ICCJ. Decizia nr. 165/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 165/2011
Dosar nr.9724/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 15 septembrie 2010, în dosarul nr. 1077/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de S.G.D. împotriva Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 22190/299/2006, contestatorul a formulat două cereri de recuzare, respectiv a doamnei judecător L.C. şi a doamnei judecător A.N., întemeiate pe dispoziţiile art. 27 pct. 1 şi 7 C. proc. civ., în sensul că, doamnele judecător recuzate şi-au exprimat părerea cu privire la pricina care se judecă, întrucât au făcut parte din completul de judecată care a pronunţat Decizia contestată, iar interesul acestora este de a menţine respectiva soluţie.
De asemenea, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., solicitând, în acest sens, sesizarea Curţii Constituţionale.
În motivarea cererii de recuzare, petentul a arătat că doamnele judecător recuzate se află în situaţia de a-şi controla propria decizie, având în dosar aceleaşi documente ce au fost analizate şi cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, iar interesul firesc al acestora este acela de a-şi menţine soluţia pronunţată anterior, aspect de natură să încalce dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi dreptul de a fi judecat de o instanţă imparţială, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în punctele 1 - 9 din art. 27 C. proc. civ., petentul a arătat că acestea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 124 din Constituţia României, principiile statuate prin art. 7, art. 8 şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la această convenţie.
Prin enumerarea limitativă a situaţiilor în care se poate cere recuzarea judecătorului, se lasă fără sancţiune o multitudine de alte situaţii în care acesta acţionează părtinitor, efectul fiind acela al desfăşurării unor procese inechitabile, cu încălcarea drepturilor prevăzute de Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Petentul a mai arătat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv, este ridicată într-o cauză ce se află pe rolul instanţei de judecată, priveşte neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, are legătură cu soluţionarea cauzei, petentul are calitatea de parte în dosar, iar dispoziţiile contestate nu au mai făcut obiectul unui control al constituţionalităţii.
Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1077/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă şi a respins cererile de recuzare a doamnelor judecător L.C. şi A.N.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale Deciziei nr. 261/2000 a Curţii Constituţionale, precum şi cu împrejurarea că criticile autorului excepţiei, care vizează corelarea actelor normative şi coroborarea unor dispoziţii legale, nu se pot constitui într-o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, iar accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale şi la toate căile de atac.
Relativ la cererile de recuzare, s-a reţinut că, doamnele judecător recuzate de petent au făcut parte din completul de judecată care a pronunţat Decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare în cauză, însă prin Decizia nr. II din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, decizie obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi prin art. 24 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat că, judecătorul care a judecat fondul cauzei nu este incompatibil să soluţioneze aceeaşi pricină în contestaţie în anulare.
Instanţa a considerat că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 alin. (7) C. proc. civ., formulat de petent, nu este incident în cauză şi pentru faptul că, în această cale de atac, judecătorul este chemat să se pronunţe asupra unor acte şi fapte noi, pe care nu le-a cunoscut cu prilejul primei judecăţi.
La data de 17 septembrie 2010, împotriva sus menţionatei încheieri, a declarat recurs petentul S.G.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa i-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deoarece excepţia respectivă întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, iar Curtea Constituţională este singura în măsură să cenzureze criticile sale privind constituţionalitatea textelor legale precizate.
S-au reiterat criticile pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul arătând că enumerarea limitativă a cazurilor de recuzare, prin dispoziţiile art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 124 din Constituţia României şi afectează soluţionarea imparţială şi echitabilă a pricinilor deduse judecăţii.
A mai menţionat recurentul că examinarea constituţionalităţii textelor legale criticate, ce reglementează cazurile de recuzare, are legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii fiind invocată în cadrul cererilor de recuzare pe care le-a formulat în cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, recursul declarat de S.G.D. împotriva dispoziţiei din încheierea atacată privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a respins, ca inadmisibil, recursul aceluiaşi recurent împotriva dispoziţiei din încheiere, privind respingerea cererii de recuzare.
În ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că aceasta este legală şi temeinică, întrucât cererea nu îndeplineşte cerinţa imperativă ce vizează activitatea legii, în realitate autorul tinzând la completarea normelor criticate pentru neconstituţionalitate, în sensul propus de petent.
Relativ la dezlegarea dată cererii de recuzare, instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu dispoziţiile art. 255 alin. (2), prin raportare la art. 34 C. proc. civ.
La data de 24 noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs S.G.D., criticând soluţia de respingere a cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, formulată prin completarea motivelor de recurs, la data de 19 noiembrie 2010.
La data de 23 februarie 2011, printr-un memoriu depus ulterior, recurentul a ataşat la dosar motivele de recurs.
Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluţionare a excepţiilor, instanţa va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluţionarea acestei chestiuni făcând de prisos analizarea altor cereri sau susţineri.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 129 din Constituţia României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesului civil.
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători s-a pronunţat asupra unui recurs, declarat de acelaşi recurent, S.G.D., împotriva unei hotărâri irevocabile.
Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una priveşte existenţa unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Hotărârea atacată de recurent a dobândit caracter irevocabil odată cu soluţionarea recursului, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.
Se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, soluţionarea prezentului recurs, ce nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excede competenţei atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Drept urmare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Aşadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul S.G.D., ca inadmisibil.
În raport cu dezlegarea dată recursului, cu cererea formulată de intimată, cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi cu chitanţa justificativă, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
Apreciind asupra cererii formulate de intimata SC „L.H." SRL privind amendarea recurentului în temeiul art. 1081 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta şi-a exercitat drepturile procedurale cu rea-credinţă.
Astfel, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute".
Conform art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) din codul menţionat, instanţa de judecată poate sancţiona cu amendă judiciară introducerea cu rea-credinţă a unor cereri vădit netemeinice.
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că recurentul S.G.D. a sesizat completul de 9 judecători cu un recurs exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate tot de completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tot în recurs, declarat, de asemenea, tot împotriva unei hotărâri pronunţate de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.
Continuarea promovării aceleiaşi căi de atac inadmisibile împotriva unei hotărâri irevocabile, pronunţată de cea mai înaltă instanţă din ierarhia instanţelor judecătoreşti a prelungit, în mod nejustificat, parcursul litigiului, recurentul invocând din nou aceleaşi excepţii de neconstituţionalitate şi aceleaşi considerente legate de fondul cauzei.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 723 alin. (1) şi al art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., i se va aplica recurentului o amendă judiciară în cuantum de 700 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de S.G.D. împotriva Deciziei nr. 826 din 22 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, în favoarea intimatei SC „L.H." SRL Bucureşti.
În temeiul art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. aplică recurentului S.G.D. o amendă judiciară în sumă de 700 RON.
Executorie sub aspectul aplicării sancţiunii amenzii.
Cu drept de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 164/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 166/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
