ICCJ. Decizia nr. 33/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 33/2005
Dosar nr. 195/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 166 din 25 iunie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.M. împotriva ordonanţei de declinare a a competenţei, dispusă în dosarul nr. 234/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că petentul a formulat plângere împotriva unei ordonanţe a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, de declinare a competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind soluţionarea plângerii formulate de petentul D.M. împotriva procurorilor T.L. şi M.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 264 C. pen., act procesual neprevăzut, ca fiind susceptibil de a fi supus controlului judecătoresc, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul D.M. a declarat recurs, reiterând criticile privind preluarea ilegală a patrimoniului C.A.P. Inoteşti, de persoane împotriva cărora se refuză efectuarea urmăririi penale.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin Ordonanţa nr. 234/P/2003 din 18 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe T.L., prim procuror şi M.G., procuror, ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova şi alţii, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 264 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 210, art. 42, art. 45, art. 281 pct. 1 lit. b) şi art. 209 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.
Or, potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei, ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".
Din economia textului menţionat rezultă cu evidenţă că este supus controlului judecătoresc, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., exclusiv dispoziţia de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate, corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii interesate prin art. 277-278 din acelaşi cod.
Drept urmare, plângerea reglementată de art. 2781 C. proc. pen., având, între altele, caracterul unei căi de atac, de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc, exclusiv în acele situaţii în care priveşte actul procesual determinat de textul menţionat.
Cum în cauză petentul nu a formulat plângere împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., ci împotriva unui act procedural neprevăzut de art. 2781 din acelaşi cod, ca fiind supus controlului judecătoresc pe calea acestei proceduri, soluţia primei instanţe apare ca fiind legală.
Este de reţinut, în acest sens, că existenţa unui drept subiectiv dă dreptul persoanei de a solicita protecţia judiciară.
În acest sens, legea procesual penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a solicita protecţia judiciară în condiţiile legii, aceleaşi pentru toate persoanele care se adresează jurisdicţiei competente, iar formularea de cereri sau căi de atac, cu neobservarea condiţiilor de exerciţiu legal prevăzute, duce la respingerea acestora, ca inadmisibile.
Pe de altă parte, normele legale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor şi căilor de atac în limitele competenţei atribuite, sunt de ordine publică, aşa încât pronunţarea unei hotărâri, cu nesocotirea lor, este sancţionată cu nulitatea acesteia.
Ca atare, instanţa de judecată nu poate soluţiona o cerere adresată acesteia la stăruinţa părţii, ci exclusiv în limitele legii.
Or, în cauză, în mod judicios prima instanţă a reţinut că petentul nu a solicitat protecţia judiciară în condiţiile legii, cu referire la calea procesuală aleasă ce nu priveşte un act procesual prevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
În motivarea recursului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a reclamat refuzul organului sesizat, de a efectua urmărirea penală.
Din actele dosarului rezultă, însă, că această susţinere nu este susţinută de rezoluţia atacată, prin care s-a dispus, în realitate, trimiterea plângerii, organului competent a efectua urmărirea penală.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., chiar sesizată fiind cu plângerea formulată împotriva unui act procesual prevăzut de acest text, instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, controlul judecătoresc privind exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale, respectiv temeinicia rezoluţiei atacate, în raport cu actele efectuate.
Se constată, aşadar, că recursul declarat de petent este nefondat sub aspectul acestor critici.
Totodată, examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.M. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.M. împotriva sentinţei nr. 166 din 25 iunie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1568/2004.
Obligă petentul să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 32/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 34/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
