ICCJ. Decizia nr. 121/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 121/2005
Dosar nr. 47/2005
Şedinţa publică din 16 mai 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
M.T., judecător la Curtea de Apel Oradea, a formulat, la data de 20 august 2003, plângere penală împotriva inspectorilor din Ministerul Justiţiei - Inspecţia Generală şi audit Intern, imputându-le săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen.
S-a învederat că, prin nota nr. 1806/IGAI/M/2001 din 26 aprilie 2002, Inspecţia Generală şi Audit Intern din Ministerul Justiţiei a propus ministrului justiţiei, să ceară Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să dispună să fie efectuate verificări cu privire la împrejurările în care petiţionarul, în calitate de judecător, a soluţionat dosarul nr. 3186/2000 al Tribunalului Bihor, privind pe inculpatul B.S., în care, prin încheierea din 25 septembrie 2000, s-a dispus nelegal amânarea punerii în executare a pedepsei închisorii, până la soluţionarea cauzei privind cererea de amânare a executării pedepsei, pentru a se stabili dacă există fapte prevăzute de legea penală imputabile magistraţilor.
Petiţionarul a considerat că prin sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inspectorii din Ministerul Justiţiei au săvârşit următoarele infracţiuni:- de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, au sesizat Parchetul, contravenind, astfel, dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora în nici o împrejurare verificările nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţie a ceea ce a fost deja judecat, precum şi Recomandării nr. 3 R (94)2 a Consiliului Europei, privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor;- de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen., constând în aceea că l-au învinuit în mod mincinos că ar fi săvârşit infracţiunea de favorizare a infractorului printr-o hotărâre judecătorească dată în condiţiile legii şi cu respectarea tuturor principiilor ce guvernează un act de judecată. Prin rezoluţia din 22 iunie 2004, dată în dosarul nr. 345/P/2004, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi penale.
În motivarea rezoluţiei menţionate, făcându-se referire la atribuţiile ce revin inspectorilor din cadrul Inspecţiei Generale şi Audit Intern, în raport cu prevederile art. 38 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, s-a relevat că din actele dosarului rezultă că aceştia nu au adus învinuiri mincinoase nici unui magistrat, ci au propus ministrului justiţiei, luarea măsurii de a solicita Parchetului să efectueze acte premergătoare, pentru a se stabili dacă a fost săvârşită vreo infracţiune de către magistraţi, în legătură cu dosarele examinate, astfel că în cauză nu a fost comisă nici o faptă prevăzută de legea penală.
Petiţionarul M.T. a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii, adresându-se procurorului ierarhic superior. Prin rezoluţia din 28 iulie 2004, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că din verificările ce s-au efectuat, a reieşit că inspectorii la care petiţionarul s-a referit, nu şi-au depăşit competenţa ce le revenea şi nu au săvârşit nici un abuz, prin solicitarea cercetărilor ce se impuneau.
M.T. s-a adresat instanţei, cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa nr. 247 din 3 noiembrie 2004, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, este temeinică şi legală.
S-a relevat că prin activitatea de control ce au desfăşurat-o, care a fost determinată de unele sesizări privind magistraţi ai Curţii de Apel Oradea, inspectorii din Ministerul Justiţiei nu şi-au exercitat în mod defectuos atribuţiile de serviciu.
Subliniindu-se că inspectorii din Ministerul Justiţiei au verificat dosare soluţionate, iar nu cauze în curs de judecată, precum şi că semnalarea de către ei, a diferenţelor constatate şi efectuarea de propuneri în vederea luării măsurilor ce s-au impus, nu pot fi considerate ca fapte de atribuire de învinuiri mincinoase, în sensul prevederilor art. 259 C. pen., privind denunţarea calomnioasă, s-a ajuns la concluzia că nu se poate reţine în sarcina lor, săvârşirea acestei infracţiuni şi nici a infracţiunii de abuz în serviciu.
Împotriva sentinţei, petiţionarul M.T. a declarat recurs, formulând un singur motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
S-a susţinut, în dezvoltarea motivului invocat, că instanţa nu a observat că procurorul nu a respectat indicaţiile cuprinse în sentinţa nr. 17 din 3 februarie 2004, în sensul de a se conforma prevederilor art. 222 C. proc. pen.
În acest sens, s-a relevat că prin modul cum a fost soluţionată plângerea de către procuror, care nu a stabilit identitatea făptuitorilor şi nici nu a administrat probe, pentru stabilirea unei situaţii de fapt reale, au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (2) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitoare la imparţialitatea justiţiei şi la dreptul părţilor la un proces echitabil.
În concluzie, s-a cerut casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la procuror, în vederea identificării inspectorilor din Ministerul Justiţiei implicaţi în propunerile de sesizare a parchetului, pentru fapte săvârşite de el cu prilejul judecării unei cauze, ascultării acestora şi a administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, aşa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinţei, din actele dosarului rezultă în mod vădit că acţiunea de control a fost dispusă de conducerea Ministerului Justiţiei, datorită primirii succesive a unor sesizări referitoare la activitatea unor judecători ai Curţii de Apel Oradea.
Or, efectuarea acestui control în limitele impuse de specificul lucrărilor şi hotărârilor în legătură cu care existau suspiciuni, ca şi prezentarea de propuneri vizând clarificarea aspectelor ce trebuiau lămurite pentru a se putea trage concluzia dacă anumite măsuri au fost dispuse cu respectarea legii, nu pot fi considerate acte comise cu depăşirea atribuţiilor funcţiei de inspector judecătoresc sau de exercitare defectuoasă a atribuţiilor unei astfel de funcţii, cât timp nu a rezultat că propunerile respective ar fi determinate de îndeplinirea excesivă sau cu rea credinţă a acelor atribuţii.
De altfel, în măsura în care suspiciunile erau de necontestat, iar controlul asupra activităţii unor judecători din cadrul Curţii de Apel Oradea, între care şi petiţionarul M.T., a fost efectuat în urma dispoziţiei primite de inspectorii judecătoreşti vizaţi, de la autoritatea competentă care, evaluând rezultatele verificărilor, a dat curs propunerii de sesizare a procurorului, pentru a proceda la exercitarea atribuţiilor sale specifice în legătură cu chestiunile ce se impuneau a fi clarificate.
De aceea, câtă vreme un act de control exercitat fără aparenţă de rea credinţă, precum şi o propunere specifică, decurgând din constatările făcute, însuşite de autoritatea competentă, care a dispus controlul, nu pot justifica o reacţie de natură a determina inculparea organelor de control, pentru îndeplinirea abuzivă a atribuţiilor de serviciu şi denunţare calomnioasă, dacă verificările premergătoare nu confirmă urmărirea unui scop apărat de lege, se constată că nici rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi nici soluţia primei instanţe de respingere a plângerii formulate împotriva acestei rezoluţii nu pot fi considerate acte procedurale lipsite de temei legal, nejustificate.
În consecinţă, urmează ca recursul declarat de petiţionarul M.T. să fie respins ca nefondat, cu obligarea sa de a plăti statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.T. împotriva sentinţei nr. 247 din 3 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 122/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
