ICCJ. Decizia nr. 177/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 177/2006
Dosar nr. 1671/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 435 din 3 noiembrie 1998, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul V.G. a fost condamnat la 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., la 20 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. c) şi d) C. pen., ambele cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod şi la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare.
A aplicat art. 71 şi 64 C. pen.
Conform art. 17 C. pen., s-a dispus măsura de siguranţă a expulzării inculpatului, după executarea pedepsei principale.
S-a reţinut că în data de 1 noiembrie 1995, inculpatul a consumat băuturi alcoolice cu S.P., după care s-a deplasat la domiciliul acestuia.
Întrucât S.E., soţia victimei, le-a reproşat starea în care se aflau, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit, până ce aceasta a decedat.
Realizând că a fost observat de victima S.P., inculpatul a ucis-o şi pe aceasta, în aceeaşi modalitate.
În scopul ştergerii urmelor infracţiunii, prin producerea unei explozii, inculpatul a dat drumul la gazul metan, a aşezat pe o farfurie, în poziţie verticală, o lumânare aprinsă, după care a plecat, închizând uşa imobilului.
În fine, în data de 19 ianuarie 1997, inculpatul şi-a însuşit prin violenţă un ceas de mână şi suma de 1.000.000 lei de la partea vătămată D.A.
Sesizată cu apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 161 din 14 iulie 1999, a majorat pedeapsa la 25 ani închisoare.
Prin Decizia nr. 3798 din 28 octombrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a luat act de retragerea recursului declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Contestaţia în anulare formulată de condamnat împotriva hotărârii instanţei de recurs a fost respinsă, ca tardiv introdusă, prin Decizia nr. 5832 din 17 octombrie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul-condamnat V.G. a declarat un nou recurs, criticile privind greşita respingere a contestaţiei în anulare şi a solicitat rejudecarea cauzei.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Împiedicarea unei noi judecăţi asupra cauzei penale definitiv soluţionate, justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific şi exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidenţă, privitor la soluţiile pronunţate în contestaţie, şi din dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat V.G. împotriva deciziei nr. 5832 din 17 octombrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2279/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat V.G. împotriva deciziei nr. 5832 din 17 octombrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2279/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 176/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 178/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
