ICCJ. Decizia nr. 100/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 100/2004
Dosar nr. 683/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 124 din 15 octombrie 2002, Tribunalul Olt, secţia penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul C.D.D. (fiul lui P. şi al V., născut, la data de 30 august 1976, în oraşul Caracal) la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi a infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208, 209 lit. a) şi g) C. pen.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 140 din 31 martie 2003, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpat împotriva hotărârii primei instanţe şi a desfiinţat în parte sentinţa atacată, în sensul că a înlăturat obligarea inculpaţilor la plata, în solidar, a sumei de 314.000 lei despăgubiri civile către partea civilă SC H.I.D. SA Bucureşti, constatând că prejudiciul a fost reparat.
Prin Decizia nr. 4254 din 6 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins recursul declarat de inculpatul menţionat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin aceeaşi hotărâre, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis apelul declarat de procuror, a casat hotărârile pronunţate în cauză, a descontopit pedepsele aplicate inculpatului C.D.D., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. a) şi g) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul menţionat la 5 ani închisoare şi a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. Celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate au fost menţinute.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul C.D.D. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 128 din Constituţia României, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei, prin care secţia penală a Curţi Supreme de Justiţie a soluţionat un recurs, hotărâre neprevăzută de art. 3851 C. proc. pen. ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Mai mult, prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători a hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Curţii, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză, aşa încât recursul declarat de inculpatul C.D.D. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Înalta Curte va respinge recursul declarat de către inculpatul C.D.D., ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul C.D.D. împotriva deciziei nr. 4254 din 6 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca inadmisibil.
Obligă inculpatul C.D.D. să plătească statului 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 101/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
