ICCJ. Decizia nr. 88/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penala nr. 88/2011

Dosar nr. 3065/1/2011

Şedinţa publică din 11 aprilie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia senală.

În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (3) şi (31) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii C.C., C.F. şi L.M., precum şi cu martorii din prezenta cauză, cu experţii şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 1604 alin. (2) raportat la art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. a fost atrasă atenţia inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administraţiei locului de deţinere, inculpatului V.C. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul L.M. în conformitate cu dispoziţiile art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.

A fost admisă cererea privind audierea unui martor propus de inculpatul L.M.

S-a dispus efectuarea unei adrese la Ministerul Justiţiei pentru a comunica dacă dl. C.G. este expert tehnic autorizat să efectueze expertize tehnice în materie de stabilire a autenticităţii şi realităţii convorbirilor şi comunicărilor telefonice şi să transmită instanţei tabelul cu experţii autorizaţi să efectueze expertize de genul celei dispuse de instanţă;

S-a dispus efectuarea unei adrese către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice pentru a comunica tabelul experţilor autorizaţi să efectueze expertiza tehnică dispusă în cauză, în vederea desemnării expertului conform art. 118 alin. (2) C. proc. pen.;

S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. pentru a înainta instanţei procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi, în integralitatea lor şi care au legătură cu fapta dedusă judecăţii;

S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. pentru a preciza dacă, în afara proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice aflate la dosar, există şi altele conţinând convorbirile purtate de către inculpaţi între ei şi cu alte persoane, iar în caz afirmativ să le transmită instanţei;

S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. pentru a comunica dacă deţine listingul convorbirilor telefonice purtate de toţi inculpaţii în perioada când se reţine comiterea infracţiunilor, respectiv iulie - noiembrie 2009 şi în caz afirmativ să le înainteze instanţei;

S-a dispus repetarea adresei către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică pentru a comunica situaţia lucrării nr. 80571/2009 privind plângerea formulată de numitul E.F.T. împotriva inculpatului L.M., care este soluţia adoptată precum şi comunicarea acesteia;

S-a dispus efectuarea de demersuri la Serviciul Arhivă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a ataşa la dosarul cauzei, Dosarul nr. 268/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. cu privire la care această instituţie a comunicat că a fost înaintat instanţei la data de 25 martie 2010;

Cauza a fost amânată la 11 mai 2011, dispunându-se citarea inculpatului V.C. şi a martorilor P.J., B.L., C.M., E.F.T., E.C. şi G.V.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 30 martie 2011 a fost înregistrată cererea formulată de unul din apărătorii aleşi ai inculpatului V.C., prin care a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.

Având în vedere dispoziţiile art. 1607 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa a verificat cererea, după care l-a întrebat pe inculpat dacă şi-o însuşeşte. Constatând îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit art. 1608a alin. (1) C. proc. pen.;

În susţinerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârşirii altor infracţiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorilor în condiţiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esenţiale privind pretinsele infracţiuni de care este acuzat au fost audiaţi, iar prin obligaţiile pe care instanţa i le poate impune sunt create toate condiţiile ca acesta să nu ia legătura cu părţile din proces. A mai susţinut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere şi datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială - are doi copii minori în întreţinere, părinţii sunt în vârstă şi grav bolnavi - şi nu în ultimul rând faptul că, deţinerea sa în arest preventiv timp de 1 an şi 4 zile este de natură a duce la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu care scopul măsurilor preventive poate fi atins şi prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este întemeiată.

Astfel, s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, acelaşi drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

S-a reţinut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii) şi, deoarece măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive, urmând a se alege măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri -chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.), individualizarea măsurii preventive fiind lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din acelaşi cod, s-a reţinut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauţiune -trebuie îndeplinite două condiţii, una pozitivă şi una negativă, privind natura şi gravitatea infracţiunii, apreciate prin cuantumul pedepsei prevăzută de lege şi comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

S-a reţinut că inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de-o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009, având ca părţi „Cabinetul de Avocat V.C." şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25-26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia senală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Raportând dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., la speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a constatat îndeplinită condiţia prevăzută în alin. (1) al textului de lege menţionat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul nu depăşesc 18 ani închisoare.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., s-a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti, probele în acuzare fiind administrate în cea mai mare parte - au fost audiaţi aproape toţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului, martorii citaţi pentru următorul termen de judecată, cu excepţia martorului C.M., fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă în cauză are ca obiectiv stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporţii originali ce se află în păstrarea parchetului, copii ale suporţilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Cu privire la inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, s-a apreciat că acesta rezultă şi din faptul că între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă pe timpul liberării provizorii, este şi aceea de a nu lua legătura cu inculpaţii din cauză, cu martorii şi cu experţii, atrăgându-i-se totodată atenţia că în caz de încălcare a acestei obligaţii, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi, care, în opinia procurorului ar justifica soluţia de respingere a cererii formulată de inculpat, s-a apreciat, că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situaţiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor iniţiale devin incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituţiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.

Sub acest aspect s-a observat faptul că dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment care ar face inaplicabilă această instituţie, iar în absenţa unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa a considerat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatului, în acest sens fiind şi jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, s-a reţinut că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - ele sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

S-a argumentat că regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public. Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente ameninţată. Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la persoana inculpatului V.C., instanţa a reţinut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată şi doi copii minori în întreţinere.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, s-a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (1 an şi 4 zile) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni, atât dispoziţiilor legii interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

În consecinţă, s-a constatat, nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci şi că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.

În conformitate cu art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. şi a concluzionat că în raport cu soluţia de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, menţinerea stării de arest preventiv rămâne lipsită de obiect.

Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe - Completul de 9 Judecători s-a constatat că în motivarea cererii, inculpatul, a invocat dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. şi a susţinut că menţinerea măsurii nu mai este necesară, raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanţii pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezenţa sa la proces şi buna desfăşurare a judecăţii, încă de la prima citare în faza de urmărire penală, dând curs tuturor chemărilor de a fi prezent la organele judiciare, prezentându-se la toate termenele de judecată şi respectând programul de supraveghere impus pe durata măsurii.

În ce priveşte justificarea măsurii, inculpatul a susţinut că aceasta presupune identificarea în conduita sa a elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligaţiilor de a se supune procedurilor penale, decât dacă se menţine măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată împotriva sa. în acest sens a invocat conduita anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală constând în aceea că a dat declaraţii complete şi exacte de natură a servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de activitate al societăţii pe care o conduce, prin partenerii externi şi lucrările externe în care societatea este angajată, presupune prezenţa sa fizică la negocieri de contracte şi la toate activităţile specifice managementului şi obţinerii de noi parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menţinerea măsurii, inculpatul a susţinut că probatoriul a fost administrat în cauză, în sensul că au fost audiaţi toţi inculpaţii şi martorii şi, în plus a cerut să se constate că datorită scurgerii timpului măsura tinde să devină excesivă.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului s-a reţinut că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, şi, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 1491 alin. (1) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen.

Prin Ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara, luată de instanţă, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

După înregistrarea dosarului la instanţă, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00 încheiere rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., precum şi condiţiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal, măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).

Totodată, din examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, instanţa a reţinut că are obligaţia de a examina „temeiurile concrete" care determină luarea măsurii, constatându-se că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia şi în concordanţă, atât cu legislaţia internă şi europeană, dar că la acest moment procesual nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct activitatea infracţională pretins a fi fost săvârşită de către acesta.

Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, au fost apreciate de către instanţă ca aspecte de natură a crea convingerea instanţei că scopul procesului penal, poate fi atins şi în condiţiile în care s-ar revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată faţă de inculpat în cursul procesului penal.

Cu privire la riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporţii aflaţi la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar.

S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de-o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 şi prelungită în cursul urmăririi penale), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia şi că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii.

Relativ la cererea inculpatului L.M. de ridicare a interdicţiei obligării de a nu părăsi ţara, pentru perioada 8 aprilie - 21 aprilie 2011, când trebuie să fie prezent la Budapesta pentru semnarea unor documente legate de afacerile pe care le derulează firma sa cu Winley Continental Inc. din Ungaria s-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi (23) şi art. 1451 C. proc. pen. cererea este nefondată.

Din actele şi lucrările dosarului s-a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - secţia de combatere a corupţiei, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- cumpărare de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în esenţă, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." a unor articole cu conţinut electoral şi i-a remis suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P.M.B. şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună o soluţie de neurmărire în cauza în care era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a întocmit cu date nereale, contractul de asistenţă juridică nr. 380802 din 19 noiembrie 2009 având ca părţi Cabinetul de avocat „V.C." şi SC L.I. SRL, ordinul de plată nr. 109 din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON, contractul fără număr din 17 octombrie 2009, încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL şi factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa contabilă a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor, în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare şi la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupţie susmenţionată şi;

- participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidenţa contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile şi bancare cu conţinut nereal.

Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 12 aprilie 2010, până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).

S-a constatat că cerinţele art. 145 alin. (23) la care trimite art. 1451 C. proc. pen., dispoziţii legale în temeiul cărora inculpatul a formulat cererea, nu sunt îndeplinite, deoarece în cauză urmează a fi audiaţi martorii care cunosc aspecte esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională reţinută în sarcina inculpatului, iar pentru perfectarea acordului ce se va încheia la Budapesta, inculpatul poate desemna o altă persoană, deplasarea lui în Ungaria nefiind absolut necesară.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs:

1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului pentru greşita admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzista riscul de influenţare a martorilor şi de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere şi încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reţinerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată, nepronunţarea asupra chestiunii menţinerii măsurii arestării inculpatului, pusă în discuţia părţilor; cu privire la soluţia de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior faţă de inculpatul C.C. s-a arătat că nu au fost audiaţi toţi martorii şi se menţineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul, rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării.

2. Inculpatul L.M.; recursul nu a fost motivat.

1. Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce urmează.

a) Referitor la criticile privind dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C. se constată următoarele:

Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenta măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.

Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecăţii, se constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă sub aspectul regimului sancţionator condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., iar măsura arestării preventive luată faţă de inculpat s-a întemeiat pe cazurile reglementate de prevederile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.

De asemenea, rezultă că printr-o încheiere definitivă, în condiţiile arătate s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.

Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire şi în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influenţarea martorului fiind confirmată de discuţia din 29 martie 2010 dintre F.R.D. şi D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoştinţă de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului V., iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care Ie-a restituit, manifestându-şi dorinţa de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-şi exprima punctul de vedere.

Mai mult, prima instanţă, în cursul cercetării judecătoreşti l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condiţiile principiilor ce guvernează judecată, respectiv de oralitate, contradictorialitate, publicitate şi în a cărui declaraţie, aflată la filele 311 - 314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menţionat „.După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C."; îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naştere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soţii U., care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău şi am fost transportat la spital."; Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă aşteptam" şi i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A."

În prezenta cauză, prima instanţa a constatat în mod eronat că obligaţiile ce puteau fi impuse în cadrul controlul judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive şi buna desfăşurare a procesului penal, astfel după cum impun dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că cercetarea judecătorească se află încă în curs, aşa cum rezultă şi din dispozitivul încheierii recurate, (fila 151 verso din vol. III al Dosarului nr. 4489/1/2010) în care se dispune că „se vor cita martorii P.J., B.L. şi C.M. ca în precedent, precum şi martorii E.F.T., E.C., G.V. la adresele indicate în dosarul cauzei", aşa încât, având în vedere comportamentul procesual anterior menţionat de către unul din martori ascultaţi există posibilitatea influenţării acestora.

De altfel, acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei, şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.

Totodată, dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Aşa fiind, instanţa de recurs constată că atitudinea procesuală a inculpatului V.C. de a încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unui martor, în condiţiile arătate, coroborată cu gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, calitatea în care acestea au fost comise, aceea de înalt demnitar şi avocat şi rezonanţa socială a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, cel puţin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătoreşti.

Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunităţii acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.

La acest moment procesual menţinerea măsurii preventive privative de libertate legal luată, prelungită şi, ulterior menţinută faţă de inculpat se impune, ca singura aptă a asigura realizarea scopurilor măsurii preventive şi, în final, a procesului penal, natura şi gravitatea faptelor, modul şi calitatea anterior deţinută de inculpat, conduita procesuală a acestuia şi încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului conturând profilul unei persoane faţă de care se justifică menţinerea măsurii preventive legal dispusă anterior, cererea formulata de inculpat fiind nefondata.

De asemenea, nu pot fi reţinute apărările invocate în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativităţii controlului judiciar instituit pe calea liberării provizorii şi jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât nu sunt aplicabile în condiţiile concrete ale dosarului, cauzele J. contra României şi S. contra României.

Astfel, duratele măsurii preventive în cauzele invocate, respectiv de 11 luni, trei săptămâni şi trei zile (J. contra României) şi respectiv de 1 an şi două luni (S. contra României) au fost examinate de către Curtea Europeană în contextul concret al acelor cauze, respectiv nemotivarile concrete ale măsurii dispuse, iar mai mult în cauza J. contra României fusese epuizată audierea martorilor, aspecte care nu se regăsec şi în contextul prezentului dosar, având în vedere tocmai comportamentul procesual al inculpatului V.C., de influenţare a unuia din martori, precum şi faptul că cercetarea judecătorească este în curs, urmând a fi ascultaţi martorii deja menţionaţi.

Aşa fiind, se constată că interpretarea dată de apărare dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi primită, timpul verbal folosit de către legiuitor, urmând a fi interpretat în sensul necesităţii conturării unei imagini previzibile pozitive cu privire la comportamentul inculpatului, în stare de libertate, concluzie la adoptarea căreia nu se poate ajunge decât prin analizarea, în ansamblul ei, a situaţiei inculpatului.

Critica invocată oral de către reprezentantul parchetului, referitoare la împrejurarea că în mod greşit prima instanţă a pus în discuţie, dar nu s-a pronunţat cu privire la menţinerea măsurii arestării inculpatului, este nefondată, prin raportare la considerentele expuse cu privire la aceasta, de către prima instanţă în încheierea recurată.

Faţă de cele mai sus menţionate şi caracterul întemeiat al recursului parchetului în ceea ce priveşte soluţia dispusă de către prima instanţă cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpat, ceea ce are drept consecinţă admiterea recursului, între altele sub aspectul arătat, se constată că primei instanţei, îi revine obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., întrucât aşa cum s-a arătat, pe de-o parte, aceasta doar a arătat în considerentele încheierii atacate, pe cale indirectă că măsura a rămas fără obiect, nepronunţând o soluţie în dispozitivul încheierii, iar pe de altă parte, instanţa de control judiciar prin soluţia pronunţată asupra cererii de liberare sub control judiciar nu poate să complinească pronunţarea şi asupra verificării măsurii arestării preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un grad de jurisdicţie cu privire la aceasta, aşa încât se impune ca prima instanţă, să stabilească un termen intermediar de verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., măsura fiind verificată şi menţinută ultima dată la termenul din 4 martie 2010, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 24 - 38 în voi. III al Dosarului nr. 4489/1/2010, durata de 60 de zile, statuată în dispoziţiile art. 160b alin. (1) C. proc. pen., în contextul concret al cauzei, urmând să se împlinească la data de 2 mai 2011.

b) Referitor la criticile vizând dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luată faţă de inculpatul C.C. se reţin următoarele:

Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative şi restrictive de libertate) sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia şi sunt reglementate în partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I şi constau în reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;

b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Se constată, de asemenea, că măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 145 C. proc. pen. şi art. 1451 C. proc. pen., dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către instanţa de judecată, căreia îi revine atribuţia de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., instanţa având competenţă exclusivă în luarea unei asemenea măsuri dacă, discutând luarea ei, consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 76/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza concretă dedusă judecăţii se constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - secţia de combatere a corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menţionată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, faţă de inculpat, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpaţi a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanţă, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia, pentru ca prin Decizia penală nr. 67 din 14 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 2169/1/2011, ca urmare a admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar şi potrivit prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor se constată că prima instanţă a apreciat greşit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă faţă de inculpat.

Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor şi efectuarea de expertize tehnice.

Aşadar, prima instanţa a considerat greşit că proba cu martori a fost epuizată şi că nu există riscul ca inculpatul C.C. să zădărnicească aflarea adevărului, deoarece, după cum rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, (fila 151 verso din vol. III al Dosarului nr. 4489/1/2010), instanţa a dispus citarea martorilor P.J., B.L., C.M., ale căror declaraţii anterioare vizează infracţiunile pretins comise de către inculpat, instanţa având posibilitatea de a dispune şi citarea altor persoane ale căror declaraţii pot servi aflării adevărului şi lămuririi cauzei.

Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu are, deci, ca semnificaţie, în mod obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, cu atât mai mult cu cât acestea au vizat şi natura şi gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârşită de către inculpat, precum şi necesitatea de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Se reţine, totodată că înscrisurile invocate de către inculpat în susţinerea cererii care privesc afecţiunile de care acesta suferă, parte din ele traduse din limba germană de către traducător autorizat sunt din anul 2009 vizând, aşadar, împrejurări situate, în timp, anterior datei la care măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost dispusă faţă de inculpat, fiind avute în vedere la acel moment procesual, astfel încât nu sunt apte a întemeia în prezent o soluţie contrară.

Având în vedere stadiul procesual, precum şi diligenta manifestată de către instanţă pentru desfăşurarea cu celeritate a procedurii judiciare se apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 paragrafele 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanei.

Restrângerea dreptului indicat respectă condiţiile referitoare la prevederea printr-o lege accesibilă, urmărirea unui scop legitim (în speţă asigurarea îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfăşurare), şi cea privind faptul că este o măsură necesară într-o societate democratică, proporţională scopului urmărit, care, în cauză, nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanţă a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. la data de 11 iunie 2010 şi până la data judecării prezentului recurs la 11 aprilie 2011 a trecut un interval de timp de 10 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporţională şi necesară cu scopul propus, faţă de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaţilor, a martorilor şi a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.

Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligaţie a părţii şi nu un element care să o evidenţieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanţie că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfăşoare în condiţii normale în vederea aflării adevărului.

Împrejurarea invocată de apărare, în sensul că trecerea unui interval de timp ar reprezenta un element de noutate, apt a fundamenta soluţia de revocare a măsurii preventive luată faţă de inculpat nu poate fi avută în vedere, deoarece scopul măsurii, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal subzistă, iar faţă de etapa procesuală în care se află cauza, impune menţinerea măsurii, care nu a devenit excesivă prin durată, având în vedere complexitatea cauzei, dar şi diligenta manifestată de instanţă în derularea cu celeritate a procedurii.

Aşa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanţă la luarea, în cursul judecăţii, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat se menţin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent, astfel că nu se justifică revocarea acesteia, buna desfăşurare a procesului penal impunând, în continuare, cel puţin la acest moment procesual, restrângerea drepturilor inculpatului, în limitele arătate, cererea inculpatului fiind nefondata.

2. Analizând recursul declarat de către inculpatul L.M., în mod prioritar şi exclusiv prin prisma admisibilităţii acestuia, se constată că este inadmisibil.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.

De asemenea, după cum rezulta din interpretarea dispoziţiilor art. 141 C. proc. pen., raportat la art. 3851 C. proc. pen. si a dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen., coroborat cu art. 145 C. proc. pen., încheierea data în prima instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei masuri preventive poate fi atacata separat cu recurs.

În cauza dedusă judecaţii, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost instituită în sarcina inculpatului L.M. în cursul judecaţii, de către instanţă. Ulterior, la termenul de judecata din data de 4 aprilie 2011, inculpatul a solicitat încuviinţarea instanţei de a părăsi ţara pentru o perioada determinată, cererea fiind respinsă, ca nefondată.

Aşa după cum se poate observa, cererea formulată de către inculpat se circumscrie nu măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, ci aceleia de încuviinţare a părăsirii ţării pe o durată determinată, cerere care excede şi dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (23) C. proc. pen., întrucât ipotezele vizate de acest din urmă text se referă la impunerea unor noi obligaţii, înlocuirea sau încetarea celor existente, ceea ce nu se regăsesc în cererea formulată de inculpat.

De altfel, nu se poate recurge pe calea de interpretare nici a suplimentului analogic cu dispoziţiile art. 1603 referitoare la modificarea sau ridicarea controlului judiciar, cu referire la art. 1609 alin. (10) C. proc. pen., acestea din urmă referindu-se la recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie, întrucât vizează o altă instituţie juridică, iar dispoziţiile procesuale sunt de strictă interpretare.

După cum reiese din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, soluţia astfel pronunţata nu era supusa caii de atac a recursului in mod separat, ci doar odată cu hotărârea ce se va pronunţa asupra fondului cauzei, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., deoarece legea procesuală in vigoare nu prevede dreptul de a ataca aceasta soluţie cu recurs separat.

Soluţia dispusă de către prima instanţă nu se poate circumscrie celor cu privire la care legea îndrituieşte părţile să declare recurs în condiţiile art. 141 C. proc. pen., admiterea sau respingerea unei cereri având conţinutul şi natura celei formulate de către inculpat, neavand ca efect luarea unei masuri preventive noi, înlocuirea măsurii preexistente, revocarea sau constatarea încetării de drept a acesteia, ci doar, în eventualitatea admiterii cererii, modificarea temporara a obligaţiei impusă inculpatului, potrivit art. 145 sau art. 1451 C. proc. pen., printr-o interpretare extensivă a condiţiilor impuse.

Aşa fiind, se constată că recursul declarat de către inculpat împotriva soluţiei de respingere a cererii adresată primei instanţe, de încuviinţare a părăsirii ţării pentru o perioadă de timp determinata, este inadmisibil, legea procesuala neprevăzând dreptul de a ataca separat o atare soluţie, ci doar odată cu fondul, respectiv cu ocazia eventualei declarări a căii de atac a recursului împotriva soluţiei ce se va pronunţa, norma internă răspunzând şi respectând în acest mod dreptul părţii la recurs efectiv.

Se retine, de asemenea, ca argumentele apărării privind dreptul la libera circulaţie privesc, în realitate, legalitatea măsurii preventive dispusă faţă de inculpat şi exced obiectul prezentului recurs, care vizează exclusiv chestiunea admisibilităţii caii de atac în ceea ce priveşte cererea de încuviinţare, temporară, a părăsirii teritoriului ţării.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, dispoziţii care vor fi înlăturate şi în rejudecare va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Totodată, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

În temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiaşi încheieri.

Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Încheierii din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, dispoziţii pe care le înlătură şi rejudecând:

Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Respinge, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiaşi încheieri.

Obligă recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 9/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI  ICCJ. Decizia nr. 86/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 88/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI