ICCJ. Decizia nr. 102/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 102/2004
Dosar nr. 101/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 611 din 24 octombrie 2000, Tribunalul Cluj, secţia penală, a condamnat pe inculpatul C.V. (fiul lui V.E. şi al V.I., născut la data de 21 mai 1951 în comuna Iclod, judeţul Cluj, pregătire şcolară 10 clase, administrator al SC I.M. SA, necăsătorit, are doi copii din care unul minor, stagiul militar nesatisfăcut, cetăţean român, domiciliat în comuna Luna, judeţul Cluj, fără antecedente penale) la 1 an închisoare, pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2), raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), suspendând condiţionat executarea pedepsei, pe durată termenului de încercare de 3 ani.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru folosirea cu rea credinţă a creditului societăţii, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul este acţionar al SC I.I.P. SA, deţinând 98% din capitalul social al acesteia. Totodată, acesta îndeplineşte şi funcţia de administrator al societăţii comerciale menţionate.
Această societate comercială are ca obiect principal de activitate comerţul cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi, precum şi a produselor derivate, desfăşurând activitatea comercială prin două staţii.
Cu privire la activitatea comercială efectiv desfăşurată, angajaţii celor două staţii întocmeau zilnic rapoarte de gestiune.
Din declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză şi rapoartele de gestiune examinate, a rezultat că inculpatul se prezenta zilnic la punctele de vânzare, iar uneori de mai multe ori pe zi şi lua diferite sume de bani din încasările zilnice, fără a întocmi nici un document justificativ.
La data de 19 ianuarie 1998, inculpatul a luat un împrumut, în nume personal, de la numitul T.I., în sumă de 90.000.000 lei. Pentru rambursarea acestui împrumut, inculpatul a dat dispoziţie vânzătorilor de la pompe să înmâneze împrumutătorului, din încasările provenite din vânzările zilnice, diferite sume de bani.
Toate aceste sume, evidenţiate în rapoartele de gestiune predate contabilului societăţii, erau înregistrate de acesta din urmă în contul „avansuri de trezorerie". Sumele nedecontate de inculpat erau înscrise în balanţa lunară, prezentată acestuia pentru semnare.
În apărare, inculpatul a susţinut că toate aceste sume reprezentau restituiri din fondurile băneşti cu care a creditat societatea. Apărarea nu este confirmată de evidenţele contabile ale societăţii, din care nu rezultă nici o sumă depusă cu acest titlu. Din declaraţiile martorilor a rezultat, însă, că inculpatul obişnuia să achite, din bani personali, unele datorii ale societăţii.
Ca atare, instanţa a reţinut că, potrivit probatoriului administrat, inculpatul nu a folosit creditul societăţii în scop personal ci în interesul societăţii comerciale al cărei administrator era şi, în consecinţă, fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit însuşirea sau traficarea de bunuri sau alte valori ale societăţii pe care o administrează, aşa încât a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de delapidare, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) din Legea nr. .31/1990 şi, pentru considerentele arătate, a dispus achitarea acestuia.
Prin actul de sesizare al instanţei de judecată s-a mai reţinut că, în scopul justificării sumei de 875.000.000 lei, din suma totală de 1.397.000.000 lei, delapidată anterior, în modul arătat, inculpatul a falsificat un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între societatea comercială menţionată şi martorul V.B., având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 17,5 ha teren agricol, pe care apoi l-a înregistrat în evidenţa contabilă.
Cu referire la acest contract, instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă martorul nu a semnat contractul, această împrejurare nu a produs nici o consecinţă, deoarece actul juridic consemnat în înscrisul amintit este unul real, în sensul că vânzătorul a înstrăinat inculpatului terenul în discuţie, pentru preţul înscris în act, preţ ce a fost achitat integral la momentul redactării înscrisului.
Instanţa de fond a mai reţinut că, în cursul lunii iunie 1998, Garda Financiară a efectuat un control la societatea comercială administrată de inculpat şi a constatat că acesta a decontat un număr de 2.121 de cupoane agricole, a căror provenienţă nu a putut fi justificată.
În vederea încasării valorii acestor cupoane, inculpatul a dispus să se întocmească în fals rapoarte de gestiune şi facturi fiscale către persoane fizice, fără indicarea numelui acestora, care au fost depuse la bancă.
Pentru a justifica o parte din plusul de cupoane agricole, achiziţionate de inculpat şi depuse la societate, acesta a dispus întocmirea în fals a două facturi fiscale către SC N.O. SRL şi, respectiv, SC A.C.I. SRL, consemnând livrarea de produse petroliere şi efectuarea plăţii, prin remitere de cupoane agricole.
Instanţa de fond a apreciat că faptele descrise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a dispus condamnarea acestuia la 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fără a se dispune, însă, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi inculpatul C.V.
Prin apelul declarat în cauză, procurorul a susţinut că hotărârea atacată este criticabilă, sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei comise de inculpat, precum şi în ceea ce priveşte greşita achitare a acestuia pentru infracţiunea de delapidare. Totodată, hotărârea atacată este criticabilă şi sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Invocând lipsa intenţiei, inculpatul a solicitat achitarea şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin Decizia penală nr. 223 din 26 iunie 2001, a admis apelul declarat de procuror şi, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea, în concurs, a infracţiunilor prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Totodată, în baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe durata termenului de încercare de 4 ani.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de inculpat, împotriva aceleaşi sentinţe, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt stabilită prin actul de sesizare al instanţei este confirmată de probatoriul administrat în cauză.
S-a mai reţinut că inculpatul nu are calitatea de funcţionar, în sensul dispoziţiilor art. 147 C. pen., aşa încât nu se poate reţine încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor inculpatului.
La individualizarea pedepselor, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că prejudiciul a fost recuperat integral, precum şi persoana inculpatului, care nu are antecedente penale.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, solicitând reaprecierea probelor şi achitarea sa.
Prin Decizia nr. 3505 din 4 iulie 2002, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârile atacate şi, rejudecând cauza:
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.V., pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpat, pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu privire la contractul încheiat cu V.B.;
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., a achitat pe acelaşi inculpat, pentru infracţiunea prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 31 alin. (2) C. pen., cu privire la cupoanele agricole.
Conform art. 91 C. pen., a aplicat inculpatului C.V. amenda administrativă de 1.000.000 lei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că actele dosarului trebuiau analizate în cadrul legislativ, determinat de Legea nr. 31/1990.
În speţă, societatea administrată de inculpat, fiind societate pe acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale ale acesteia sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând numai în limita aportului lor.
Ca atare, în acest cadru legislativ, activităţile comerciale efectiv întreprinse de inculpat trebuiau analizate în dubla sa calitate de acţionar, deţinând 98% din capitalul social şi de administrator al societăţii comerciale.
Or, din actele dosarului, a rezultat că, atât la urmărirea penală cât şi pe timpul cercetării judecătoreşti, fie s-a ignorat, fie s-au apreciat eronat dispoziţiile legale, în raport cu specificul societăţii comerciale administrate de inculpat, ca societate pe acţiuni şi unde el a adus un aport personal aproape total de 98%, care reprezintă, valoric, peste 5 miliarde de lei şi, din care, 875 milioane lei reprezintă contravaloarea terenului de 270.920 metri pătraţi, cumpărat cu act autentic de la martorul V.B.
Faţă de aceste date şi acte ale cauzei, se poate susţine că inculpatul s-a autodelapidat, cu suma reţinută prin actul de sesizare al instanţei, ceea ce este lipsit de logică şi contrar faptelor inculpatului.
Aşa fiind, aceste construcţii juridice teoretice nu pot fi admise, în realitate, neexistând în materialitatea lor, nici activitatea infracţională prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi nici cea prevăzută de art. 290 C. pen., în raport de contractul real şi legal, încheiat de inculpat cu martorul V.B., ci doar nereguli de evidenţă contabilă, dar nu de natură penală.
Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de apel este eronată şi nejustificată, atât în fapt cât şi în drept.
Cu privire la livrările de motorină, pe care societatea administrată de inculpat le-a efectuat în perioada martie-august 1998, în schimbul cupoanelor agricole şi despre care, act sau fals material din lanţul infracţiunii continuate de fals, în înscrisuri sub semnătură privată, sub forma participaţiei improprii, cele două instanţe au confirmat rechizitoriul, în sensul reţinerii vinovăţiei penale a acestuia, potrivit art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 31 alin. (2) C. pen., se constată că această apreciere este nejustificată.
Astfel, pe de o parte, actul avut la bază, şi anume, procesul verbal întocmit de Garda Financiară, priveşte numai o perioadă de două luni, respectiv perioada martie şi aprilie 1998 şi nu perioada martie-august 1998, cum eronat s-a reţinut în rechizitoriu.
Pe de altă parte, această operaţie comercială este prevăzută în obiectul de activitate al societăţii comerciale administrate de inculpat.
În fine, comparând procesul verbal al Gărzii Financiare cu rapoartele zilnice ale societăţii comerciale, aferente perioadei de 2 luni, rezultă o diferenţă în plus de numai 381 cupoane agricole.
Ca atare, acest fapt material de modificare a unor documente contabile privind vânzările de motorină în schimbul unor cupoane agricole şi care nu se justifică în limita susmenţionată, precum şi neregulile de înregistrare în evidenţa contabilă a două facturi, fără a exista vreo pagubă, se apreciază că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că, ignorând deficienţele majore ale materialului probator, instanţele au comis o gravă eroare de fapt, când au dispus achitarea inculpatului.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu referire la prevederile art. 345 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că achitarea pentru această infracţiune este condiţionată de dovedirea, fără echivoc, a inexistenţei faptei.
Pentru stabilirea cu certitudine a existenţei faptei şi elementului material al infracţiunii, prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, trebuia administrate toate probele necesare.
În acest sens, se impune completarea probatoriului, prin efectuarea unei expertize judiciar-contabile, prin care să se clarifice caracterul licit sau ilicit al acţiunilor inculpatului, natura şi funcţionarea contului 542, precum şi existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu.
Pe de altă parte, necesitatea efectuării unei expertize se impune pentru a stabili cu exactitate livrările de combustibil pe care societatea comercială administrată de inculpat le-a efectuat, pe bază de cupoane agricole, pentru înlăturarea oricărui dubiu privind perioada vizată şi numărul acestora, elemente esenţiale în analiza existenţei sau inexistenţei infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.
De altfel, chiar inculpatul, declarând recurs, a motivat calea de atac ordinară exercitată, inclusiv prin aceea că cercetarea penală este incompletă, impunându-se lămurirea aceloraşi aspecte de către un expert contabil.
În consecinţă, a susţinut procurorul general, urmărirea penală nu este completă, impunându-se refacerea acesteia, prin restituirea cauzei la organul de urmărire penală, completarea ei de către instanţa de judecată nefiind posibilă decât cu mare întârziere.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi restituirea cauzei la procuror.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţele au stabilit situaţia de fapt, prin administrarea de probe. În raport de probele administrate, instanţa a confirmat prezumţia de nevinovăţie, cu referire la infracţiunile prevăzute de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 290 C. pen. şi s-a înlocuit răspunderea penală, aplicându-se o sancţiune cu caracter administrativ, constatând că fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 31 alin. (2) C. pen., privitoare la cupoanele agricole.
Or, cazul de casare invocat, prin recursul în anulare, implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe, şi anume: să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor şi această eroare să fie gravă.
Eroarea în stabilirea faptelor trebuie să fie evidentă, în sensul că situaţia de fapt, în raport de probele administrate, este alta decât cea reţinută de instanţă, cerinţă care nu se constată a fi îndeplinită.
Necesitatea administrării de noi probe, invocată de procurorul general, în raport de care s-ar schimba eventual situaţia de fapt, nu constituie o eroare de fapt, în sensul prevăzut de textul invocat în calea extraordinară de atac.
Cu alte cuvinte, prima condiţie menţionată impune ca eroarea să se stabilească în raport de probele administrate şi nu dintr-o omisiune în administrarea unor probe concludente şi utile.
Potrivit celei de a doua cerinţe menţionate, nu orice eroare asupra faptelor este de natură a atrage incidenţa acestui caz de casare, ci numai acea eroare care a influenţat soluţia procesului.
Ca atare, partea care invocă eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, trebuie să indice probele din dosar care au fost denaturate, prin precizarea mijloacelor de probă din care provin şi în raport de care soluţia adoptată de instanţă nu este susţinută de probatoriul administrat în cauză.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, criticile formulate prin recursul în anulare, în susţinerea cazului de casare invocat, se constată a fi neîntemeiate.
Pe de altă parte, potrivit art. 333 C. proc. pen., „în tot cursul judecăţii, instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când, din administrarea probelor sau din dezbateri, rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că, în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia, decât cu mare întârziere".
Cum, cazul de casare invocat, prin recursul în anulare, priveşte probele aflate la dosar şi exclude omisiunea administrării de noi probe, respectiv caracterul incomplet al urmăririi penale, restituirea cauzei la procuror nu este o soluţie compatibilă cu acesta, aşa încât, chiar şi în situaţia în care recursul ar fi fost fondat, instanţa de control judiciar nu ar fi putut dispune, în sensul vizat de titularul acestei căi de atac.
Totodată, nu poate fi primit nici cazul de casare invocat de către inculpat, prin apărătorul ales, pentru următoarele motive:
Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de recurs, învestită cu soluţionarea unei cauze penale, instanţa de judecată este obligată a o examina, dând eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile activităţii comerciale.
Astfel, pentru exercitarea activităţii comerciale, legiuitorul a stabilit un ansamblu de reguli menit a asigura un cadru corespunzător acesteia.
Prin instituirea acestor reguli, s-a urmărit apărarea intereselor publice, a creditului comercial, protejarea intereselor terţilor şi ale comercianţilor înşişi.
S-a avut în vedere, în acest sens, imperativul, potrivit căruia, în relaţiile sociale, nici o persoană fizică sau juridică nu poate avea privilegiul de a se afla în afara normelor de drept sau deasupra legii.
Acest imperativ dă substanţă obligaţiei tuturor persoanelor, de a se conforma comandamentelor prescrise de normele legale şi care decurge din libertatea acestora de a acţiona nestingherite de nimic altceva decât de conştiinţa proprie, dar şi de grija de a nu vătăma nepermis pe altul, în raport de care ideea de libertate se coroborează cu ideea de constrângere.
Din examinarea legislaţiei civile şi legislaţiei comerciale, rezultă că, urmare îndeplinirii formalităţilor prescrise de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, devenind subiect autonom de drept.
Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine stătătoare, care nu se confundă cu voinţele acţionarilor sau asociaţilor care o compun.
Aceştia, la rându-l lor, au statut juridic propriu sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, distinct de cel al societăţii comerciale.
Totodată, societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor sau acţionarilor ce o compun, supus unor reglementări precise şi menit a asigura realizarea obiectului de activitate, având în acelaşi timp şi rolul de a asigura gajul creditorilor societăţii comerciale.
Ca atare, orice faptă dedusă judecăţii, în vederea constatării îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii juridice şi a naturii acesteia, se examinează funcţie de normele legale stabilite pentru cele trei categorii distincte de raporturi juridice, şi anume: raporturile dintre societari, acţionari sau asociaţi, după caz, cele dintre societatea comercială, ca entitate juridică şi membrii care o compun şi cele dintre societate şi terţi, cadru relaţional, juridic determinat, în care, în cazul neconformării normelor legale, dispoziţiile art. 150 (fost 108) din legea societăţilor comerciale, republicată, are o aplicabilitate redusă, corespunzătoare prevederilor părţii speciale a Codului penal.
Cu referire la cauză, prin legea societăţilor comerciale au fost încriminate un număr de 35 fapte, cuprinse în 16 articole, intrând sub incidenţa legii penale.
Subiectul pasiv al infracţiunilor privitoare la societăţile comerciale este, pe de o parte, statul, societatea în ansamblul său, pe de altă parte, societatea comercială şi persoanele fizice, în detrimentul cărora au fost comise faptele respective.
În cazul acestor infracţiuni, forma de vinovăţie este intenţia.
Cum, încriminarea nu este identică cu infracţiunea, aceasta constituind numai posibilitatea legală ca, în condiţii determinate, fapta prevăzută de lege să fie infracţiune, întotdeauna va trebui dovedită, fără echivoc, îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii penale.
Infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 priveşte traficarea capitalului şi valorilor societăţii, de către administratori şi directori, în interesul lor, ceea ce, în cauză, nu s-a dovedit, aşa încât soluţia de achitare pe temeiul reţinut de către instanţa de recurs este legală.
Este de reţinut, ca o constatare pe care materialul probator administrat în cauză o impune, că actele şi faptele reţinute în sarcina inculpatului nu dovedesc conformarea acestuia prescripţiilor legislaţiei comerciale şi financiar-contabile, ceea ce justifică angajarea răspunderii juridice a acestuia, însă, aceste încălcări nu sunt de natură, în raport de sfera relaţiilor sociale vătămate şi regimul sancţionator aplicabil, a atrage incidenţa legii penale.
Totodată, cu referire atât la infracţiunea menţionată, cât şi la celelalte infracţiuni prevăzute de legea societăţilor comerciale, pentru considerentele ce preced, nu se justifică legal încetarea procesului penal, pe temeiul invocat de inculpat.
În consecinţă, conform art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 611 din 24 octombrie 2000 a Tribunalului Cluj, secţia penală, deciziei penale nr. 223 din 26 iunie 2001 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi deciziei nr. 3505 din 4 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul C.V., ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 101/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 103/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
