CSJ. Decizia nr. 291/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 291
Dosar nr. 170/2002
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea din 4 martie 1998, S.C., în calitate de preşedinte al Sindicatului Gardienilor Publici Galaţi şi G.V., în calitate de consilier juridic al aceluiaşi sindicat, au solicitat efectuarea de cercetări, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a preşedintelui Curţii de Apel Galaţi, H.I.R., a judecătorului-inspector I.C. şi a judecătorului E.C., ambii de la Curtea de Apel Galaţi, precum şi a numiţilor C.I. şi G.A., şef şi respectiv consilier juridic al Corpului Gardienilor Publici Galaţi, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 247 C. pen., art. 48 din Legea nr. 54/1991 şi art. 324 C. pen.
Petenţii au susţinut că faptele numiţilor C.I. şi G.A. de a formula contestaţie în anulare a deciziei nr. 851 din 25 noiembrie 1997 a Curţii de Apel Galaţi, precum şi a judecătorilor menţionaţi de a admite contestaţia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 247 C. pen., de împiedicare a exerciţiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală prevăzută de art. 48 lit. a) din Legea nr. 54/1991, precum şi a infracţiunii de instigare publică şi apologia infracţiunilor prevăzută de art. 324 alin. (1) C. pen.
Prin rezoluţia nr. 184/P/1998 din 22 aprilie 1998, Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la faptele reclamate.
Pentru a dispune astfel s-a apreciat că nemulţumirea petenţilor, privitoare la soluţia de admitere a contestaţiei, în lipsa unor date sau fapte care să poată fi apreciate ca elemente constitutive ale unei infracţiuni, nu poate duce la angajarea răspunderii penale.
Rezoluţia a fost comunicată petenţilor la data de 23 aprilie 1998.
Plângerea formulată de petenţi împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă de procurorul şef adjunct al secţiei anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin rezoluţia nr. 16514/6209 din 19 octombrie 1998, cu motivarea că lipsa dovezilor cu privire la săvârşirea unor fapte penale nu poate duce la cercetarea penală a magistraţilor, întrucât pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti de diferite complete de judecată nu poate angaja răspunderea penală a acestora.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii petenţii au formulat plângere.
Prin sentinţa nr. 9 din 8 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în lipsa indiciilor sau datelor din care să rezulte săvârşirea unor fapte de natură penală, plângerea petenţilor împotriva rezoluţiei din 22 aprilie 1998, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost corect respinsă.
Învestit cu soluţionarea recursului declarat împotriva acestei sentinţe, Completul de 9 Judecători al Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 119 din 4 noiembrie 2002, a respins calea de atac exercitată, ca tardiv declarată.
S-a reţinut că petenţii, prezenţi la dezbateri au declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate în data de 8 martie 2002, numai la 18 iunie 2002, cu depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1) C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenţii G.V. şi S.C. au formulat contestaţie în anulare, susţinând că Decizia este netemeinică şi nelegală, motivat de necitarea persoanelor la care se referă sesizarea organelor de urmărire penală.
Contestatorii susţin că aceste persoane trebuiau citate în cauză, iar excepţia de tardivitate a declarării recursului trebuia pusă în discuţia tuturor părţilor, cu referire la persoanele precizate în sesizare.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 386 C. proc. pen. au fost reglementate 4 cazuri în care împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare.
Primul caz priveşte neîndeplinirea legală a procedurii de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs.
Din modul de redactare a textului legal menţionat, cu referire la sintagma „procedura de citare a părţii” rezultă că nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de orice parte din proces, însă numai în ceea ce priveşte citarea sa şi exclude posibilitatea pentru contestatori de a invoca, ca temei al contestaţiei în anulare, nelegala citare în recurs a altei părţi.
O altă interpretare şi, pe cale de consecinţă, extinderea acestui caz de contestaţie la alte situaţii, este exclusă de scopul reglementării acestui caz de contestaţie în anulare, care vizează desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în lipsa părţii căreia, nefiind legal citată, i-au fost vătămate drepturi procesuale proprii şi anume dreptul de a fi prezentă la şedinţa de judecată şi de a-şi formula apărările.
Totodată, o altă interpretare este exclusă şi de finalitatea acestei căi extraordinare de atac, constând în repunerea părţii în drepturile pierdute din cauza unui act procedural nul, în sensul că, urmare admiterii contestaţiei în anulare, recursul se rejudecă cu respectarea condiţiilor formale de desfăşurare a judecăţii şi cu garantarea drepturilor procesuale, legal recunoscute.
Ca atare, invocându-se de către contestatori necitarea altor persoane, în cauză nu este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Pe de altă parte, criticile contestatorilor privesc lipsa dispoziţiei de citare a persoanelor menţionate în plângerea adresată organului de urmărire penală, ceea ce nu face obiectul nici unuia dintre cazurile de contestaţie în anulare reglementate în art. 386 C. proc. pen.
Din dispoziţiile generale privind judecata prevăzute în art. 291 alin. (1) C. proc. pen., precum şi din cele ale art. 38511 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, privind judecata recursului, rezultă că dispoziţia de citare priveşte părţile în procesul penal, determinate prin art. 23 şi art. 24 C. proc. pen.
Or, persoanele la care se referă contestatorii, în raport de împrejurarea că împotriva acestora nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, nu sunt părţi în procesul penal.
A hotărî altfel, ar însemna că plângerea prin care persoana nemulţumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluţionată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., sesizează instanţa de judecată în vederea declanşării controlului judecătoresc asupra măsurilor şi actelor efectuate de procuror sau pe baza dispoziţiilor acestuia, este echivalentă rechizitoriului ca act de sesizare a instanţei de judecată, în sensul dispoziţiilor art. 264 C. proc. pen., în vederea realizării scopului procesului penal, aşa cum acesta este reglementat prin art. 1 din acelaşi cod.
Or, această plângere priveşte exclusiv posibilitatea sesizării instanţei de judecată în vederea examinării modului de soluţionare a plângerilor şi contestaţiilor de competenţa altor organe decât a celor din cadrul autorităţii judecătoreşti şi are natura juridică a unei căi de atac.
Ca atare, primind plângerea, instanţa de judecată este investită, exclusiv, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de neîncepere a procesului penal, prin prisma normelor legale care reglementează urmărirea penală.
În consecinţă, instanţa de judecată nu se substituie organului de urmărire penală, aşa încât excede soluţionării plângerii realizarea obiectului urmăririi penale în sensul dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen., autosesizarea şi soluţionarea procesului penal prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau achitare, după caz.
Aşadar, soluţionarea plângerii, admisibilă în principiu în raport de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, se înscrie strict în limitele examinării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi, orice extindere, reprezintă o încălcare a legalităţii procesului penal, o activitate procesuală penală realizată cu nerespectarea legii, ceea ce apare ca inadmisibil în ordinea de drept.
Este de reţinut în acest sens că, mai mult decât în orice alt sector al activităţii judiciare, legiuitorul a reglementat procesul penal precizând în cele mai mici amănunte cum să se procedeze în soluţionarea cauzelor penale.
În raport de normele legale menţionate, nu există aşadar nici un temei pentru citarea persoanelor faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, acestea neavând calitatea de parte în prezenta cauză ce are ca obiect exclusiv examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de neîncepere a procesului penal în raport de normele legale care reglementează urmărirea penală.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de G.V. şi S.C. împotriva deciziei nr. 119 din 4 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, Completul de 9 judecători, ca nefondată.
În baza art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., obligă pe contestatori să plătească statului câte 1.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 292/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
