ICCJ. Decizia nr. 79/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASARE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr.79/2011
Dosar nr. 2413/1/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 7 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 8152/1/2009 a fost menţinută starea de arest a inculpatului D.N.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că inculpatul D.N. este judecat pentru comiterea a trei infracţiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut şi că se impune continuarea privării de libertate a acestuia.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.N. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi având în vedere concluziile apărătorului inculpatului, concluziile procurorului, precum şi susţinerile inculpatului, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar conform art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa, prin încheiere motivată, dispune menţinerea stării de arest.
Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului D.N. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), reţinându-se că, în noaptea de 26 ianuarie 2009, acţionând împreună cu coinculpaţii D.Şt.F., Z.C.O., M.M. şi P.M. le-au imobilizat şi răpit pe părţile vătămate S.C.D., N.T. şi M.Şt. prin exercitarea de violenţe asupra acestora, inculpatul P.M. fiind înarmat cu o armă neletală, supusă autorizării pe care a folosit-o împotriva părţii vătămate N.T. după care, împotriva voinţei părţilor vătămate, le-au dus într-un local din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, unde le-au sechestrat aproximativ 2 ore, supunându-le la suferinţe fizice şi psihice şi obligându-le să scrie declaraţii prin care recunoşteau comiterea unei infracţiuni.
Înalta Curte mai constată că, în perioada 3 februarie - 5 februarie 2010, aflându-se încarcerat în Penitenciarul Rahova (arestat în altă cauză), în aceeaşi celulă cu învinuitul G.V.R., inculpatul D.N. a apelat telefonic în mod repetat partea vătămată S.C.D., pentru a-l determina să-şi modifice declaraţiile date în cursul urmăririi penale, în legătură cu infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză.
Înalta Curte apreciază că nu este exclusă posibilitatea încercării de zădărnicire a aflării adevărului, prin reluarea acţiunilor prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen., în condiţiile în care cercetarea judecătorească se află în curs de desfăşurare, iar partea vătămată S.D.L. a lipsit la termenul de judecată din 7 martie 2011, astfel încât instanţa a fost în imposibilitate de a proceda la reaudierea acestuia, împrejurare care, fără a fi imputabilă inculpatului, justifică suspiciunea rezonabilă a zădărnicirii aflării adevărului
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu a dispărut temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, care se regăseşte în dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru menţinerea arestării preventive, condiţii prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (2) C. proc. pen.
Inculpatul D.N. a fost arestat în prima fază a procesului, ulterior s-a dispus punerea lui în libertate, apoi s-a luat din nou măsura arestării faţă de acesta, întrucât s-a dovedit că a încercat să influenţeze unele părţi din dosar.
În aceste condiţii, menţinerea măsurii arestării preventive în acest caz de excepţie trebuie privită prin temerea ca inculpatul să reia una din acţiunile prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen., situaţie stabilită de judecător prin dovezi certe.
În consecinţă, se constată că subzistă temeiurile ce au dus la arestarea preventivă a inculpatului în această fază de cercetare judecătorească.
De asemenea, nu poate fi primită critica privind inechitatea menţinerii măsurii arestării preventive în raport de situaţia celorlalţi inculpaţi trimişi în judecată în stare de libertate.
Referirea la situaţia coinculpaţilor din prezenta cauză nu prezintă, prin ea însăşi, un motiv pentru a dispune punerea în libertate a inculpatului D.N.
În conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care reglementează scopul măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".
Or, în cauză, instanţa a stabilit că ceilalţi inculpaţi vor fi judecaţi în stare de libertate, în raport de situaţia personală a fiecăruia şi de gradul de participare la comiterea infracţiunilor pentru care au fost deduşi judecăţii.
Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate şi prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.A.D.O.L.F., conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii, şi nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce-ar fi aplicată inculpatului.
În consecinţă, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpat, recursul acestuia urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.N. împotriva încheierii din 7 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8152/1/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI |
|---|
