ICCJ. Decizia nr. 200/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 200/2005
Dosar nr. 281/2004
Şedinţa publică din 4 iulie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 59 din 17 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a achitat pe inculpatul O.D., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
A dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin procesul-verbal din data de 22 februarie 2001, asupra autoturismului indisponibilizat în Curtea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Buzău şi restituirea acestuia, numitei O.M.
Acţiunea civilă exercitată de P., sucursala Ploieşti, a fost respinsă.
Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 100 din 7 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpatul menţionat, la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod
Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa de control judiciar a dispus restituirea cantităţii de 280 l benzină, părţii civile P., sucursala Ploieşti, a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă menţionată şi a obligat inculpatul, să plătească acesteia, suma de 7.072.241 lei, reprezentând contravaloarea analizelor de laborator efectuate carburantului sustras.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată, pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată.
În rechizitoriu s-a reţinut că, în data de 22 februarie 2001, a fost efectuată o percheziţie la domiciliul inculpatului şi a soacrei acestuia, prilej cu care au fost găsite 280 litri benzină şi 300 litri motorină.
Din analizele de laborator efectuate a rezultat că benzina este tip REGULAR FĂRĂ PLUMB care se transportă prin magistralele de pompare ale părţii civile P. şi care nu se distribuie în staţiile P.
Nu se poate face această distincţie cu privire la motorină, întrucât cifra octanică creşte prin adăugarea tetraetilului de plumb, numai în cazul benzinei.
Inculparea a avut la bază declaraţiile martorilor P.L. şi A.A., manevranţi de vagoane la Silozul Buzău Sud, în apropierea căruia trec conductele magistrale de benzină şi motorină ale părţii civile P.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi din interpretarea logică a probelor rezultă că inculpatul este autorul unor sustrageri repetate de benzină din conducta magistrală.
Singurele declaraţii date în favoarea inculpatului sunt cele ale soţiei, cumnatei şi soacrei acestuia.
Aceste declaraţii nu sunt, însă, susţinute de nici o altă probă administrată în cauză.
Sub un prim aspect, este dovedit de analizele de laborator, că benzina găsită la domiciliul inculpatului provine în totalitate din sustrageri din conducta magistrală.
Împrejurarea că benzina ar fi fost primită de cumnatul inculpatului, expert topograf, de la persoanele în folosul cărora a efectuat expertize, este infirmată de declaraţiile acestora din urmă.
În schimb, sustragerea benzinei de către inculpat, din conducta magistrală a părţii civile, este probată cu declaraţiile martorilor P.L. şi A.A., date la urmărirea penală şi menţinute în cursul cercetării judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 1191 din 7 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
Recursul în anulare a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 277, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 9 judecători, la data de 18 octombrie 2004, cu motivarea că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este susţinută de materialul probator administrat în cauză, vinovăţia inculpatului fiind cert stabilită.
Împotriva acestei decizii, inculpatul O.D. a formulat contestaţie în anulare, susţinând că dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greşeli care a determinat o soluţie eronată.
Astfel, pentru a pronunţa această soluţie, în flagrantă contradicţie cu probele administrate, instanţa de control judiciar a ignorat, confundat sau nu a observat unele elemente importante aflate la dosarul cauzei, cu referire la constatarea certă că benzina aparţine cumnatului său, precum şi la depoziţiile martorilor S.N. şi P.L., care au arătat că nu au declarat nicăieri că l-ar fi văzut pe inculpat furând benzină. În fine, nu au fost avute în vedere declaraţiile martorilor P.L. şi A.A., care au susţinut constant că nu îl cunosc pe inculpat.
În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea recursului în anulare, în sensul în care a fost formulat.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 386 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa, despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă".
Prin art. 389 din acelaşi cod s-a stabilit: „contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.
Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d), se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre".
Din economia textelor menţionate rezultă că instanţa care a pronunţat o hotărâre definitivă, o poate retracta, pe calea controlului judiciar provocat prin formularea în termen a unei contestaţii în anulare.
Cale extraordinară de atac fiind, contestaţia în anulare poate fi formulată exclusiv pentru cel puţin unul din cele patru cazuri de exercitare a acesteia, limitativ stabilite de legea procesual-penală.
Drept urmare, prin art. 391 C. proc. pen., a fost stabilită o procedură de examinare în principiu a contestaţiei în anulare.
Astfel, potrivit textului menţionat: „(1) instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzută în art. 386 lit. a) - c), fără citarea părţilor.
(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia, este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite, în principiu, contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate".
În cauză, contestatorul a invocat eroarea de fapt, în sensul că instanţa a apreciat eronat probele, hotărârea pronunţată nefiind susţinută de materialul probator administrat.
Or, acest motiv nu se regăseşte între cele 4 cazuri de contestaţie, limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen.
Se constată, aşadar, că nu este îndeplinită una din condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru exercitarea contestaţiei în anulare, respectiv cea care impune ca „motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386".
Drept urmare, contestaţia în anulare nu este admisibilă în principiu.
Pe de altă parte, contestaţia în anulare vizează retractarea unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., raportat la art. 416 din acelaşi cod, se constată că în cauză nu este îndeplinită una din condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Ca atare, excepţia pusă în discuţie din oficiu se constată a fi întemeiată şi sub acest aspect.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată de inculpatul O.D., ca inadmisibilă.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de inculpatul O.D. împotriva deciziei nr. 277 din 18 octombrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 100/2004.
Obligă contestatorul menţionat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 20/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 201/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
