ICCJ. Decizia nr. 299/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 299/2004
Dosar nr. 201/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 391 din 28 mai 2003, a Tribunalului Timiş, inculpatul B.F. a fost condamnat la:
- 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., constatându-se că această pedeapsă este graţiată în întregime, condiţionat, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2003;
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească:
- părţii civile Spitalul Municipal Timişoara, suma de 10.890.065 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistenţa medicală acordată victimei I.D., iar părţii civile I.D., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinsă cererea acestei părţi, de a i se acorda şi suma de 20.000.000 lei, cu titlu de daune materiale.
S-a reţinut că inculpatul B.F., agent principal în cadrul Poliţiei municipiului Timişoara, făcând parte din echipa de intervenţie, a condus în seara zilei de 12 mai 2001, un autoturism de serviciu, în urmărirea altui autoturism - marca R.C., cu număr de înmatriculare străin.
Reuşind să se apropie, autoturismul condus de inculpat, împreună cu un alt autoturism, ambele având echipaje de intervenţie, au blocat deplasarea autoturismului urmărit.
Pentru că ocupanţii autoturismului urmărit păreau suspecţi, au fost legitimaţi şi obligaţi să coboare, fiind urcaţi în autoturismele poliţiei, cu care au fost conduşi la sediul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Timiş, unde s-a procedat la legitimarea, fotografierea şi amprentarea lor.
Între cei patru suspecţi conduşi la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Timiş, s-a aflat şi I.D. care, la puţin timp după ce a ieşit din sediul acestuia, a acuzat dureri violente în zona abdomenului. Fiind internat în spital, la data de 15 mai 2001, cu diagnosticul „hemoperitoneu posttraumatic, ruptură traumatică de splină în doi timpi, hematom splenic rupt", I.D. a fost supus imediat intervenţiei chirurgicale.
Potrivit raportului medico-legal, leziunile au putut fi rezultatul lovirii directe cu un corp dur, au necesitat, pentru vindecare, 25 zile de îngrijiri medicale şi au avut ca urmare, pierderea splinei, precum şi punerea vieţii victimei în primejdie.
Imediat după ce a fost externat, I.D. a formulat şi depus plângere, la Parchetul Militar Timişoara, împotriva inculpatului B.F., pe atunci subofiţer de poliţie, susţinând că acesta este autorul loviturilor care i-au cauzat vătămarea corporală gravă.
Întemeindu-se pe declaraţiile succesive ale victimei I.D., care a declarat constant că, în momentul intervenţiei echipajelor poliţiei, a fost lovită cu pumnul în partea stângă a toracelui, cu mare violenţă, de către inculpatul B.F., pe care l-a recunoscut, deoarece anterior, avusese o altercaţie cu el, precum şi pe ansamblul împrejurărilor rezultate din celelalte probe administrate, prima instanţă a ajuns la concluzia că inculpatul este autorul faptei.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis prin Decizia penală nr. 378/A din 20 octombrie 2003, a Curţii de Apel Timişoara. Ca urmare, desfiinţându-se sentinţa şi rejudecându-se cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 182 alin. (1) şi de art. 250 alin. (2) C. pen., precum şi respingerea cererilor privind despăgubirile civile.
S-a motivat că din probatoriul administrat, nu se poate reţine dacă partea vătămată a fost lovită de un membru al echipajului de intervenţie şi cu atât mai mult, de care anume dintre ei, ori dacă lovirea victimei s-a produs anterior incidentului.
S-a relevat că urmărirea penală a fost efectuată deficitar, deoarece nu s-au identificat toate persoanele care erau de faţă, atunci când a avut loc intervenţia echipajelor de poliţie şi nici nu s-a dat curs solicitării inculpatului, de a se efectua o reconstituire, pentru a se verifica dacă susţinerile părţii vătămate sunt veridice.
Conchizând, instanţa de apel a învederat că, faţă de dubiile existente cu privire la cauzele ce au determinat pierderea splinei, de către partea vătămată şi de împrejurarea că, în afară de declaraţiile acesteia, nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul este autorul faptei, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Împotriva deciziei menţionate, procurorul şi partea civilă I.D. au declarat recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a admis ambele recursuri şi, casând Decizia pronunţată în apel, a menţinut sentinţa.
S-a motivat că relatările constante ale victimei, că inculpatul este persoana care i-a aplicat loviturile, sunt confirmate în totalitate de martorul P.M., precum şi că atât acest martor, cât şi martorii S.P. şi I.I. au precizat că, după ce victima a fost lovită, l-au auzit pe inculpat afirmând cuvintele „nu erai programat pentru astăzi, dar aşa s-a nimerit", iar martorul M.I., poliţist şi el, a declarat că inculpatul i s-a adresat victimei, cu cuvintele „vezi, mă, fraiere, că s-a întors roata".
Conchizându-se, s-a subliniat că împrejurările rezultate din întregul probatoriu administrat formează convingerea că lovirea victimei a constituit o reacţie a inculpatului, care urmărea să se răzbune pe aceasta, datorită unui incident anterior.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul prevăzut în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut, în esenţă, că instanţele au comis o eroare gravă de fapt, datorită ignorării deficienţelor ce au existat în administrarea materialului probator.
S-a relevat, în acest sens, că instanţele nu au ţinut seama de inconsecvenţele părţii vătămate I.D., în prezentarea succesiunii faptelor şi nici de conţinutul imprecis al declaraţiilor martorilor, care nu confirmă aspectele esenţiale din susţinerile părţii vătămate.
S-a mai arătat că precizarea din declaraţia martorului G.S., că s-au aflat de faţă la incident, şi alte persoane, impunea să se procedeze la identificarea şi ascultarea acelor persoane, străine de cei implicaţi în conflict, pentru a da lămuriri nepărtinitoare cu privire la modul cum s-au succedat faptele.
În concluzie, subliniindu-se că, fiind lipsite de rol activ, instanţele nu au folosit posibilităţile menţionate pentru a afla adevărul, s-a cerut casarea celor 3 hotărâri şi restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.
Recursul în anulare este fondat.
În desfăşurarea procesului penal, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate, potrivit art. 3 şi 4 C. proc. pen., să asigure aflarea adevărului, atât cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, cât şi cu privire la persoana făptuitorului, în care scop sunt datoare să manifeste un constant rol activ.
Aflarea adevărului nu este posibilă, însă, decât în condiţiile folosirii tuturor posibilităţilor oferite de specificul cauzei, pentru administrarea de probe pertinente, în vederea lămuririi aspectelor esenţiale, pentru stabilirea faptei şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, precum şi a autorului acesteia şi a condiţiilor în care a acţionat.
Or, din examinarea actelor dosarului rezultă că instanţele şi-au întemeiat constatările şi concluziile la care au ajuns, pe probe evident utile, dar a căror obiectivitate nu poate fi considerată neîndoielnică, din moment ce aproape toţi martorii ascultaţi au făcut parte din grupul în care s-a aflat partea vătămată, atunci când s-a procedat la legitimarea şi conducerea lor la Inspectoratul judeţean de poliţie, datorită suspiciunilor ce existau în legătură cu prezenţa lor în autoturismul blocat de echipajele de intervenţie.
Este adevărat că I.D. a susţinut constant că loviturile i-au fost aplicate de inculpatul B.F., explicând că l-a recunoscut, deoarece anterior avusese un conflict cu acesta, precum şi că, după ce au ajuns la sediul poliţiei, persoana care îl lovise, a făcut o remarcă din care a dedus că loviturile au constituit o ripostă, pentru ceea ce se întâmplase atunci.
De asemenea, este de reţinut că martorul P.M., aflat în grupul celor coborâţi din autoturism şi conduşi la poliţie, care a fost ascultat numai de procuror, a declarat că, dintr-o discuţie ce a avut loc la sediul poliţiei, între victimă şi inculpat, a dedus că acesta din urmă a lovit pe victimă, datorită incidentului ce avusese loc anterior între ei, iar martorii S.P. şi I.I., din acelaşi grup, au declarat că nu au văzut de cine a fost lovită victima, ci doar l-au auzit, la sediul poliţiei, pe un poliţist spunându-i că nu fusese programată pentru acea zi.
Pe de altă parte, martorii locotenent M.I.D., plut. M.I., plut. B.L., plut. A.D., plut. G.S. şi sergent major C.V. au relatat, prin declaraţiile făcute, că inculpatul B.F., în calitate de conducător auto, nu s-a apropiat de nici unul dintre suspecţi, ci doar a asigurat protecţia celorlalţi poliţişti.
În aceste condiţii, faţă de declaraţiile inculpatului, care a negat constant că ar fi lovit pe victimă, susţinând că, fiind şofer la unul din cele două autoturisme de intervenţie, nici nu s-a implicat în imobilizarea persoanelor din autoturismul blocat, ci doar a asigurat acoperirea, cu revolverul în mână, a poliţiştilor care au acţionat, se impunea să se recurgă şi la alte mijloace de probă, pentru aflarea adevărului, respectiv la identificarea şi audierea persoanelor despre care martorul plut. G.S. a afirmat că au fost de faţă la imobilizarea grupului din care a făcut parte victima.
Tot în acest scop, se impunea să se insiste, prin întrebări puse fiecăruia dintre membrii celor două echipaje de intervenţie, precum şi prin confruntări între aceştia, pentru a se afla ce persoană a aplicat victimei, loviturile ce au făcut necesară intervenţia chirurgicală.
Neconformându-se cerinţelor instituite prin art. 3 şi 4 C. proc. pen., în sensul de a avea rol activ în desfăşurarea procesului penal, pentru a asigura aflarea adevărului, procurorul care a efectuat urmărirea penală şi prima instanţă, nu s-au preocupat să completeze materialul probator, sub aspectul arătat, astfel că nu a fost posibil să se pronunţe o soluţie bazată pe împrejurări de fapt, incontestabil stabilite.
Aşa fiind şi cum, prin natura lor şi modalitatea de efectuare, probele la care s-a făcut referire, nu s-ar putea administra de instanţă, decât cu mare întârziere şi fără realizarea eficienţei necesare, se constată că se impune completarea urmăririi penale, în care scop dosarul trebuie restituit la procuror, conform art. 333 C. proc. pen.
În consecinţă, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile pronunţate şi a se dispune restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.
Totodată, faţă de casarea integrală a hotărârilor atacate, mai urmează a se dispune şi anularea formelor de punere în executare a acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 391 din 29 mai 2003, a Tribunalului Timiş, Decizia penală nr. 378/A din 20 octombrie 2003, a Curţii de Apel Timişoara şi Decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul B.F.
În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza, Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru completarea urmăririi penale.
Anulează formele de punere în executare a hotărârilor.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 298/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 3/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
