firma respectivă şi aportul cercetatei ar fi justificat asemenea recompense, în cazul său, dar şi al altor persoane din conducerea firmei, în anul respectiv, dar şi în anii precedenţi;
- contractul încheiat de către cercetaţi la data de 9 februarie 2001 nu a avut drept cauză juridică contraprestaţia pentru părţile sociale cedate, scopul real al actului constând în preconstituirea de dovezi cu care cercetaţii, în urma operaţiunilor speculative descrise, să tindă a justifica dobândirea ulterioară a unor bunuri de mare valoare;
- deşi, aparent, prin încheierea contractului din data de 9 februarie 2001, cercetaţii au încetat de a mai fi acţionari SC I.A. SRL, firmă înfiinţată de cercetatul D.I.P., intrat, ulterior, în funcţii de demnitate publică, în realitate, cercetaţii au continuat în fapt să conducă şi să administreze firma, dovadă fiind atât calitatea de administrator a cercetatei, cât şi sumele substanţiale încasate de la firma de la care, doar aparent, cei doi soţi s-au retras în februarie 2001;
- aşa cum a reţinut şi Completul de 9 Judecători în considerentele deciziei nr. 220/2008, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările la data respectivă, persoana cercetată avea obligaţia ca anual să îşi actualizeze declaraţia de avere, dacă erau făcute acte de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor cuprinse în declaraţie, însă, în cazul persoanei cercetate, nu apar astfel de menţiuni în declaraţia dată, imediat următoare celei din data de 12 decembrie 2000, în care apar cotele de participare la capitalul SC I.A. SRL.
Şi în ceea ce priveşte suma de 5.690.000.000 ROL, obţinută din vânzarea în regim de consignaţie a unor bunuri de artă, instanţa a înlăturat-o de la capitolul venituri şi a constatat, pe cale de consecinţă, că nici cheltuielile corespunzătoare, în sumă egală cu suma de 5.682.000.000 ROL, inclusă în capitolul cheltuieli al balanţei întocmite de expertul contabil, nu sunt justificate, ceea ce impune confiscarea echivalentului lor.
Sub acest aspect, în hotărârea atacată s-a reţinut că, deşi din copia xeroxată a documentului întocmit de SC C.A.P.C. SRL rezultă vânzarea a 41 de obiecte, depuse de persoana cercetată P.E. şi vândute în perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004 pentru suma totală de 569.246 lei, în declaraţia de avere din 12 decembrie 2000 persoana cercetată menţionase că deţinea „tablouri semnate de pictori consacraţi, piese de mobilier de artă, statuete”, iar avocatul persoanelor cercetate a făcut precizarea că va depune actul încheiat între cei doi soţi în anul 1995, anterior căsătoriei, din care ar rezulta că bijuteriile şi obiectele de artă au fost dobândite anterior căsătoriei de către persoana cercetată P.E., totuşi nu s-a dovedit că aceasta ar fi introdus în România bunurile respective cu ocazia căsătoriei şi repatrierii sale şi nici în certificatul de moştenitor din data de 11 iunie 2002 nu apar trecute astfel de bunuri în masa succesorală.
În acelaşi context, s-a apreciat că şi dacă s-ar admite că bunurile respective au fost vândute în regim de consignaţie, în ciuda inadvertenţelor ce apar în actul eliberat de unitatea de consignaţie, în cauză nu este dovedită existenţa acestor bunuri anterior perioadei cercetate şi nici dobândirea lor licită în cursul perioadei în discuţie.
Referitor la cheltuielile efectuate de către persoanele cercetate, s-a reţinut că, înlăturându-se integral suma de 5.692.000.000 ROL de la capitolul venituri licite, nu există niciun temei pentru a reţine că suma de 1.557.440.000 ROL a fost cheltuită cu achiziţionarea bunurilor respective (obiecte de artă, bijuterii etc.).
Cât priveşte cheltuielile în legătură cu imobilul „anexe gospodăreşti” din oraşul Azuga, Str. Gârbovei, au fost menţinute concluziile expertului contabil, după cum au fost reţinute şi concluziile Comisiei de cercetare, relative la cheltuielile de întreţinere efectuate de către cercetaţi.
În concluzie, s-a constatat că, pentru perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004, capitolul cheltuieli este excedentar cu suma totală de 40.816.768.008, 90 ROL, adică 4.081.676, 80 lei, pe care persoanele cercetate urmează a o achita la bugetul statului, determinarea câtimii nejustificate din cota bunurilor achiziţionate în prima perioadă, departajată din perioada totală supusă cercetării fiind apreciată ca o operaţiune anevoioasă şi tergiversantă pentru soluţionarea cauzei.
Relativ la a doua perioadă, 14 decembrie 2004 - 29 decembrie 2004, s-a stabilit că este excedentar capitolul venituri, ca urmare a includerii sumelor de 15.063.094.970 ROL+136.506.670 ROL, dobândite de către cercetata P.E., venituri care s-a considerat că nu pot influenţa constatările instanţei în ceea ce priveşte cheltuielile nejustificate efectuate de către persoanele cercetate.
După pronunţarea hotărârii de fond, cercetaţii P.D.I. şi P.E. au formulat o cerere de completare a acestei hotărâri, în temeiul art. 2812 C. proc. civ. şi, ulterior, o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în încheierea din data de 30 iunie 2011, în baza dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ.
În motivarea cererii privind completarea deciziei nr. 3932 din data de 14 iulie 2011, petenţii au susţinut că sesizarea Parchetului General este informă pentru că: nu cuprinde obiectul şi semnătura persoanei care poate angaja instituţia ce a formulat sesizarea; Centrul de Resurse Juridice, cel care a făcut sesizarea adresată Procurorului General, nu are calitatea de cetăţean în sensul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, care să îi permită a formula cereri de declanşare a procedurilor de cercetare a averilor demnitarilor; sesizarea este semnată pentru Procurorul General de la acea vreme, I.B., de către procurorul general adjunct, M.S. şi că Procurorul General nu şi-a însuşit sesizarea; la dosar nu există un ordin de delegarea atribuţiei de semnare a sesizării de către Procurorul General Adjunct şi nicio dovadă că Procurorul General ar fi lipsit la data formulării sesizării din unitate şi că şi-a delegat atribuţiile lui M.S.
S-a mai arătat, totodată, că, prin decizie, instanţa a omis să se pronunţe asupra motivelor de nulitate invocate, iar această omisiune se încadrează în prevederile art. 2812 C. proc. civ., relative la completarea hotărârii.
În motivarea cererii de îndreptare, s-a susţinut că se impune îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 30 iunie 2011, în care au fost consemnate susţinerile părţilor cu ocazia soluţionării fondului cauzei, în sensul că reprezentantul Ministerului Public nu a susţinut că cercetaţii nu au făcut dovada sumei de 46.029.123.730 ROL, nici verbal în şedinţa publică şi nici prin „concluziile scrise” depuse la dosarul cauzei.
Prin decizia nr. 5157 din data de 03 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererile, astfel formulate de petenţii cercetaţi P.D.I. şi P.E.
Cu privire la prima cerere, instanţa a apreciat, pe de o parte, că niciunul dintre aspectele invocate de către petenţi nu reprezintă un capăt de cerere principal sau accesoriu sau o cerere conexă ori incidentală, în sensul art. 2812 C. proc. civ., fiind, în realitate, critici aduse respective hotărâri.
Pe de altă parte, s-a considerat că excepţia nulităţii actului de sesizare a fost examinată anterior pronunţării deciziei, aceasta fiind analizată şi soluţionată prin încheierea din data de 22 septembrie 2005.
În privinţa celei de a doua cereri formulate de către aceeaşi petenţi, instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât suma consemnată în cuprinsul încheierii din data de 30 iunie 2011 corespunde atât susţinerilor orale ale reprezentantului Ministerului Public, cât şi sumei menţionate în Ordonanţa Comisiei Speciale de Cercetare, împrejurarea să suma determinată de instanţă în urma aprecierii probatoriului şi prevăzută în dispozitivul deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 este diferită neputând justifica îndreptarea încheierii, cu atât mai mult cu cât nici reprezentantul Ministerului Public nu a contestat consemnarea propriilor susţineri.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, pronunţată în aceeaşi cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de către expertul E.L. privind îndreptarea dispozitivului încheierii din data de 30 iunie 2011 şi a dispus menţionarea în dispozitivul încheierii menţionate a obligaţiei cercetaţilor de a achitat diferenţa de onorariu în cuantum de 4.500 lei pentru aceste expert contabil, în contul B.L.E.J.T.C. Bucureşti.
La data de 29 septembrie 2011, împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, au declarat recurs cercetaţii P.D.I. şi P.E., pentru ca, ulterior, la data de 24 ianuarie 2012, cercetaţii să declare recurs atât împotriva deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, cât şi împotriva încheierii din camera de consiliu, criticând, în esenţă, hotărârile atacate pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Cele trei recursuri au fost înregistrate spre soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, formând obiectul Dosarului nr. 182/1/2012.
Printr-un prim motiv de recurs, formulat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3, cu referire la art. 105 alin. 1, recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, apreciind că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 din Constituţie şi cu încălcarea competenţei altei instanţe.
În dezvoltarea motivului de casare în discuţie, recurenţii au arătat că, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea pricinii în fond, însă, în mod nelegal, prin încheierea din 30 iunie 2011, excepţia a fost respinsă.
Au arătat că s-a solicitat trimiterea dosarului, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Bucureşti, invocându-se nu o lege nouă şi una veche, pentru a fi aplicabile prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., ci o situaţie nouă, neprevăzută de lege.
Astfel, în cursul judecării fondului cauzei, dispoziţiile art. 46, devenit 48, din Legea nr. 144/2007, privitoare la competenţa de soluţionare a unor astfel de speţe, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale. Întrucât termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 din Constituţie pentru punerea de acord a dispoziţiilor legii cu Constituţia, a expirat la data de 20 iunie 2010, fără a se adopta o altă normă, timp în care textul a fost suspendat de drept; în opinia recurenţilor cercetaţi, până la data de 5 septembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 care atribuia curţilor de apel competenţa în materie), a existat un vid legislativ.
Consideră recurenţii că nu se putea face aplicarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ. câtă vreme, la momentul când noua lege a stabilit competenţa în favoarea curţilor de apel nu exista o lege anterioară, în vigoare, aceasta încetând să existe în modalitatea anterior prezentată.
S-a subliniat că, în aplicarea textului normativ menţionat, trebuie observat dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în cuprinsul său, respectiv dacă o lege preexistentă este urmată de o lege ulterioară.
În opina recurenţilor, în cadrul examinat, nu s-a realizat o corelare a normelor şi nu s-a observat ansamblul legislaţiei relevante.
Din acest punct de vedere, s-au prezentat, ca fiind relevante, pe de o parte, dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie iar, pe de altă parte, prevederile art. 56 şi ale art. 62 din Legea nr. 24/2000.
S-a subliniat că diferitele evenimente legislative, astfel cum sunt ale prevăzute de legiuitorul ordinar, intervin în legătură cu o lege existentă, în vigoare şi că, la stabilirea lor, nu a fost avut în vedere şi mecanismul reglementat de legiuitorul constituant, de suspendare şi, ulterior, de ieşire din vigoare a unei norme declarate neconstituţionale.
Cu titlu de doctrină relevantă în materie, s-au menţionat opinii exprimate în literatura juridică, respectiv în revista „Dreptul” şi în revista „Curierul judiciar”, de I.V., S.P. şi E.S.T.
Relativ la situaţia în speţă, s-a menţionat că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu putea să-şi aroge competenţa soluţionării pricinii în fond, în condiţiile în care norma în temeiul căreia se stabilise competenţa sa era scoasă din vigoare, iar noua normă nu intrase în vigoare.
Pentru a se putea vorbi de „schimbarea” competenţei, s-a apreciat necesar să fi intervenit un eveniment legislativ, care, de asemenea, era condiţionat de o lege preexistentă,în vigoare.
Se consideră că, pe cale jurisprudenţială, judecătorul are numai dreptul de a „spune dreptul” (juris dictio) şi nu-i este îngăduit să instituie o normă de competenţă, prin art. 126 alin. (2) din Constituţie statuându-se în mod imperativ că numai prin lege se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti.
Din perspectiva examinată, s-a făcut referire şi la modificările aduse prin Legea nr. 177/2010, atât dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 în materia excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi prevederilor Codului de procedură civilă, prin introducerea unui nou motiv de revizuire, respectiv cel prevăzut de art. 322 pct. 10.
Faţă de cele prezentate, s-a susţinut că şi argumentul reţinut de prima instanţă în încheierea din 30 iunie 2011, cu referire la considerentele din decizia de casare nr. 220/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători (pagina 13 alin. (3) şi (5)), prin care s-a stabilit competenţa în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie înlăturat, deoarece vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi cu decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi referitor la considerentele acesteia (obligatorii, de asemenea, astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional prin Decizia Plenului nr. 1/1995).
În raport şi cu considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, prin care s-au reţinut atât încălcări ale unor prevederi constituţionale, cât şi ale unor reglementări convenţionale, se consideră că prima instanţă nu putea da eficienţă unei norme de competenţă scoasă din vigoare şi nu putea interpreta şi aplica dispoziţiile art. 725 alin. (2) făcând abstracţie de evoluţia în timp a respectivei norme, în temeiul căreia a fost învestită.
În concluzie, s-a solicitat admiterea acestui prim motiv de recurs, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, conform prevederilor art. 725 alin. (2) teza finală C. proc. civ. fiind, în opinia recurenţilor, pe deplin aplicabile dispoziţiile legii noi.
În raport cu caracterul peremptoriu şi de ordine publică (potrivit art. 1591 alin. (2) C. proc. civ.), al motivului de casare referitor la necompetenţa materială a primei instanţe, cu faptul că acest aspect vizează, în egală măsură, toate cele trei hotărâri atacate cu recurs, şi în considerarea prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a apreciat că se impune soluţionarea cu prioritate a acestui motiv de recurs.
Prin încheierea din data de 5 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a respins, ca nefondat, motivul de recurs invocat de P.D.I. şi P.E., vizând excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, soluţionată prin încheierea din data de 30 iunie 2011, pronunţată în speţă, şi a dispus amânarea judecăţii pentru soluţionarea recursurilor.
Pentru a constata că acest prim motiv de recurs este nefondat, instanţa de control judiciar a reţinut cele ce succed.
Principiul dominant al procesului civil este acela al neretroactivităţii legii, înscris în art. 6 al noului C. civ., potrivit căruia „(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
Principiul tempus regit actum este general aplicabil şi în ceea ce priveşte legile de organizare judecătorească, iar istoriceşte este demonstrat de Legea nr. 5/1952, Decretul nr. 135/1968 şi Legea nr. 58/1968.
În privinţa legilor de competenţă, s-a distins între situaţia desfiinţării instanţelor, când regula tempus regit actum se aplică, deosebit de aceea a modificării competenţelor, când legea nouă micşorează sau extinde competenţa.
Preferând soluţia practică, pentru o mai bună administrare a justiţiei, codul de procedură civilă a prevăzut că pricinile aflate în curs de judecată la data schimbării competenţei vor continua să se judece de către instanţele iniţial învestite. Norma are caracter tranzitoriu, cu valoare de principiu, pentru toate procesele aflate în curs de judecată şi este soluţia pe care legiuitorul a dorit-o aplicabilă, începând cu Decretul nr. 259/1959, apoi cu art. 724 C. proc. civ. vechi, devenit 725 în reglementarea actuală sau Decretul nr. 52/1969, Decretul nr. 78/1972, Decretul nr. 203/1974, Decretul nr. 365/1976.
Aceasta demonstrează că, atunci când a dorit aplicarea imediată a legii noi a normelor de competenţă, legiuitorul a făcut distincţia, adoptând principiul tempus regit actum explicit - este cazul Decretului nr. 396/1952, Decretului nr. 251/1971, Decretului nr. 84/1973. Derogările de la regula aplicării imediate a normelor de competenţă au avut în vedere numai cauzele aflate în curs de judecată. Aceasta înseamnă că derogarea se aplică totdeauna proceselor care sunt pendinte, după intrarea în vigoare a noii legi de competenţă.
Soluţia aplicării legii vechi, în condiţiile schimbării normelor de competenţă a fost adoptată încă din 1960 în Colegiul civil al fostului Tribunal Suprem, prin decizia 1064 din 25 mai.
Voinţa explicită a legiuitorului, de abordare a unei rezolvări practice a situaţiilor tranzitorii, care are în vedere respectarea unor principii fundamentale de înfăptuire a justiţiei, cum ar fi cel al neretroactivităţii legii şi cel al soluţionării într-un termen rezonabil a proceselor, este exprimată şi în noua reglementare a Codului de procedură civilă.
Astfel, art. 24 din noul cod, care prevede că „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare ”, art. 25 care în alin. (1) prevede că „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite, începute sub legea veche, rămân supuse acelei legi”, iar în alin. (2) dispune că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au început ” menţin aceeaşi regulă de principiu.
În speţa dedusă judecăţii, este important de observat temeiul învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Astfel, dosarul de faţă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 1 aprilie 2009, pricina fiind trimisă spre rejudecare în temeiul deciziei nr. 220/2008 pronunţată de Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La momentul învestirii, competenţa instanţei a fost legal stabilită (aspect necontestat de către recurenţi), în temeiul unei norme speciale, în vigoare. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că abia la data de 30 iunie 2011, persoanele cercetate au invocat excepţia necompetenţei materiale.
A admite susţinerea recurenţilor în sensul că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti ar fi competentă să judece litigiul în primă instanţă, potrivit noilor norme de procedură instituite prin Legea nr. 176/2010, ar însemna, pe de o parte, încălcarea principiului neretroactivităţii legii, anterior examinat.
Sub acest aspect, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, în mod corect, prima instanţă a dat dezlegare excepţiei de necompetenţă materială invocată şi că nu se poate apela la norme procedurale intervenite ulterior, aplicabilitatea acestora neputând fi extinsă la cauze anterioare, pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere.
Mai mult, chiar în actul nou, legiuitorul a reglementat situaţia actelor de procedură începute sub imperiul actului normativ anterior.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 176/2010 „verificările aflate în curs de desfăşurare la Agenţia Naţională de Integritate la data intrării în vigoare a prezentei legi, continuă potrivit procedurilor prevăzute de aceasta” (alin. 1), iar în alin. (2) se stabileşte cu putere de lege că „actele şi lucrările efectuate în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate rămase definitive până la publicarea Deciziei Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în M. Of. rămân valabile”. În alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că „probele administrate şi actele procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se menţin”.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 32 din legea menţionată, acest act normativ se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
În perfect acord cu dispoziţiile acestui text, ce reiau o prevedere similară din art. 31 al Legii nr. 115/1996, instanţa fondului a făcut aplicarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 225 din O.U.G. nr. 138/2000.
Mai mult, în ceea ce priveşte actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a legii noi, acestea rămân supuse dispoziţiilor legii vechi în acord cu prevederile art. 725 alin. (6) C. proc. civ. care dispun că „actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechi”.
Argumentaţiile recurenţilor privind, în esenţă, existenţa unui pretins vid legislativ sau a unei modalităţi atipice de încetare a unei norme speciale de competenţă şi înlocuirea acesteia cu o altă normă specială de competenţă, care ar face inaplicabile prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-ar circumscrie noţiunii de „schimbare” a competenţei, astfel cum este ea prevăzută de legiuitor, nu sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire legală, conform căreia, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să judece pricina în fond.
Aceste construcţii teoretice, cu trimitere la opinii doctrinare privind situaţii aparent similare nu au relevanţa care li se atribuie prin acest motiv de recurs, neputându-se constitui, în absenţa constatării încălcării vreunei norme legale imperative, într-o critică temeinică de nelegalitate.
Înalta Curte a constatat că nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 din Constituţie, prin raportare la Decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale.
În acest context s-au reţinut mai multe precizări.
Este adevărat că, dispoziţiile art. 46 (devenit 48) din Legea nr. 144/2004, privitoare la competenţa de soluţionare a cauzelor în materie, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010 şi că legea de punere în acord a dispoziţiilor criticate cu Constituţia nu a fost adoptată în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie.
Nu mai puţin adevărat este însă, că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) teza finală din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale „au putere numai pentru viitor” şi că abrogarea normelor respective s-a realizat efectiv prin Legea nr. 176/2010, publicată în M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.
Din perspectiva analizată, s-a considerat că nu este lipsit de relevanţă şi faptul că, în cauză, sesizarea instanţei de judecată nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 144/2007, parţial declarată neconstituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, pentru a se putea susţine că decizia instanţei de contencios constituţional îşi producea efecte depline în cauză.
În esenţă, considerentele deciziei Curţii Constituţionale vizau caracterul jurisdicţional al unor activităţi desfăşurate de A.N.I.
Or, în prezenta cauză, actul de sesizare nu aparţine agenţiei şi nu a fost efectuat sub imperiul Legii nr. 144/2007, ci este reprezentat de Ordonanţa nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei speciale de cercetare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, emisă în condiţiile Legii nr. 115/1996.
În raport cu considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a constatat că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a apreciat în mod corect că îi revine competenţa de soluţionare în fond a cauzei, şi că, în mod corect, a fost soluţionată, prin încheierea din 30 iunie 2011, excepţia de necompetenţă materială invocată de persoanele cercetate.
Un alt motiv de ordine publică formulat de persoanele cercetate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041, cu referire la art. 316, raportat la art. 296 C. proc. civ., a vizat pretinsa nulitate a cererii de cercetare a averii pentru lipsa semnăturii procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 133 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 22 din Legea nr. 115/1996, dezbaterile asupra acestui aspect fiind consemnate în încheierea de şedinţă din data de 25 martie 2013.
În temeiul acestui motiv, s-a solicitat modificarea sentinţei nr. 3932 din 14 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi, pe cale de consecinţă, anularea cererii de cercetare a averii, ca fiind nesemnată de titularul acţiunii, în sensul art. 22 din Legea nr. 115/1996, cu consecinţa lipsirii cererii de efectele sale în cea ce priveşte funcţia procedurală şi anume, declanşarea procesului civil, cu cheltuieli de judecată în ceea ce îl priveşte pe recurentul P.D.I.
Cu referire la doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerate relevante din acest punct de vedere, recurenţii au susţinut, în esenţă, că neregularitatea cererii de cercetare a averii a fost invocată şi în faţa primei instanţe, precum şi ulterior, însă instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei solicitări, motiv pentru care a şi fost formulată o cerere de completare a deciziei nr. 3932/2011, cerere respinsă prin decizia nr. 5157/2011.
În cadrul unor critici comune, recurenţii au menţionat, relativ la sesizarea Centrului de Resurse Juridice şi la cererea de cercetare a averii formulată în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că „Centrul de Resurse juridice nu este „cetăţean” în sensul art. 5 din Constituţie şi în sensul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, sesizarea nu furniza „indiciile certe” de dobândire ilicită a unor bunuri, astfel cum cerea legea; Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu persoana desemnată de lege, şi printr-o persoană lipsită de atributul cerut de lege (aceea de procuror general) şi-a însuşit-o şi a formulat cererea de cercetare a averii în discuţie.
S-a subliniat că cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost semnată de un adjunct al procurorului general (respectiv, M.S.), iar nu de către persoana care îndeplinea funcţia de procuror general (respectiv, I.B.), astfel cum prevedea imperativ art. 22 lit. a) din Legea nr. 115/1996.
Mai mult, s-a arătat că nici cererea completatoare, formulată la data de 20 septembrie 2005 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poartă semnătura procurorului general (la acea vreme, I.B.), semnătura şi sigiliul permiţând identificarea aceleiaşi persoane, respectiv M.S.
În atare situaţie, cum procurorul general nu şi-ar fi însuşit cererea de verificare a averii şi nu ar fi „ratificat-o” şi, faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 115/1996, legitimare procesuală ar fi avut numai procurorul general (alături de celelalte autorităţi prevăzute limitativ de textul indicat), consideră recurenţii că instanţa trebuia să dea eficienţă prevederilor art. 133 C. proc. civ. şi să constate nulitatea cererii pentru lipsa semnăturii persoanei căreia legea îi recunoaşte dreptul şi legitimarea procesuală.
Din această perspectivă, recurenţii susţin că, în această materie specială, nu putea opera nici delegarea atribuţiei de sesizare a instanţelor, în absenţa semnăturii procurorului general, prefigurându-se lipsa calităţii/capacităţii prim adjunctului procurorului general de a solicita şi declanşa cererea de cercetare dedusă judecăţii.
„Ezitarea” semnării cererii respective de către procurorul general s-ar datora, în opinia recurenţilor, faptului că acest subiect de sezină nu a dorit şi nici nu doreşte să îşi asume riscul de a răspunde conform art. 35 din Legea nr. 115/1996.
Analizând susţinerile formulate de recurenţi, relativ la excepţia nulităţii cererii de cercetare a averii pentru lipsa semnăturii procurorului general, Înalta Curte constată că şi acest al doilea motiv de recurs de ordine publice este nefondat.
Sub un prim aspect, contrar celor susţinute de recurenţi, se constată că aspectele de nulitate derivând din neregularitatea cererii de cercetare a averii au fost examinate de către Comisia specială de cercetare a averii, cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul special, constituit în temeiul Legii nr. 115/1996.
Cu ocazia primei judecăţi, atât Comisia specială, cât şi Completul Special au dat o primă dezlegare, elucidându-se chestiunile semnalate. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul special, constituit conform Legii nr. 115/1996, prin încheierea din data de 26 iunie 2006, a respins, în mod expres, excepţiile invocate de către persoanele cercetate.
Împrejurarea că problemele ridicate nu au primit dezlegarea dorită de petenţi sau că argumentele reţinute în motivare vizează şi aspecte globale din perspectiva invocată, nu echivalează, după cum pretind recurenţii, cu o omisiune de pronunţare sau denegare de dreptate, întrucât, după cum însăşi recurenţii au recunoscut, iniţial în faţa Comisiei, excepţiile nu au fost invocate în aceeaşi termeni.
În al doilea ciclu procesual, instanţa de fond, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a analizat şi soluţionat excepţia nulităţii actului de sesizare a Comisiei Speciale de Cercetare a Averilor, reiterată şi precizată de către persoanele cercetate, reţinând că, prin încheierea din data de 22 septembrie 2005, s-a stabilit conformitatea actului respectiv anterior cercetării judecătoreşti pe fond.
Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că nulitatea actului de sesizare, din perspectiva nesemnării acestuia de către procurorul general, a fost invocată de către recurenţi, atât pe cale de excepţie, în cadrul recursului, cât şi ca motiv distinct de recurs.
Potrivit art. 133 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa semnăturii, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea”.
Ca urmare a interpretării gramaticale a dispoziţiei art. 133 C. proc. civ., se apreciază că legiuitorul a intenţionat sancţionarea inexistenţei semnăturii reclamantului pe cererea de chemare în judecată, acesta fiind înţelesul sintagmei „lipsa semnăturii” din textul legal menţionat.
Din această perspectivă, se reţine că sesizarea ce a făcut obiectul judecăţii este semnată, problema putând fi analizată doar din punctul de vedere al abilitării legale de semnare.
În acest context, se precizează că, în accepţiunea legiuitorului, „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” este o instituţie, ce nu poate fi confundată sau identificată prin raportare la persoana fizică desemnată în această funcţie. Acest aspect este confirmat de reglementările ce statuează asupra exercitării atribuţiilor specifice instituţiei în situaţiile de absenţă/lipsă a persoanei fizice numite în funcţie. O interpretare în sensul identificării instituţiei cu persoana fizică numită ar conduce la inevitabile blocaje şi la imposibilitatea luării măsurilor specifice în situaţiile lipsei temporare ori incapacităţii temporare a persoanei fizice numite, sau în situaţia încetării mandatului, urmată de o nouă desemnare.
În consecinţă, semnarea sesizării de către o altă persoană decât cea desemnată ca Procuror general se poate realiza cu respectarea normelor din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor aprobat prin Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004. În speţă, nu s-au adus dovezi care să ateste că semnarea sesizării a fost realizată cu încălcarea normelor menţionate.
În ce priveşte posibilitatea invocării lipsei semnăturii reclamantului, în condiţiile art. 133 C. proc. civ., pe cale de excepţie în calea de atac, se reţine că, din interpretarea gramaticală, logică şi teleologică a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că, pentru lipsa semnăturii, legiuitorul a prevăzut remedierea în tot cursul judecăţii, dar nu mai târziu de prima zi de înfăţişare ce urmează după invocarea neregularităţii procedurale.
În consecinţă, excepţia ca atare poate fi invocată în principal în faţa primei instanţe, textul legal menţionând expres calităţile părţilor - de reclamant şi pârât. În speţă, excepţia a fost invocată procedural în faţa primei instanţe, la acel moment fiind luate măsurile considerate necesare de către completul de judecată. Nemulţumirea recurenţilor cu privire la modalitatea în care a fost tranşată excepţia invocată nu dă, însă, dreptul de a se invoca aceeaşi excepţie în calea de atac.
Chiar dacă art. 133 reglementează posibilitatea complinirii lipsei semnăturii în tot cursul judecăţii, Înalta Curte consideră că această posibilitate subzistă doar prin invocarea sa ca excepţie în faţa instanţei de fond.
Coroborând dispoziţia art. 133 C. proc. civ., cu cea a art. 287 C. proc. civ., respectiv cu cea a art. 3021 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de chemare în judecată poate fi invocată doar în faţa instanţei de fond. Se constată că aspectul lipsei semnăturii este reglementat pentru fiecare fază procesuală în parte, legiuitorul stabilind sancţiuni specifice.
Concluzia este logică, reglementarea posibilităţii pentru pârât de a invoca lipsa semnăturii reclamantului vizând antrenarea diligenţei sale juridice, din perspectiva verificării realităţii manifestării de voinţă a reclamantului, concretizată în semnarea cererii de chemare în judecată.
În consecinţă aspectele relevate de recurenţi nu vor fi analizate din perspectiva unei veritabile excepţii, ci din perspectiva unui motiv de recurs.
După cum unanim s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă, aplicarea semnăturii părţilor pe actele făcute de acestea în justiţie are rolul de a le individualiza, de a atesta manifestarea de voinţă necesară în actele juridice procedurale şi conţinutul concret al solicitărilor acestora.
În speţă, în mod greşit se susţine că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-ar fi exprimat acordul de voinţă referitor la declanşarea prezentului proces, respectiv cu privire la cererea de cercetare a averii dedusă judecăţii.
Adresa nr. 2143/C/2006 din data de 16 iunie 2006, emisă sub semnătură şi sigiliu de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, I.B. (fila 110 Dosar nr. 2163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul Special - Legea nr. 115/1996), prin conţinutul său, atestă fără putinţă de tăgadă manifestarea de voinţă a acestei autorităţi în privinţa actului de sesizare având ca obiect „cercetarea averii domnului D.I.P., fost ministru la Ministerul Economiei şi Comerţului, iar apoi Ministru de Stat” şi confirmă faptul că norma din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004, invocată, a fost aplicată în condiţii de perfectă legalitate.
În măsura în care procurorul general ar fi intenţionat să nu îşi însuşească respectivul act, după cum susţin recurenţii, ar fi făcut-o în cuprinsul acestui act.
Întrucât există, în atare situaţie, certitudinea manifestării de voinţă a titularului cererii de chemare în judecată în cauză, se constată că nici celelalte argumente de doctrină şi jurisprudenţă nu au relevanţă ce li se atribuie prin motivele de recurs, motivul de recurs vizând nulitatea actului de sesizare fiind neîntemeiat.
În plus faţă de aceste prime motive de ordine publică, recurenţii au invocat şi alte aspecte de nelegalitate, criticând hotărârile atacate şi din alte perspective.
În ceea ce priveşte motivele de recurs vizând fondul cauzei, principala critică formulată de către recurenţi are în vedere nelegalitatea Deciziei nr. 3932/2011, din perspectiva încălcării dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, a principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., relative la limitele rejudecării şi la obligativitatea hotărârilor instanţelor de recurs.
Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii au solicitat casarea deciziei menţionate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei competente.
În susţinerea acestui motiv, recurenţii au arătat, în esenţă, că dezbaterile pe fond au purtat exclusiv asupra susţinerilor formulate oral şi în scris de Ministerul Public, ca titular al acţiunii, şi din care rezultă ca fiind nejustificată doar suma de 14.582.726.008, 9 ROL, nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor o eventuală altă sumă, pretins nejustificată, pe care instanţa a şi reţinut-o în hotărâre.
Pe de altă parte, s-a menţionat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra contractului de cesiune de părţi sociale din 9 februarie 2001, stabilind caracterul fictiv al acestuia, fără a se fi cerut anularea lui, fără a-l anula, fără a da posibilitatea persoanelor cercetate să îşi spună punctul de vedere şi să se apere cu privire la acest aspect şi peste ceea ce s-a reţinut în decizia de casare.
Tot pe fondul cauzei, recurenţii au formulat şi critici de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs constând în încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenţii au susţinut, în esenţă, că hotărârea specificată este nelegală, deoarece a fost dată cu:
- încălcarea prevederilor art. 44 alin. (8) din Constituţie, raportat la art. 1202 C. civ., care instituie prezumţia de licitate a averii; deoarece din motivare ar rezulta că persoanele cercetate ar fi fost ţinute să dovedească provenienţa licită a tuturor bunurilor dobândită în perioada supusă controlului, fiind răsturnată, astfel, şi sarcina probei;
- încălcarea prevederilor art. 1169 C. civ., care instituie prezumţia de liceitate a averii, instanţa pretinzând cercetaţilor să facă dovada dobândirii licite a bunurilor vândute în consignaţie, cu toate că sarcina probei incumba reclamantului;
- încălcarea art. 1173, art. 1191 şi art. 1203 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 131 din Legea societăţilor comerciale, care reglementează regimul probelor actelor juridice civile, prin raţionamentul instanţei ce a dus la înlăturarea din calculul veniturilor a sumei dobândite în temeiul actului autentic nr. 742 din 9 februarie 2001.
În cadrul criticilor de netemeinicie fundamentate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a răstălmăcit şi interpretat greşit probele, atât în ceea ce priveşte contractul de cesiune, bonusul încasat de cercetat P.E., vânzarea obiectelor de artă prin consignaţie, cât şi sumele de 7.865.064.000 lei (vechi) şi 889.026,60 lei.
Recurenţii P.D.I. şi P.E. au solicitat, în temeiul criticilor de nelegalitate şi netemeinicie, admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul închiderii, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 a dosarului de cercetate în ceea ce îi priveşte, cu cheltuieli de judecată pentru cercetatul P.D.I.
În sprijinul recursului declarat împotriva deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, pronunţată în aceeaşi cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurenţii au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea ar fi lipsită de temei legal.
Sub un prim aspect, s-a susţinut că în mod eronat hotărârea a fost intitulată „decizie”, iar nu „sentinţă” şi a fost dată cu menţiunea „irevocabilă”, în realitate ea fiind susceptibilă de recurs.
Referitor la cererea de completare a deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, s-a menţionat că instanţa a respins-o în mod greşit cu motivarea că cererea de constatare a nulităţii sesizării fusese soluţionată anterior.
Consideră recurenţii că instanţa trebuia să se pronunţe asupra respectivei cereri, pretinsul refuz al judecătorilor de a examina excepţia de nulitate a sesizării echivalând, în opinia recurenţilor, cu o limitare a dreptului de acces la justiţie, cu o îngrădire a drepturilor lor, cu un abuz.
Cu privire la cererea de îndreptare a erorii materiale, persoanele cercetate au susţinut că a fost în mod greşit respinsă, dat fiind că, într-adevăr, prin concluziile orale şi scrise, reprezentantul parchetului ar fi cerut, la termenul din 30 iunie 2011, să se constate că nu ar fi justificată provenienţa licită a unor bunuri în valoare de 14.582.726.008, 9 lei, iar nu în sumă de 46.029.123.730 lei (vechi) cum, eronat, s-a consemnat în încheiere.
În privinţa recursului pe care l-au declarat împotriva încheierii din 09 noiembrie 2011, pronunţată în cauză, persoanele cercetate P.D.I. şi P.E. au solicitat să se constate că hotărârea atacată ar fi dată cu încălcarea legii şi a dreptului la apărare şi ar fi vădit neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, instanţa a calificat greşit ca fiind cerere de îndreptare a unei erori materiale o cerere care, în realitate, viza completarea hotărârii, iar pe de altă parte, pentru că s-a dispus obligarea lor de achitare a unei diferenţe de onorariu, în condiţiile în care, la dosar, exista dovada plăţii sumei respective.
Analizând recursurile declarate, în raport cu criticile menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată următoarele:
În cercetarea motivelor de recurs invocate vor fi avute în vedere, cu prioritate, dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul cărora s-au invocat situaţii concrete de nelegalitate referitoare la limitele rejudecării fondului, determinate de dispoziţiile deciziei de casare, respectiv de caracterul obligatoriu al acestora, la încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Cercetarea acestei critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procesual de judecată în recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 312-316 C. proc. civ.
Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constat de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a consta faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Realizarea acestei situaţii - premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, presupune în mod clar obligaţia instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport cu regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios (cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, limitele rejudecării erau determinate, în raport cu conţinutul explicit al deciziei de casare anterioare), respectiv cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Prin art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se dă eficienţă şi textului art. 128 din Constituţie, dat fiind că, fără obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor. Dacă judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi obligaţi să se supună îndrumărilor instanţei de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluţia ce a fost desfiinţată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei soluţionării cauzelor în mod nepermis şi astfel s-ar încălca cerinţa soluţionării proceselor într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Criticile recurenţilor sub acest aspect sunt fondate, deoarece la pronunţarea hotărârii de fond recurate, instanţa nu a avut în vedere pe deplin îndrumările obligatorii date de Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar rejudecarea pricinii s-a realizat în condiţii care nu au asigurat întru totul garanţiile dreptului la apărare, a dreptului la egalitate de arme şi a dreptului la un proces echitabil.
Astfel, sub un prim aspect, prin decizia nr. 220/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a reţinut că nu s-a stabilit dacă modificările intervenite în acţionariatul SC I.A. SRL s-au reflectat şi în declaraţiile de avere ale cercetatului P.D.I., în raport cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, precum şi faptul că s-a luat în calculul veniturilor licite suma de 986.000 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea părţilor sociale şi s-au înlăturat susţinerile Comisiei de cercetare, fără a se ţine seama de faptul că şi după cesionarea ulterioară a părţilor sociale, cercetata P.E. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I.A. SRL, în această calitate încasând, cu titlu de salariu, la sfârşitul lunii decembrie 2004, suma de 15.063.094.070 ROL+136.506.570 ROL.
Chiar dacă decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual a vizat întreaga hotărâre pronunţată de instanţa de fond, se constată, totodată, că instanţa de control judiciar a stabilit coordonatele în conformitate cu care urma să se desfăşoare rejudecarea cauzei.
Menţiunea finală din cadrul considerentelor deciziei de casare, în sensul că, în rejudecare, se vor avea în vedere şi celelalte critici din memoriul de recurs nu abilitau instanţa de fond să procedeze la analizarea legalităţii actului de cesiune de părţi sociale, în condiţiile în care pe tot parcursul judecării cauzei în primul ciclu procesual nu au fost invocate asemenea aspecte.
Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, rezultă că, în cadrul cercetării, se verifică justificarea bunurilor ce compun averea cercetatului, justificare ce poate avea la bază înscrisuri, martori etc. Textul legal abilitează instanţa să analizeze şi să se pronunţe asupra dovezilor administrate de cercetat numai în legătură cu posibilitatea lor de a justifica sau nu averea dobândită.
Nerespectând exact limitele rejudecării sub acest aspect, instanţa de fond a constatat fictivitatea contractului de cesiune din 9 februarie 2001, stabilind că acesta este întemeiat pe o cauză falsă, fără ca acest lucru să se fi solicitat sau invocat din oficiu şi, în special, fără ca această chestiune să fi făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor cu respectarea drepturilor procesuale ale acestora, ea fiind invocată direct de instanţă în procesul de deliberare, în argumentarea soluţiei.
Totodată, se constată depăşirea limitelor judecării cauzei din perspectiva principiului disponibilităţii. În speţă, sesizarea a avut în vedere presupunerea nejustificării averii cercetatului, neexistând o abilitare a instanţei în sensul analizării probatoriului decât sub acest aspect. Orice altă analiză depăşeşte cadrul legal de cercetare a averii, astfel cum era reglementat de Legea nr. 115/1996.
Nu se poate considera că problema menţionată s-ar fi soluţionat în limitele îndrumărilor stabilite de instanţa de casare în sensul că „la rejudecare vor fi avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate”, întrucât o asemenea chestiune nu a fost formulată în recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Această neregularitate de ordin procedural, concretizată în neinvocarea şi neanalizarea în condiţii de contradictorialitate şi de respectare a tuturor garanţiilor procesuale, a fictivităţii contactului de cesiune părţi sociale, cu consecinţa înlăturării efectelor/eficienţei lui juridice, au pricinuit recurenţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, fiind, astfel, întrunite cerinţele art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, consecutiv, ale motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, se constată că, în cadrul rejudecării, nu s-a răspuns îndrumării obligatorii a deciziei de casare cu privire la situaţia cercetatei E.P., care a continuat să deţină funcţia de administrator la SC I.A. SRL după cesionarea părţilor sociale. În raport de această îndrumare, se impunea analiza situaţiei prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, instanţa de fond neefectuând o asemenea analiză. Totodată, nu s-a lămurit situaţia de fapt concretizată în achiziţionarea unor bunuri cu sumele primite de la cercetata E.P. în calitatea sa de administrator, părţile nefiind îndrumate să administreze probe pe acest aspect.
De asemenea, se reţine că nu s-a verificat suficient şi nu au fost avute în vedere îndrumările deciziei de casare referitoare la anexa gospodărească şi casa de vacanţă situate în oraşul Azuga, str. Gârbovei, lot nr. 51 şi lot nr. 52, cu privire la suprafaţa totală construită şi destinaţia acesteia, raportat şi la valoarea impozabilă a acesteia şi cheltuielile aferente, menţinerea concluziilor Comisiei de cercetare neavând această semnificaţie.
Tot astfel, nici în ceea ce priveşte bunurile reprezentând obiecte de artă, vândute în regim de consignaţie, se constată că probatoriul administrat a fost insuficient, nefiind examinată de către instanţă posibilitatea existenţei vreunui contract de consignaţie şi nesolicitându-se, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., persoanelor cercetate să depună eventualul contract privind regimul separaţiei de bunuri, încheiat anterior căsătoriei, pe care acestea l-au invocat şi pe care chiar s-au angajat, la un moment dat, să îl depună.
Totodată, se constată că nu s-a procedat la analizarea probatoriului administrat în ce priveşte deţinerea obiectelor de artă, în considerente neregăsindu-se aprecieri asupra actelor depuse de cercetaţi, cu referire la certificatul de moştenitor, din perspectiva dispoziţiilor legale în materia bunurilor mobile.
Cum au fost invocate şi critici de nelegalitate şi netemeinicie privind incidenţa motivelor de modificare a deciziilor recurate, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dacă sunt găsite mai multe motive întemeiate, din care unele atrag modificarea, iar altele casare, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a asigura o judecată unitară.
Aceste considerente îndreptăţesc o soluţie de admitere a recursurilor împotriva celor două decizii date în cauză (corect denumite astfel, cu respectarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, adoptat prin Hotărârea Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 21 septembrie 2004, în forma în vigoare la data pronunţării acestora) şi de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei devenită competentă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
De precizat, din acest punct de vedere, că această soluţie nu vine în contradicţie cu dezlegarea dată primului motiv de recurs, având în vedere principiul tempus regit actum, faptul că temeiul casării nu îl constituie necompetenţa instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, precum şi dispoziţiile art. 725 alin. (2) teza finală C. proc. civ., care prevăd că: „În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile.”
Instanţa de fond va trebui să se conformeze în egală măsură deciziei de casare şi prescripţiilor legale, această însemnând, în concret, stabilirea deplină a situaţiei de fapt şi aceasta prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviinţare şi administrare a probelor considerate pertinente şi concludente, în sensul specificat (realizate deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), precum şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept ce au condus la soluţia adoptată.
În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte critici de nelegalitate şi netemeinicie formulate de persoanele cercetate, sub formă de apărări.
Pentru toate considerentele expuse şi văzând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vor fi casate deciziile nr. 3932 din 14 iulie 2011 şi nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În raport cu dezlegarea dată, nu poate fi admisă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul P.D.I., nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de cercetaţii P.D.I. şi P.E. împotriva încheierii din Camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, acesta urmează a fi respins, dat fiind că recurenţii nu mai au, la acest moment, un interes practic şi actual pentru a critica această încheiere, sub aspectul obligării lor la plata diferenţei de onorariu de expert.
Dat fiind că au achitat deja suma respectivă cu titlu de onorariu pentru expertul contabil, recurenţii nu mai pot justifica un folos practic, concret şi actual în susţinerea criticilor vizând acest aspect.
Prin urmare, recursul declarat împotriva încheierii respective urmează a fi respins, ca lipsit de interes.
Având în vedere solicitarea expertului stenograf M.M., precum şi factura depusă de aceasta la fila 248 din dosarul de recurs (vol. II), Înalta Curte va obliga recurenţii la plata diferenţei în sumă de 1.691, 60 lei, cu titlu de onorariu către expertul menţionat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de P.D.I. şi P.E. împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 şi a deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2939/1/2009.
Casează deciziile menţionate şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de P.D.I. şi P.E. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în aceeaşi cauză.
Obligă recurenţii P.D.I. şi P.E. la plata sumei de 1.691,60 lei, cu titlu de onorariu de expert, către expertul stenograf M.M.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 05 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 393/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 359/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
