CSJ. Decizia nr. 292/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 292
Dosar nr. 19/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 28 din 21 februarie 2001, Tribunalul Suceava, secţia penală, a condamnat pe inculpaţii: S.I., C.V. şi M.V. la câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74, art. 76 lit. b) C. pen.
A constatat că părţile vătămate L.P., H.M., G.E., B.M. şi P.S. nu s-au constituit părţi civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat.
Au fost respinse, ca nefondate, cererile de despăgubiri civile formulate de părţile vătămate B.F., H.M.E. şi D.M.
Din materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 25 iunie 1999, inculpaţii au efectuat diverse lucrări agricole în comuna Forăşti, judeţul Suceava. În jurul orelor 21,00 s-au deplasat la locuinţa inculpatului S.I. unde, împreună, au consumat băuturi alcoolice.
În jurul orelor 2,00, ajunşi în stare avansată de ebrietate, au hotărât să meargă la cosit la un cetăţean din comuna Vadul Moldovei, sens în care au pus în faetonul proprietatea inculpatului S.I. 3 coase şi alte instrumente agricole necesare acestei operaţiuni, după care s-au deplasat cu acest mijloc de transport spre destinaţia menţionată.
În comuna Vadul Moldovei, inculpaţii au intrat într-un bar unde au mai consumat băuturi alcoolice, după care şi-au continuat drumul.
În apropierea morii din localitate au observat un număr de 8 persoane, ce se deplasau pe jos, în acelaşi sens, cu care au intrat în discuţie, ocazie cu care au aflat că aceştia sunt din comuna Gherăneşti, judeţul Neamţ.
Inculpaţii s-au oferit să-i conducă, cu mijlocul de transport amintit, până la ieşirea din comună.
Părţile vătămate au fost de acord şi au urcat în mijlocul de transport, cu bagajele ce le aveau asupra lor, în care se aflau obiecte personale şi unelte de zidărie.
În timpul deplasării, între inculpaţi şi părţile vătămate au izbucnit discuţii contradictorii. La ieşirea din comună, inculpaţii au oprit faetonul. Părţile vătămate au coborât din mijlocul de transport.
Inculpaţii, prin lovire şi ameninţări, au controlat bagajele părţilor vătămate, răsturnând în mijlocul de transport uneltele şi obiectele personale aflate în acestea.
În acelaşi mod, inculpaţii au cerut părţilor vătămate banii şi actele de identitate. La refuzul acestora, inculpaţii le-au cerut să pună mâinile la ceafă şi să depărteze picioarele, după care, în timp ce inculpatul C.V., având în mână o coadă de topor, le ameninţa cu bătaia, ceilalţi doi inculpaţi le-au percheziţionat, însuşindu-şi bunurile găsite asupra acestora.
Astfel, părţii vătămate H.M. i s-a sustras o brichetă şi i s-au cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile îngrijiri medicale, părţii vătămate B.M. i s-a sustras o brichetă şi o cumpănă pentru zidărie şi i s-au cauzat leziuni ce au necesitat 1-2 zile îngrijiri medicale. Părţii vătămate B.F. i-au fost sustrase un cancioc şi o mistrie, părţii vătămate L.P. obiectele personale, părţii vătămate G.E. o mistrie, iar părţii vătămate D.M. un cancioc şi o mistrie. Celelalte părţi vătămate au fost percheziţionate, fără a li se sustrage bunuri, acte materiale ce îmbracă forma tentativei la infracţiunea de tâlhărie, absorbită în infracţiunea consumată comisă asupra celorlalte şase părţi vătămate.
După comiterea faptei, cei trei inculpaţi au continuat să lovească părţile vătămate, pe care le-au supus la exerciţii de tip militar, pentru ca ulterior, tot prin ameninţare, le-au determinat să părăsească locul săvârşirii faptei.
La individualizarea pedepselor instanţa de fond a avut în vedere gradul concret de pericol social al faptelor comise, modul şi împrejurările săvârşirii acestora, urmarea produsă, persoana inculpaţilor – infractori primari care au avut o poziţie procesuală oscilantă, în raport de care a apreciat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea, sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reţinerii de circumstanţe atenuante, însă privative de libertate, este de natură a realiza scopul preventiv al pedepsei şi reeducarea acestora.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpaţii, fiecare în parte, au declarat apel, pe care nu l-au motivat, la termen solicitând achitarea, sens în care au susţinut că nu au acţionat cu intenţia de a sustrage prin violenţă bunurile părţilor vătămate.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin Decizia penală nr. 247 din 8 octombrie 2001, a respins apelurile, ca nefondate, cu motivarea că susţinerile inculpaţilor sunt contrazise de probele dosarului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpaţii S.I., C.V. şi M.V. au declarat recurs, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei şi suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor ce se vor aplica.
Aceştia au susţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare, întrucât ei nu au avut nici un moment intenţia de a tâlhări părţile vătămate. Între ei şi aceştia au avut loc unele neînţelegeri, care au degenerat în violenţe. Actele de violenţă au fost exercitate atât de către inculpaţi cât şi de părţile vătămate.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2399 din 14 mai 2002, a admis recursurile declarate de către inculpaţi, a casat hotărârile pronunţate în cauză numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor aplicate şi, în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor de câte 3 ani închisoare aplicate fiecărui inculpat, pe durata termenului de încercare de 5 ani.
S-a apreciat că ambele instanţe au reţinut o corectă situaţie de fapte, încadrând faptele comise în textele de lege corespunzătoare şi au aplicat pedepse just individualizate sub aspectul cuantumului.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor şi anume prin privare de libertate, nu este cea mai potrivită.
S-a apreciat că scopul pedepselor poate fi atins şi fără executare prin privare de libertate.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) Partea I pct. 7 şi 71 Teza I din Codul de procedură penală.
S-a susţinut că, deşi instanţele au reţinut o corectă situaţie de fapt, confirmată de probele existente la dosar, dând o interpretare eronată împrejurărilor în care s-au comis faptele, au făcut o greşită încadrare juridică reţinând dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în loc de art. 33 lit. a) C. pen.
Totodată, în raport de dispoziţiile art. 81 alin. (3) C. pen., anterior modificării prin OUG nr. 207/2000, potrivit cărora suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, prevederile legii referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei erau inoperante, având în vedere că inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 ani.
Ca atare, modalitatea de individualizare a tratamentului sancţionator aplicat inculpaţilor de către instanţa de recurs contravine dispoziţiilor legale menţionate, aşa încât se impune înlăturarea acestei prevederi, urmând ca pedepsele de câte 3 ani să fie executate prin privare de libertate.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criteriul referenţial de evaluare şi statuare asupra unităţii sau pluralităţii de infracţiuni este reprezentat de rezoluţia infracţională, examinată sub aspectul unicităţii sau pluralităţii acesteia.
Astfel, pentru ca mai multe acţiuni care, fiecare în parte, întrunesc elementele constitutive ale aceleaşi infracţiuni să constituie unitatea legală reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) este necesară îndeplinirea condiţiei privind săvârşirea acestora în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale.
În cauză, s-a stabilit că în noaptea de 25 septembrie 1999, prin exercitarea de violenţe şi ameninţări, inculpaţii au sustras de la opt părţi vătămate mai multe bunuri.
Potrivit art. 211 C. pen., infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, în sensul că făptuitorul îşi dă seama şi doreşte să săvârşească furtul, acţionând asupra părţii vătămate prin una din modalităţile prevăzute de textul legal menţionat, ca acţiune secundară intrând în conţinutul acestei infracţiuni.
Cum, dat fiind conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, prin săvârşirea acesteia sunt afectate, concomitent, atât relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia bunurilor mobile, cât şi relaţiile sociale referitoare la viaţă, integritate corporală sau libertatea persoanei, rezultă că, în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi, fiecare suportă, în mod distinct, un rezultat autonom al acţiunii subiectului activ.
Prin urmare, fiecare acţiune, prin raportare la subiecţii pasivi ai infracţiunii de tâlhărie, constituie consecinţa unei rezoluţii infracţionale distincte care, nefiind caracterizată de omogenitatea avută în vedere de dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), exclude reţinerea acestora.
În consecinţă, cele opt fapte, susceptibile de aceeaşi încadrare juridică, fiind săvârşite în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Aşadar, încadrarea activităţii infracţionale, cu referire la toţi inculpaţii, în infracţiunea de tâlhărie în formă continuată, în loc de 8 infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs real, este greşită.
Este de reţinut că, pentru motivele expuse anterior, unitatea de timp şi de loc constatată în cauză, este lipsită de relevanţă sub aspectul examinat, acestea constituind doar împrejurări ce pot fi avute în vedere la individualizarea pedepselor.
Se constată astfel că, în cauză, faptelor săvârşite de inculpaţi li s-a dat o greşită încadrare juridică astfel că, sub acest aspect, recursul în anulare este fondat, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din acelaşi cod.
Mai este de reţinut că inculpaţii şi-au făcut toate apărările, cu referire la faptele comise, corect stabilite şi recunoscute de altfel, că schimbarea încadrării juridice nu priveşte încadrarea faptelor într-o altă infracţiune prevăzută de Codul penal ci doar înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), aşa încât nu poate fi primită apărarea privind neasigurarea dreptului la apărare al inculpaţilor ca urmare a schimbării încadrării juridice.
Potrivit art. 81 alin. (3) C. pen., anterior modificării acestuia prin OUG nr. 207/2000, aplicat în raport de dispoziţiile art. 13 din acelaşi cod, suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.
Or, inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 ani, aşa încât suspendarea condiţionată a executării pedepselor a fost dispusă cu nesocotirea dispoziţiilor art. 81 alin. (3) C. pen.
În consecinţă, recursul în anulare este fondat şi sub aspectul acestei critici, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 171 C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I din acelaşi cod.
Examinând hotărârile atacate, se constată că, în raport de gradul concret de pericol social al faptelor comise, modul şi împrejurările săvârşirii acestora, urmarea produsă, precum şi persoana inculpaţilor, care sunt infractori primari, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpaţilor, apreciindu-se că scopul şi funcţiile pedepsei pot fi realizate prin aplicarea unor pedepse coborâte sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare.
Ca atare, sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare, prin privare de libertate, pedepsele apar ca fiind just individualizate, cu aplicarea cumulativă a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu privire la încadrările juridice reţinute inculpaţilor, iar hotărârea instanţei de recurs şi cu privire la modalitatea de executare a pedepselor aplicate acestora, va înlătura dispoziţiile art. 81 C. pen., va schimba încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. în opt infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 lit. b) C. pen., pentru fiecare inculpat.
În baza textelor legale menţionate va condamna pe inculpaţi la câte opt pedepse de câte 3 ani închisoare, va face aplicaţia art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., urmând ca inculpaţii menţionaţi să execute, fiecare, 3 ani închisoare.
Totodată, din pedeapsa aplicată se va deduce, pentru fiecare inculpat, perioada executată prin reţinere şi arest preventiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 28 din 21 februarie 2001 a Tribunalului Suceava, deciziei penale nr. 247 din 8 octombrie 2001 a Curţii de Apel Suceava şi deciziei nr. 2399 din 14 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Casează hotărârile atacate, cu privire la încadrările juridice reţinute inculpaţilor S.I., C.V. şi M.V., iar Decizia nr. 2399 din 14 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, şi cu privire la modalitatea de executare a pedepselor aplicate acestora.
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. pentru toţi inculpaţii.
În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrările juridice reţinute inculpaţilor S.I., C.V. şi M.V. din infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. în 8 infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 C. pen., pentru fiecare inculpat, texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpaţii menţionaţi la câte 8 pedepse de câte 3 ani închisoare, fiecare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpaţii S.I., C.V. şi M.V., vor executa pedeapsa de câte 3 ani închisoare, fiecare.
Face aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Deduce din pedepse, pentru fiecare inculpat, perioada executată prin reţinere şi arest preventiv de la 26 iunie 1999 până la 26 iulie 1999.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 291/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 293/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
