ICCJ. Decizia nr. 30/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 30/2004
Dosar nr. 669/2003
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 196 din 18 iunie 2003, Tribunalul Vrancea, secţia penală, a condamnat pe inculpatul C.M. (fiul lui I.N. şi M.A., născut la data de 26 martie 1959 în Vaslui, judeţul Vaslui) la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen. şi de art. 9 din Legea nr. 87/1994.
Apelul declarat de inculpat, împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, prin Decizia penală nr. 436/A din 19 august 2003.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul C.A. a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 29 octombrie 2003.
La data de 17 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 4318/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalităţii măsurii arestării inculpatului menţionat, a constatat că aceasta a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror şi prelungită de instanţe şi că, în primă instanţă, a fost pronunţată o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Ca atare, observând şi dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi, prin încheierea pronunţată la data menţionată, a dispus prelungirea acesteia cu 30 zile.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul C.M. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform 38512 alin. (1), pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că, „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum, prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este adevărat că, prin art. I pct. 25 şi 26 din OUG nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, art. 160d şi art. 160c C. proc. pen. au fost abrogate.
În acelaşi sens sunt, însă, dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a C. proc. pen., modificate prin ordonanţa de urgenţă menţionată.
Totodată, ordonanţa de urgenţă, privitoare la modificarea Codului de procedură penală, nu a vizat condiţiile de exercitare a recursului în procesul penal, aşa încât, acestea rămân în continuare aşa cum au fost reglementate, prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.
Ca atare, chiar şi în raport de modificarea legislativă menţionată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal şi, în consecinţă, în lipsa dreptului de a sesiza instanţa de control judiciar, recursul declarat nu poate declanşa controlul judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii atacate, prin care instanţa competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunţării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, cu referire şi la caracterul normelor procedurale, calea de atac apare ca o calitate a hotărârii judecătoreşti.
Ca atare, o hotărâre judecătorească, sentinţă, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege, la data pronunţării acesteia.
În consecinţă, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată, în raport de exercitarea acestuia, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesuală penală, la data pronunţării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor de judecată.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul C.M., împotriva încheierii din 17 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4318/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpatul C.M. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, astăzi, 14 ianuarie 2004, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 300/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
